semaforul

în orașul nostru există un singur semafor, în centru lângă brutăria lui Bujor; și mașini sunt puține; semaforul de lângă brutăria lui Bujor e tot timpul verde strălucitor; doar când se apropie câte o șoferiță începe să clipească roșu peltic umezindu-și buzele în picături prelinse de la ultima ploaie pe rotundul perfect, așa într-o doară, ca și cum tocmai și-ar aminti că există; atunci ele iau piciorul de pe pedală, își domolesc ritmul mersului și-și lipesc ochii de el, îndreptându-și spatele într-o relaxare de mâță însingurată lângă ghemul de lână
el le privește de sus și ochiul cel mare începe să clipească din ce în ce mai repede ațintind prin parbriz genunchii lor dezgoliți; uuu… ca niște pui de vrabie-n cuib scot capul genunchii lor dezgoliți de sub fusta parcă anume făcută să se ridice peste frunți căutătoare, când mâna se pleacă să ducă maneta schimbătorului la punctul mort, complet mort; nu și ochiul lui, ochiul lui rămâne deschis larg și roșu, din ce în ce mai roșu, roșu strălucitor ca și cum doi sori ar exista în același timp deasupra parbrizului, unul galben un pic mai la stânga și unul roșu în dreapta, imediat peste bordura trotuarului, cel roșu desigur mult mai luminos
iar ele rămân așa cu privirea fixată pe trupul lui subțire și își descalță pantofii cu toc ascuțit, l-ar purta și mai ascuțit ca piciorul să pară mai zvelt și arcuirea gambei mai amplă, dar le împiedică la șofat, își freamătă degetele rapid, apoi și le plimbă înmănușate-n mătase de-a lungul buzei reci a pedalei ca și cum le-ar plimba pe conturul bărbiei lui, de sus, din dreptul tâmplei, pănă dincolo în maisusul obrazului, ca să treacă mai repede timpul își spun, deși știu foarte bine că nu e așa și că el le atrage ca un magnet, altfel nu s-ar înfierbânta în halul ăsta și nici nu ar deschide, ca să se mai răcorească, fereastra și nasturii de sus ai bluzei străvezii, sub care sânii tresaltă ca o pereche de porumbei rotindu-se între gratii fragile, aranjându-i apoi atentă în oglindă reverele
plictisite și singure, mințile sunt cu totul plecate, mâinile alunecă de-a lungul coapselor mângâind stofa subtire, o dată și încă o dată și încă și încă, până când, pe neașteptate, degetele ating în locul pânzei pielea fierbinte și gândurile coboară înapoi pe banchetă, se ghemuiesc în cutiuța pentru paharul de cafea și degetele caută, abia acum încep să caute tresăririle nespuse ale pielii fierbinți, iar căutarea nu-i fără pravăț, căci dorințele degetelor se îngemănează cu vibrația pielii și ele rămân așa înțepenite în afară ca într-un cub de gheață fierbinte, dar lunecă lent și viermuit înlăuntru, întâi prin braț, apoi prin umăr, făcând un ocol mic prin stomac, până în creștet unde ciocăne ușor în cutia craniană care reverberează la fiecare atingere răspândind-o în mii de alte atingeri întoarse, suprapuse peste cele de-alături, peste cele ce vin, multe, grozav de multe, fierbinți, ascuțite, mărunte, ca un foc de artificii
ele își trec răscolite degetul peste buze, la început abia atingându-le întredeschiderea, ca și cum ar vrea să șteargă urma unui cuvânt nerostit, apoi lung, căutându-le, de la un capăt la altul și înapoi, îmbujorarea și gura se desface ca o regină a nopții abia deșteptată, buzele se desprind umede delicate petale, degetul alunecă repede, respirația și mai repede, se întrec, se ciocnesc încercând să treacă unul pe lângă altul, totu-i vârtej și nebunie și vipie-i
bărbații trag cu ochiul geloși la freamătul dinăuntru și ochii lor hămesiți se târăsc prin crăpătura ferestrei în care decolteele oftează adânc după aer, dar nu-și opresc pasul căci știu foarte bine că în orașul nostru există doar un singur semafor, în centru lângă brutăria lui Bujor și semaforul de lângă brutăria lui Bujor e tot timpul verde strălucitor, doar când se apropie câte o soferiță începe să clipească în roșu peltic umezindu-și buzele și ele trebuie să oprească neapărat și să-l aștepte cuminți…
apoi se face iar verde!

