Străinii

Semnele se aglomeraseră pe măsură ce timpul se adâncea spre culmile de la miazănoapte. Simțea în nări și în buricele degetelor că dușmanul e aproape, că dă târcoale satului și că momentul e cel mai potrivit să îl prindă cu nădragii în vine.

Semnul dintâi apăruse chiar de la prima oră a dimineții, când soarele își dezmorțea primele raze și venea de la Coana Sughițiu. O întâlnise pe poteca spre fântână, îi dăduse binețe așa cum se cuvine, dar abia când trecuse pe lângă dânsa, ochiul său ager observase detaliul. Coana Sughițiu nu mai purta basmaua înflorată împăturită în două, cu vârful drept al triunghiului curgându-i peste ceafă și cu cele egale prinse în spate într-un nod cu două învârtituri. Nu, nu, basmaua Coanei Sughițiu arăta exact ca o bandană. Triunghiul din spate curgând peste ceafă dispăruse, iar brațele cu unghiuri egale ale basmalei se înșurubau undeva sus spre creștet, lăsând ceafa descoperită complet. Era evident că o forță supranaturală o obligase pe Coana Sughițiu să își schimbe obișnuința de-o viață și să copieze un model care nu-i era deloc familiar și niciun pic potrivit vârstei. Și asta, bineînțeles, lucrând direct la subconștientul său, conectând între ei neuroni aflați departe unul de altul, în loburi complet diferite și făcându-i să își scurtcircuiteze legăturile naturale pentru a se împreuna în altele cu totul anormale.

Al doilea venise din cutia cu vaselină a lui Gheorghiță Potpălău și se înfiripase chiar în creștetu nopții deși își făcuse apariția cinci ore mai târziu, la cârciuma din miezu satului, când Gheorghiță intrase ca o furtună, trântind ușa de perete și urlând cu buzele vinete ca un taur “Care ai făcut asta băăăă?!”. Toată lumea știa că Gheorghiță Potpălău e maniac cu unsu balamalelor. Una două ungea balamale. Ca să nu scârțâie. Cel mai des le ungea pe cele ale Maricicăi Spinînbuză. Tot ca să nu scârțâie. Să nu scârțâie când iese prin crăpătura abia mijită a zilei și să îl trezească pe beleaua de tac-su, care dormea în camera de alături cu cuțitul cel lung de jugănit armăsari sub pernă. Gheorghiță știa că ușa scârțâie de mult timp. O vreme ieșise pe fereastră, până într-o joi, când, la fel ca în fiecare noapte, o sărutase pe Maricica pe obrazul drept, îi arsese o palmă peste buca stângă și încălecase pervazul ca să o șteargă așa cum o făcuse de sute de ori. Doar că în noaptea aceea, cercevelele vechi și uscate de la casa lui Spinînbuză cedaseră și el se prăvălise cu tot cu fereastră în pridvor, umplându-se de cioburi și snopind-o la fugă pe ulițele satului, urlând de durere ca un apucat. De atunci își jurase că n-o să mai iasă niciodată pe fereastră din viața unei femei, oricât de greu i-ar fi fost să-i țină ușa tăcută. Tocmai de aceea Gheorghiță păstra tot timpul în desaga pe care o purta peste umăr, ca pe sfintele moaște, o cutie de vaselină de la PECO din oraș. Ei bine, în noaptea aceea, o forță malefică și bineînțeles extraterestră, transformase vaselina din cutia lui Gheorghiță în bălegar. Așa, pur și simplu! Chiar în bălegar! Pe jumătate adormit Gheorghiță băgase două degete, se întinsese la balamaua de sus, se aplecase la balamaua de jos, o sărutase pe Maricica pe obrazul drept, îi arsese o palmă peste buca stângă și ieșise fluierând vesel în gând. Doar că balamalele, înțepenite de noua unsoare, șușotiseră ceva mai aprig decât se așteptase și Spinînbuză ăl bătrân sărise ca ars cu cuțitul cel lung de jugănit armăsari strâns tare în palmă “Care ești băăăă?!”.

În fine, un al treilea semn și cel mai convingător fusese cel primit de la Costică Mătrăgună, mai bine zis de la tractorul său Tăuraș. După ce ani de zile mâncase câte un rezervor de motorină la fiecare zece hectare, dintr-o dată dihaniei i se făcuse o foame subită, aslfel încăt cele cinci canistre uriașe păstrate pentru-orice-eventualitate lângă magazia cu combine ruginite, se topiseră cât ai zice ozene. Așa, fără nici un motiv. Bineee, Costică găsise multe, ba că s-a curbat arborele, ba că s-au subțiat camele, ba că pistoanele s-au uzat și lista era lungă, dar niciunul nu fusese acceptat de șeful său. “Or fi venit extratereștrii bă Costică și au halit ei motorina” îi spusese el omului care privea în jos, spre cimentul podelei vechiului CAP, râcâind cu vârful pantofului o bucată de pământ întărit, veche de vreo sută de ani. “Se prea poate șefu, că am auzit ceva mișcare aseară pe lângă magazie! Le-o fi trebuind și lor dacă se subțiază camele și crește consumu. Ca să se întoarcă înapoi la neveste. Că ăștia nu poa să-și pună palma-n cur și să se ducă la culcare dacă s-a subțiat camele”. Mulți consideraseră hazlie varianta lui Gheorghiță Potpălău, dar pentru Mitică Amurgului nu era nicio îndoială. Extratereștrii erau acolo. Aterizaseră undeva la marginea satului din cauză că li se subțiaseră camele și așteptau să se lase noaptea ca să mai înșface ceva motorină și s-o șteargă înapoi la nevestele lor.

Și acestea nu fuseseră toate. Semne fuseseră muuuulte. De exemplu ăia mici de la școală, în loc să primească, la fel ca în fiecare zi la pauza mare, câte o sticlă de lapte și o chiflă, primiseră cinci pachete de unt și zece pachete de foi de plăcintă Morărița, pe care să le împartă la toată clasa. Ca și cum o mână nevăzută ar fi smântânit tot laptele și ar fi adunat grăsimea galbenă, iar chifelele le-ar fi ghemotocit înapoi în foi de aluat. Sau mai încolo, la Tănțica de la Poștă. Sosise la amiază un pachet, măricel, cam ca cel primit de Tanti Vetuța de la fiică-sa din Franța în fiecare lună, cu croasante și cafea măcinată, doar că adrisantul era complet necunoscut. Pe cutie scria doar atât: “Dlui Georgescu Daniel, Satul Sperieți”. Atât și nimic mai mult! Niciun expeditor, nimic, nimic. Iar în satul lor nu era nimeni cu numele ăsta. E adevărat că Aduțu ăla mic, gugălise el degrabă și descoperise că sunt șaptesprezece sate Sperieți, întinse pe tot cuprinsul patriei, nimeni nereușind să-și explice cum de ajunsese pachetul domnului Georgescu dintre toți, taman la ei. “Hai s-o deschidem” ar fi spus unul dintre cei adunați în jurul cutiei, nu se mai știe cine, dar toți ceilalți aprobaseră în cor, așa că Tănțica a fost de acord pe caz de dezacord între adrisant și satu de trimitere și pachetul a fost desfăcut cu trei tăieturi cu catăru, taman pe muchea cutiei. Înăuntru erau trei clești de întins rufe, da de metal și legați cu lanț între ei, o cravașă de bătut iapa, o bilă roșie cu două curele, de nimeni n-a știut să spună la ce folosește, poate să o pui pe mână ca o brățară, a zis Mioara, dar toți ceilalți au râs când au văzut cum îi stă, o mască de piele de pus la mânji foarte asemănătoare cu alea de le avea Mircică Paradis și “Doamne păzește” a apucat să mai zică Tănțica întinzând degrabă mâna ca să ascundă bucata de plastic albastru cu striații mari care semăna perfect cu un falus, sub factura din cutie. “Doamne Dumnezeule, ce sculpturi deocheate mai fac câte unii!” a mai zis ea silabisind apoi de pe factura întinsă cu dosul palmei pe fundul cutiei “M-a-s-t-e-r-a-n-d-s-l-a-v-e”.  Ăsta o fi masterand la limbi slave ca fata lu Duduoaie a mai adăugat cineva abia șoptit, dar Tănțica a acoperit vorbele. “Două sute șaptșpe lei și douășcinci de bani” a adăugat ea și a închis cutia la loc, spre disperarea deopotrivă a femeilor și bărbaților adunați, care nu apucaseră să vadă prea bine sculptura. “Gata, o trimit la București, să se spele cu ea pe cap.”
Cu atâtea semne Mitică Amurgului nu pregetă nicio clipă. Își căuta lanterna, pe care o agăță cu o sfoară de cureaua pantalonului, căci noaptea se apropia și urma să fie lungă, căută un cuțit cu lama cât mai ascuțită, să fie, că nu se știe cât de prietenoși sunt nepoftiții, ba luă și lupa lui bunică-su ca să studieze mai atent semnele venite de sus și ieși în căutarea străinilor. Știa încotro să se îndrepte. În sus, înspre dealuri, era locul cel mai potrivit unde o navă extraterestră să aterizeze. Cultura înaltă de grâu ar fi acoperit urmele, alunișul de la marginea lanului ar fi mascat șandramaua, iar fundalul desenat cu dealuri ar fi estompat orice umbră călătoare. “Da, da, aici trebuie să fie” mormăi el călcând apăsat poteca dintre lanuri. Nu îi găsi repede și drumurile lungi dintr-o parte într-alta a lanului nesfârșit îl obosiră degrabă. Trebuia să schimbe strategia, altfel noaptea l-ar fi prins numărând încă spicele de grâu. Căută din ochi movila. O știa foarte bine. Era o ridicătură de pământ pe care toate tractoarele o ocoleau, deși doi trei bărbați mai zdraveni ar fi putut s-o împrăștie în câteva minute. O găsi imediat. Se cățără și cercetă roată. Cele trei urme abia le putea bănui. Dar chiar dacă ochiul nu era pe deplin convins, sufletul îi era. Acela era locul! Marcă direcția și purcese atent cu simțurile zburlite, cercetând fiecare sunet și fiecare învolburare a dejurîmprejurului. Apoooi, apoi le găsi. Trei urme rotunde aflate cam la șase șapte metri una de alta, având un diametru cam de doi metri. Binee… nu erau chiar rotunde așa cum s-ar fi așteptat, dar grâul era tânăr și nu se lăsa ușor culcat, așa că nu-și bătu capul cu asta. Nici triunghi echilateral nu era, ci mai degrabă unul oarecare, dar nici asta n-ar fi fost o problemă. Se aplecă în genunchi și cercetă atent firele de grâu. Cele mai multe erau fracturate de la bază. Era clar că cineva sau ceva le strivise apăsându-le cu putere. Ridică câteva grăunțe de pământ și le duse la nas. Miroseau a pământ reavăn, nici un pic a motorină. Le răsfiră între degete. Arătau exact ca un cernoziom de soi, deloc altfel. Mitică Amurgului scoase lupa, se întinse pe burtă și începu să cerceteze minuțios amprentele tălpilor navei spațiale. Trebuiau să fi adus o urmă cât de mică din spațiu, din lumea lor, nu puteau fi atât de curați. Mitică Amurgului nu obosea, munca îl înverșuna, îi dădea și mai multă energie. Mai ales că semnele erau încurajatoare. Ei, ce încurajatoare, le putea numi chiar excepționale. Îi dibuise. Și era extraordinar de mândru de munca sa și de tenacitatea de care dăduse dovadă. Alții ar fi abandonat demult. Cercetările la fața locului nu arătau însă nicio urmă de succes. Pământul era pământ, grâul era grâu și nimic nu părea să întineze cumințenia locului. Se întunecase. Era gata-gata să plece când zări intrusul. Era mic cât un arici pitulat în iarbă. Mitică căută un băț și încercă să zgândăre animalul. Îl atinse, apoi îl rostogoli încercând să îl țină cât mai departe de el. “De ce n-oi fi luat și masca de respirat?!” se necăji el, cu gândul la masca primită de taică-su de la apărarea civilă, în urmă cu vreo patruzeci de ani, în ideea că aerele extratereștrilor ar fi putut fi dăunătoare pentru oameni. În cele din urmă prinse curaj și se apropie. Scoase cuțitul și ajutându-se cu bățul încercă să desfacă ghemotocul de blană. Nu era un animal, era o bucată de țesătură. Focaliză lumina lanternei peste ea. Avea în fine o dovadă palpabilă a prezenței extratereștrilor. Una care s-ar fi putut dovedi extrem de importantă pentru civilizația umană. Aplecă cuțitul și încercă să desfacă ghemotocul de fire. Arăta foarte asemănător cu mătasea. O țesătură subțire împletită ca un ghem. Folosind cu îndemânare cuțitul și bățul desfăcu ghemul. Rămase încruntat. Desfăcut, ghemotocul arăta exact ca o șosetă de damă. Civilizațiile noastre nu păreau să fie totuși atât de diferite pe cât credeau cercetătorii. Mitică Amurgului desfăcu punga de alune din care vărsase grăunțele rămase, adusă special pentru acest scop, ridică țesătura cu vârful bățului și îi dădu drumul în pungă. Știa de la “Autopsia crimei” că nu are voie cu nici un chip să altereze urmele. Cercetând atent locul descoperi că cele trei urme de tălpi sunt legate între ele prin trei dâre subțiri, pe care nu reuși să și le explice, iar dintr-una din ele părea că vizitatorii nepoftiți ieșiseră la șosea. Le aținu urma și ieși după ele la asfalt. Imediat ce atinse însă șoseaua și privi înspre dealuri o săgeată de lumină i se înfipse în ochi orbindu-l. Lumina creștea din ce în ce mai puternică, o simțea cum îi intră prin orbite, cum i se înșurubează în carne, cum îi arde fața. Totul nu dură decât o secundă, poate două și fu acompaniat de un fâșâit straniu ca un motor silențios de mașină. Apoi atât lumina cât și zgomotul dispărură subit. Doar un scâncet metalic mai răsună câteva secunde, pentru ca totul să se cufunde înapoi în beznă. Încremenit Mitică Amurgului aprinse lanterna și cercetă atent drumul pe o distanță de câteva zeci de metri. Descoperi doar o cutie goală de bere. O izbi cu piciorul și cercetă mai departe. Nu mai era nimic altceva. Plecaseră. Întârziase doar cu câteva secunde. Se așeza în fund pe asfalt și deschise punga. Șoseta chiar arăta ca una de damă. Crizantema purta din alea. Baaa amintindu-și de Crizantema, își aminti și de vorbele care se vânturau pe la colțuri despre ea și Mugurel. Cum că ar lua-o seara pe cadrul bicicletei și ar veni la marginea satului în lan și căăă...

Mitică Amurgului strânse nervos punga la gură. Vânătoarea de extratereștri abia începea.

răsfăț

pantofii tăi

i-am umplut pe toți cu pământ

deasupra am presărat

semințe de floare

în cei cu toc ascuțit

am pus rochița rândunicii

în cei roșii de lac

floarea vântului, anemona

în pantofii bărcuță

clopoței pistruiați…

acum șed cu coatele pe pervaz

suflând ușor

în timp ce volanele diafane

se ridică timid

peste genunchii de lujer

Ascunzeala

- Hai să ne ascundem – chicoti mustăciosul acoperindu-și zâmbetul sub palmele umede și bălăbănindu-și fundul ca o mâță pregătită să prindă vrabia de pe gard.

- De cine, de cine? – se răsuci în loc precum un titirez lunganul cel chel, luminându-se ca o veioză și căutând cu ochii sticloși strâmtoarea pe unde să-și strecoare trupul deșirat tremurând de emoții.

- Eu de tine și tu de mine. Bine, asta la început, apoi facem invers, eu de mine și tu de tine. Ne ascundem de noi înșine – chicoti mustăciosul mai departe, icnind subțire ca un șoricel. Pfuu… ce-o să ne mai distrăm.

Lunganul îl privi dezamăgit, cu ochii aproape lăcrimând. Nu i se părea deloc amuzantă joaca. Își desfăcu buzele petale și își lăsă capul să alunece peste umărul drept asemeni unui balon dezumflat. După câteva secunde însă, tresări brusc.

- Hai să ne ascundem sub șifonier – zâmbi el larg, cu gura dând degrabă ocol cefei. Eu de tine și tu de mine desigur – mai adăugă el atunci când observă că mustăciosul începe să-și adune sprâncenele.  

- Sub același șifonier?

Lunganul îl privi încurcat. Procesă însă rapid informația. Nu aveau două șifoniere, dar cel din dormitor avea două uși.

- Da, da, sub același șifonier!

Mustăciosul rotofei se încruntă iar. Procesa mai greu informația.

- Eu sub ușa din dreapta! – punctă el hotărât. Întotdeauna îi plăcea să puncteze hotărât peste i.

- Ocheiii… - acceptă lunganul prelungind un I înmuiat.

Mustăciosul încă mai procesa informația.

- Știi, dacă ne ascundem de noi înșine nu putem să ne pitim sub același șifonier!

Fu rândul lunganului să cadă pe gânduri.

- Tu de mine sau tu de tine?

- Tu de mine sau tu de tine ce?

- Să ne ascundem!

- Hmmm… ai dreptate! – mormăi mustăciosul.

Lunganul zâmbi din nou larg. Era clipa sa de glorie. Punctul său se cățărase pe i sus, în vârf de tot, iar al mustăciosului zăcea pe jos sfărâmat.

- Eu zic să găsim alt loc.

- De acord! Spune tu!

- Aaa, nuuu… păi dacă îți spun unde o să mă ascund, am să aflu și pe urmă am să mă găsesc cât ai zice pește. Fiecare trebuie să-și găsească un loc și să-l țină doar pentru el. Pe urmă ne ascundem!

- Pui – oftă lunganul.

- Pui ce?

- Pui, nu pește! Putem să zicem pui. Știi că nu-mi place peștele. Are oase.   

- Bine pui!

- Ce să pun?

- Hai, nu fii tâmpit!

O vreme se lăsă o tăcere grea. Nici lunganul și nici mustăciosul nu mai scoteau nicio vorbă. Niciunul nu mișca. În timp ce mustăciosul privea fix către un punct negru de pe tavan, mic cât un rahat de muscă, continuând să proceseze informația, privirea lunganului se risipea prin fereastra.

- Gata, răsuflă mustăciosul ușurat.

- Gata ce?

- Gata, eu știu unde să mă ascund!

- Eu nu știu. Pot să vin și eu cu tine?

- Nici vorbă! Tu nu ești noi înșine. Tu n-ai ce căuta cu mine.

Lunganul tăcu o vreme strâmbându-și gura și rostogolindu-și maxilarele ca și cum ar fi încercat să-și scoată cu limba cuvintele înțepenite între măsele.

- Noi ne ascundem de noi înșine, noi nu mergem să ne ascundem cu noi înșine. Noi înșine rămân în sufragerie pe canapea, în timp ce noi ăștilalți ne ascundem, deci pot veni cu tine.

- Mă încurci și nu pot să mai gândesc dacă arunci vorbele așa, de-a valma, fără niciun sens. Încearcă să judeci ce scoți pe gură, încearcă să procesezi informația.

Lunganul tăcu bosumflat.

- Nu, nu, nu poți veni cu mine – concluzionă mustăciosul după câteva clipe de gândire.

- Dar dacă ne ascundem de noi înșine, cum o să mai vorbim cu noi înșine?!

- Tocmai asta e șmecheria. D-aia ne ascundem, ca să nu ne găsim, să nu ne vedem, să nu ne vorbim. Să rămânem singuri cuc.

Lunganul trase aer în piept, dar mustăciosul îl repezi înainte să apuce să spună ceva.

- Să nu-mi spui că nici cucul nu-ți place.

Lunganul se strâmbă. Lui îi plăcea să vorbească cu sine. Mai ales seara când gândurile se adunau grămadă și el trebuia să se sfătuiască cu cineva pe când le împăturea și le netezea cu dosul palmei pentru a-i găsi fiecăruia un loc în sertarul potrivit.

- Și n-o să mai putem vorbi cu nimeni dacă ne ascundem?

- Evident! Cu cine să mai vorbești dacă stai ascuns după ușa din baie.

Lunganul chicoti.

- Ce-i?

- Nimic!

- Hai zi, ce-i? – insistă mustăciosul.

- Ei, nimic! Mă gândeam la ușa din baie. Are o zgârietură pe undeva pe la mijloc.

Abia aștepta ca mustăciosul să se ascundă de sine.

- Deci dacă ne ascundem de noi înșine, cu cine nu mai putem vorbi de fapt, cu noi sau cu ei? Și mai ales cine nu trebuie să ne găsească?

- Pe tine nu trebuie să te găsească nimeni, pentru că tu nu ai găsit încă niciun loc unde să te ascunzi – strâmbă din nas mustăciosul evitând răspunsul.

- Bine, bine, eu pot să mă ascund oriunde. Întrebarea e de ce? Și de cine? 

- De toți! Pentru liniștea ta!

O vreme se așeza iar tăcerea. Grea. Atât de grea încât se putea auzi canapeaua gemând sub greutatea amândurora și a tăcerii așezate deasupra.

- Dacă ne ascundem de noi înșine înseamnă că nu ne mai găsim pe noi înșine – concluzionă într-un târziu mustăciosul după ce termină de procesat informația. Suntem cum să-ți zic… așa ca și cum am fi dezmoșteniți…

- Așa e! Deși eu cred că ne ascundem mai mult de ei decât de noi înșine.

- De care ei?

- De ei, de lume! Dacă ne ascundem de noi înseamnă că ne ascundem și de lumea din noi. Cu cât lumea e mai adâncă, cu atât ne ascundem mai tare.

Mustăciosul își frământă ușor buzele.

- Și de ceilalți?

- De care ceilalți?

- De cei din afară.

- Pentru ăștia sunt uși. Ca cele de șifonier. Mari, uriașe…

Mustăciosul rămase pe gânduri. Nu mai procesa informația. Privirea i se prelingea lung peste pervazul ferestrei.   

- Știi, dacă ne ascundem și pe urmă nu ne mai regăsim? Așa a făcut mama cu o cutie de bomboane de ciocolată odată. A cumpărat-o pentru ziua mea și a ascuns-o, dar când a venit ziua mea n-a mai găsit-o. O mâncasem.

- Brrr… O Doamneee, nici nu vreau să mă gândesc – se cutremură mustăciosul, fără ca lunganul să înțeleagă dacă cutremurarea se produsese din cauza cutiei de bomboane devorate sau din cauza temerii că ar putea deveni de negăsit pe veșnicie.

- Nici eu, dar trebuie să ne gândim la toate ce ni s-ar putea întâmpla…

- Ei, dacă așa se pune problema, atunci eu zic să nu ne mai ascundem. Mergem mai departe așa cum suntem – se burzului mustăciosul.

- Bine, dar tu ai zis să ne ascundem…

- Da-o dracului de ascunzeală! 

Bărbatul din oglinda retrovizoare

L-am văzut în oglinda retrovizoare întâmplător, atent la camionul uriaș cu cabină galbenă care se apropia cu viteză. Nu i-aș fi reținut alura, dacă nu ar fi reapărut în oglindă de fiecare dată când am privit îngrijorat cu coada ochiului spre camionul amenințător. Era un bărbat tânăr, cu pas hotărât și privire încrezătoare. Mergea pe trotuar ușor grăbit, dar fără să pară că face un efort deosebit. M-a mirat faptul că, deși vitezele noastre de înaintare erau complet diferite, el rămânea acolo, în oglindă, undeva în dreapta mea pe trotuar, pășind hotărât, cu privirea îndrăzneț aruncată înainte. Eram din ce în ce mai puțin atent la drum și mai mult la bărbatul cel tânăr. Nu părea niciun pic că mă urmărește, ci mai degrabă că are un drum important de făcut și că, pentru o vreme, drumul meu și al său coincid. Nu putea să rămână acolo dacă înaintam cu viteză, nu era logic posibil. Și într-adevăr, imediat ce am apăsat pedala până la capăt, a dispărut. Am privit insistent în oglindă, măturând-o cu privirea de la un capăt la celălalt. Nu mai era! Nu căpătasem mai multă liniște. Ba dimpotrivă, am devenit mai nervos, ca și cum prezența bărbatului din oglinda retrovizoare mi-ar fi oferit încredere. Era ceva în atitudinea bărbatului cel tânăr care degaja încredere și voință. N-a dispărut pentru mult timp însă. La primul colț de strada l-am zărit în mod surprinzător pe trotuar, cu spatele rezemat de zid, înfipt pe-un picior, în timp ce pe celălalt îl legăna ușor înainte și înapoi, părând că mă așteaptă de multă vreme. Nu mi-a venit să cred. Am trecut pe lângă el și am privit uimit în oglindă, cu mâinile adânc înfipte în volan. Fără să mă privească a pornit imediat în urma mea, cu același pas cutezător și aceeași privire încrezătoare. Am zâmbit.

Bărbatul din oglinda retrovizoare a rămas acolo multă vreme. Din când în când intra în câte un magazin, sau în câte o casă. Nu mă mai îngrijoram, căci reapărea la primul colț de stradă cu spatele rezemat de zid, înfipt pe-un picior, în timp ce pe celălalt îl legăna ușor înainte și înapoi, părând că mă așteaptă de multă vreme. Alteori se oprea să vorbească cu oamenii. Cu tot felul de oameni, dar mai ales se oprea să vorbească cu o femeie. Cu aceeași femeie.

Cu timpul am observat că pasul bărbatului devine mai molcom. Nici privirea nu-i mai era atât de cutezătoare și plutea mai degrabă printre oameni și pe deasupra lor, ca o pasăre mare, decât să pășească hotărât. Uneori bărbatul avea obrazul nebărbierit, alteori ochii obosiți. Dintr-o dată părul i-a albit, ca si cum cineva i-ar fi aruncat în cap un pumn cu făină. Atunci m-am speriat, am tras de volan dreapta și am oprit. L-am căutat din priviri pe bărbat, dar era prins în mulțime, undeva mult înapoi.

Am urcat și mi-am continuat drumul. De când apăruse niciun camion nu s-a mai apropiat amenințător, ca și cum bărbatul ar fi avut propria sa viață, acolo în oglinda retrovizoare și avea grijă să nu mă atingă nimic. Le vedeam deseori cum încetinesc și cotesc cuminți spre stânga sau spre dreapta, din dorința ca drumurile noastre să nu se intersecteze. Bărbatul pășea din ce în ce mai încet. Uneori dispărea de tot de la locul său de pe trotuar. Îl căutam insistent cu privirea și îl descopeream îndărăt printre oameni. Nu mai era la fel de înalt și obrazul începuse să se facă una cu scoarța copacilor de la marginea trotuarului.

Apoi brusc... Nu-l mai văzusem de multă vreme. Nici nu mai eram atent la drum, eram cu privirea mai mult în oglindă. Nu puteam să cred că dispăruse așa, dintr-o dată, fără să lase o urmă în vreun fel sau altul. Semnul pentru trecerea de pietoni l-am văzut din alunecarea privirii, dar pe bărbat nu l-am zărit decât în ultima secundă. Nu am apucat să frânez. Era bătrân și gârbovit. A apărut dintr-o dată chiar în mijlocul drumului. Uriaș. Mă privea prin parbriz cu ochii mari, larg deschiși. Când mașina l-a atins a zâmbit, apoi s-a prăbușit.

- Domnule ofițer, eu sunt de vină, eu și numai eu... – am icnit înspăimântat.

- Stați liniștit, domnule. Nu s-a întâmplat nimic – a replicat polițistul, apoi a ridicat brațul stâng în unghi drept, în timp ce pe celălalt l-a întins lateral făcând semn oamenilor strânși să traverseze. Doar mașinile așteptau...      

șoapte aprinse

își caută buzele

scaune goale

Harta lumii pe înțelesul tuturor

Călca apăsat stârnind colbul uliței, cu mâinile adânc înfundate în buzunarele largi ale pantalonilor și sfredelind depărtarea cu privirea-i îndârjită. Avea o claie de păr blond ca paiul de grâu, aruncat de-a valma peste creștetu-i puțin mai mare decât pumnul unui bărbat. Nu părea să fie însoțit de niciun adult și mersu-i hotărât spre niciunde isca adieri de îngrijorare.

- Încotro puștiule?

Nu s-a oprit niciun pic, ci m-a privit înclinând doar capul într-o parte, cum înclini mâța de plastic cu ochi de cafea, pentru a-i vedea privirea clătinându-se în pastilele transparente, apoi l-a îndreptat iar spre înainte și l-a înfundat între umeri, continuând să calce apăsat.

- Pot să te ajut?

- Nu poți să mă ajuți deloc – a răspuns sobru fără să mai întoarcă privirea. Aerul matur și hotărât, așezat peste trupul plăpând, aducea, fără voie, un zâmbet peste buze.

- Mergi acasă?! Mergi la prieteni?! Unde vrei să ajungi?

Am crezut că nu mi-a auzit întrebările, căci a continuat să pășească fără să-mi arunce vreo privire sau vreun cuvânt. Tocmai când mă pregăteam să repet întrebările a răsucit capul spre mine și a răspuns sec.

- Pe partea cealaltă a lumii!

Am rămas încremenit în drum, în timp ce el, nebăgând de seamă extrema mea uluire, s-a depărtat încetișor. Eram complet tulburat. Cum să poți ajuta un copil care vrea să ajungă pe partea cealaltă a lumii?! Cum să îi poți arăta drumul potrivit?! Și mai presus de toate, cum să îl faci să își găsească ajungerea?! Grea misiune pentru un om mare!

L-am privit lung. Trupul său și așa plăpând devenea din ce în ce mai mic.

- Hei, puștiule, așteaptă-mă! – am strigat înapoia-i, dar el nici vorbă să îmi asculte cuvintele. L-am ajuns din urmă și pășind alături am încercat să îmi împletesc pașii cu ai săi.

- Știi, e greu să ajungi pe partea cealaltă a Pământului. Pământul e rotund. Trebuie să știi foarte bine unde vrei să ajungi, altfel te-ai putea lesne rătăci.

A fost rândul său să rămână pironit în mijlocul drumului.

- Ba nu! – a fost răspunsul său tranșant și a continuat să calce apăsat, la fel de hotărât ca până atunci.    

- Stai, stai! Stai puțin să ne lămurim.

- Nu pot, nu am timp de pierdut. E drum lung până pe partea cealaltă a lumii.

Treaba nu mergea deloc bine. Oricât mă străduiam să ne suprapunem pașii, ai mei urmăreau o cărare, în timp ce ai lui împleteau o alta.

- Tocmai ce ți-am explicat că Pământul e rotund. Nu există cealaltă parte. Trebuie să știi clar unde vrei să ajungi ca să găsești drumul cel bun. Altfel călătoria ta ar putea fi un drum rotund, nesfârșit.

- Ba nu! – repetă el, de data aceasta imperativ. Pământul nu e rotund, Pământul e ca o umbrelă.

Pfuu... treburile deveneau din ce în ce mai complicate. Am încercat să mă scutur de toată greutatea mea de om matur și să mă las în voia înălțării, ca un balon.

- Da, da, este foarte posibil să fie așa cum spui. Pământul poate fi ca o umbrelă – i-am răspuns vizibil derutat, încercând să găsesc ițele unei posibile explicații.

- Este exact ca o umbrelă. Știu precis. Am și o hartă – a răspuns sigur pe sine, mult mai sigur pe sine decât eram eu pe cunoștințele mele de-o viață și a scos din buzunar o bucățică de hârtie pe care mi-a întins-o. Pe ea era desenată o umbrelă. Pe partea de deasupra a umbrelei erau desenați câțiva oameni. Păreau a fi toți bărbați. Și păreau a fi prinși în mișcare. Pe interiorul umbrelei, în semicercuri precum cupele de înghețată, erau desenați alți oameni. Erau toți femei și copii. Jos, pe mânerul umbrelei, mai era încă unul. Era mai mare decât toți ceilalți. Un drum indicat cu linie punctată făcea legătura între vârful umbrelei și un punct din interiorul acesteia.

- Cine a desenat harta? De unde o ai?

- Eu am desenat-o! Ca să știu pe unde să merg! – mi-a răspuns mândru.

M-am uitat atent la harta Pământului. Multe indicii îmi erau clare, dar pe altele trebuia să le lămuresc. Nu înțelegeam pe deplin mersul lumii.

- Este foarte interesantă harta ta. Și foarte valoroasă. N-am mai văzut niciodată o asemenea hartă. Știi să-mi spui oare de ce Pământul are formă de umbrelă?!

- Sigur că știu! Ca să ne apere!   

- Ca să ne apere de cine? Pe cine să apere?

- Pe noi oamenii! De toate relele. De ploi, de vânt, de viscol, de frig.

- Da, da, pentru asta e musai ca Pământul să aibă formă de umbrelă. Este clar! Dar de ce unii oameni sunt deasupra Pământului și alții pe cealaltă parte?

- Oamenii sunt peste tot Pământul, uite – îmi arată el harta lumii. Doar că unii au nevoie mai multă să fie apărați. Ei stau sub umbrelă.

- Și deasupra cine stă? Ei nu au nevoie de apărare?

- Deasupra stau bărbații! Ei trebuie să repare lumea de fiecare dată când se strică.

- Lumea se strică adesea?

- Nu. Doar când bate vântul foarte tare. Sau ploaia. Sau viscolul. Atunci lumea se dă peste cap și i se rup bețele. Atunci cel mai bine o strângi grămadă, ca să nu se strice de tot. Doar că trebuie să rabzi ploaia în cap. Și frigul. Dar nu mult, că pe urmă iese iar soarele.

Harta lumii începea să mi se deslușească pe de-a-ntregul.

- Dar omul ăsta de aici de jos, de pe mâner, de ce stă aici?

Puștiul mi-a zâmbit dulce. Părea că i-am descoperit asul din mânecă, iar el era încântat să mi-l arate și să-mi explice magia lui.

- Acela e bărbatul care ține lumea!

- Ține lumea?! Cum adică o ține?!

- El trebuie să păstreze lumea dreaptă. Dacă bate vântul, lumea nu trebuie să se încline. Trebuie să stea dreaptă. Altfel ne pică ploaia în cap sau ne vâjâie vântul. Când lumea se înclină, el se ține cu mâna de catarg și calcă pe mâner, uite aici sau aici – îmi arată el spre capetele curburii mânerului – și lumea se îndreaptă. El trebuie să stea tot timpul atent. Nici să doarmă nu poate!

Nu mai aveam nicio îndoială. Lumea avea formă de umbrelă. Tot ce știam eu și ai mei despre lume era complet depășit.

- Harta ta e fantastică! E mai grozavă decât cea a piraților. N-am mai văzut așa ceva, jur! Nimeni n-a mai văzut!

- Crezi?! – se lumină puștiul și dintr-o dată îndârjirea i se preschimbă în căldură.

- Ooo... daaa... Sunt absolut sigur! E fabuloasă harta ta. Nici un om mare n-ar fi putut descifra o asemenea hartă.

Puștiul radia!

- Și acum?! Ce facem? – îl întreb complet lămurit asupra funcționării lumii.

Mi-a întins mâna mică și m-a apucat de deget.

- Mergem mai departe. Uite, de dimineață și până acum am ajuns aici – îmi arată un punct de pe marginea umbrelei – mai avem un pic.

Eram complet de acord. Mai aveam doar un pic până pe fața cealaltă a lumii.

Circul Dickens

În târgul nostru a sosit un dresor. Eu un bărbat înalt, bine clădit, cu favoriți largi coborând și lățindu-se dinspre ureche până spre întretăierea buzelor și cu o mustață neagră și îndesată, abia agățându-se de buza de sus, ba scurgându-se ușor spre dreapta și spre stânga pentru a se face una cu favoriții. Poartă o pereche de pantaloni cu dungi cenușii, mai deschise și mai închise, o cămașă căreia nimeni nu-i dibuie culoarea, acoperită de o veste cadrilată din mătase, desfăcută la subțiori și un raglan vechi și ursuz care niciodată nu se tocmește peste burdihanu-i imens.

Dresorul are o arenă de circ construită dintr-o cutie de pantofi, căreia i-a tăiat pereții, astfel încât să rămână de doar trei degete înălțime. În interiorul arenei a amenajat staluri pentru spectatori, precum și mai multe echipamente de acrobație, cum ar fi o bară fixă, o trambulină, două inele atârnând de o bârnă orizontală, un catarg înalt și drept ca o suliță și multe altele, toate făcute îngrijit din bețișoare de chibrit și ață. În spatele arenei e intrarea artiștilor, o cutie de chibrituri care are o jumătate fixată pe placă și a doua, în care dresorul aduce el însuși, ca pe un covor zburător, artistul. Da, da, artistul, căci Circul Dickens are doar un singur artist, o furnică ce face un spectacol inegalabil de dresură și acrobație după cum spun afișele multicolore, cu care dresorul a împânzit târgul.  

Tribunele sunt întotdeauna pline, oamenii dau câțiva gologani să vadă minunea și nu pleacă niciodată dezamăgiți, ba chiar trimit încântați vestea mai departe, astfel încât tot târgul să vină să vadă dresura de furnici de la Circul Dickens.

Fiecare spectacol începe cu un ropot amețitor de tobe. Domnul dresor aduce jumătatea de cutie în care își ține furnica și o înfige în jumătatea de cutie rămasă în sala de spectacol. Furnica nimerește mai repede sau mai alene gaura din cutie și iese în arenă printr-o boltă colorată și luminată cu leduri felurite, peste care scrie mare, cu carioca verde, “Circul Dickens”. Doar că imediat ce trece pe sub bolta multicoloră, furnica devine invizibilă, ca și cum și-ar scoate costumul negru și strâns pe trup, cu care a venit îmbrăcată și ar pune un altul, care o ascunde privirilor nepregătite ale spectatorilor. Nimeni nu se îngrijorează însă și nici nu suferă din cauza nevederii, căci domnul dresor explică tot ce se petrece în arenă celor care nu au ochi să vadă, dar au măcar urechi să audă. “Și acum Dickens va face un salt peste trambulină, se va prinde de bară și va face o rotație de trei sute șaizeci de grade peste bară. Ho-laaa… ho-paaa….” Și imediat se aud ropotele de aplauze ale spectatorilor, care sunt uluiți de agilitatea furnicii și de saltul acrobatic făcut de aceasta, demn de cel mai sportiv purice. “Și acum Dickens va coborî de pe bară, va apuca inelele și va face trei tracțiuni la inele. “Haideeee, ho-laaa… ho-paaa…” Și domnul dresor pocnește din bici, am uitat să vă spun că domnul dresor pocnește din bici de fiecare dată când spune “ho-laaa… ho-paaa…”, iar Dickens execută fără greșeală acrobația ordonată. Apoi tobele încep să răpăie tot mai tare și mai tare, vibrațiile vin năvalnice, iar sângele în vine începe să se izbească agitat de pereți… “Și acum va urma numărul nostru de maximă periculozitate” spune domnul dresor gâtuindu-și cuvintele. “Dickens va urca acum pe acest catarg înalt – arată el spre catargul subțire și lung, ca cel rămas după ce s-a terminat puful roz al vatei de zahăr – va sări circa cincisprezece centimetri și se va prinde în cădere de funia aceasta care-i va atenua căderea, până va ajunge teafăr înapoi pe pământ. “Ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… - ne țin tobele cu sufletul la gură, în timp ce Dickens urcă din greu pe bățul înalt și subțire și se pregătește pentru periculoasa săritură. “Haideee, ho-laaa… ho-paaa…” Și funia se scutură la celălalt capăt al arenei, semn că Dickens a aterizat cu bine, fanfara cântă un marș triumfal, iar tribunele aplaudă în picioare reprezentația, ovaționându-i îndelung pe Dickens și pe domnul dresor...

Și totul a mers bine și frumos timp de aproape trei luni, ca într-un basm cu zâne. Mulți concetățeni văzuseră spectacolul de două sau trei ori deja, ba chiar își aduseseră rudele și prietenii de prin alte târguri, iar domnul dresor făcuse bani frumușei de pe urma spectacolelor. Într-o sâmbătă de iulie însă, când sala era arhiplină și aerul fierbinte făcea ca respirația să devină tot mai anevoioasă, s-a întâmplat nenorocirea. Ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… ta-ta-ta-tam… ta-daaaaam… s-au auzit răpăind tobele, tot mai rapid și mai tare, în timp ce Dickens urca asudat pe bățul înalt și subțire și se pregătea pentru periculoasa săritură. “Haideee, ho-laaa… ho-paaa…” s-a împlinit glasul domnului dresor ca de fiecare dată, dar spre groaza tuturor funia din celălalt capăt al arenei nu s-a mai scuturat, semn că Dickens nu a mai aterizat cu bine. Fanfara nu și-a mai cântat marșul triumfal, iar tribunele, în picioare, au scos un „Ooooo…” prelung și au acoperit cu palmele gurile înspăimântate. Mai mulți părinți șocați au sunat la 112 și imediat a apărut o ambulanță și un medic, doar căăă… Doar că Dickens era complet invizibil, lucru de care uitase toată mulțimea. Degeaba l-a căutat doctorul prin toate ungherele, degeaba a intervenit și dresorul, degeaba și-au băgat degetele în cutie și spectatorii din rândurile din față, Dickens era de negăsit. Și cu toate că trupul nu i-a fost niciodată recuperat, doctorul a oftat, a constatat decesul și a eliberat certificatul medico-legal.

În aceeași seară domnul dresor și-a strâns instrumentele minuscule de acrobație, a înfundat cu vată fanfara, a împachetat arena și a dispărut fără urmă, iar de Circul Dickens nu a mai auzit nimeni niciodată.