ziua ca o vrabie pe pervaz

am deschis fereastra apoi m-am vârât înapoi sub așternut
mijea lumina și era frig
ziua s-a așezat pe pervaz ca o vrabie
ciugulind din noaptea prelinsă printre crăpăturile tocului
avea trupul subțire și străveziu
i se vedeau oasele ca un pumn de dorințe subțiri
nu, nu, nu intra încă
i-am spus acoperindu-mi cu grijă conturul
vrabia mi-a privit
pe obrazul stâng cu un zâmbet
iar pe cel drept cu o suspiciune
ascunzirea sub pătură ca o lacrimă suspendată
între ochiul fremătând acumul
și palma culegând neliniști
n-ai putea să te duci și să vii înapoi mâine
am întrebat cu jumătate de gură
și ziua și-a desfăcut aripile
lăsând inima-mi să tresară asupra zborului
pasărea avea în cioc fărâme de soare
dar penele îi erau cenușii ca ale oricărei vrăbii
eu am întrebat-o tăcut
de ce ai vrabie ciocul aurit și penele cenușii
ea imediat mi-a răspuns
ca să mă petreci mai bine
m-am uitat lung și aripile păsării au început să se înfoaie
din ce în ce mai mult ca un curcan trufaș se înfoia vrabia
împlinindu-se tot mai mult și mai mult
până a devenit copac rămuros
acoperind cu ramurile-i înfrunzite fereastra
și dezvelind noaptea

mic manual de mestecănire

nu e ușor să fii mesteacăn
dar asta aduce nemăsurabile bucurii
să fii alb și aparentnepăsător
e doar una din ele

pentru a ajunge mesteacăn
trebuie să stai nemișcat într-un picior
până ți se-nfioară pielea în crestături zgrunțuroase
să-ți lasi gândurile să înfrunzească
și să le crească vrăbii
să înveți să asculți și să taci
mai adânc decât marea

dacă toate astea ți-au ieșit din prima
urmează să scurmi cu călcâiul
în grămada de vise nedezvelite
lăsând să ți se cufunde trunchiul până la șold
pentru a-și depune rădăcini
ca țestoasele din galapagos
și să-ți lași capul pe spate până când ochii
alunecă în spirală îndărăt
născând priviri noduroase la fiecare clipire

în fine dacă totul a mers strună
iar pielea și privirile
au căpătat străluciri albicioase
și interiorul a început să geamă ușor ca un cântec
sub fiece adiere de vânt
mesteacăne-te să stea!

shhht

iubito avem o problemă
ți-am șoptit picotit la ureche
vecinii de scară
se plâng că mmmurile tale
li se strecoară noaptea pe sub ușă
ca niște șerpi cenușii
și umplu toate vasele de sticlă
cu o licoare roșînchis
răspândind arome de shiraz
care-i îmbată și-i adorm
înainte să se trezească

shhht, culcă-te la loc, mi-ai răspuns
căutându-mi cu buzele liniștea
ai uitat că locuim într-o scoică?!

O zi normală de lucru

Suntem un serviciu ca oricare altul. Oameni obișnuiți, nici mai buni, nici mai răi, nici mai harnici, nici mai leneși, nici mai răbdători, nici mai nervoși. Ne vedem în fiecare zi de treburile noastre, ne intersectăm adeseori pentru a ne duela în idei și cuvinte, ne întâlnim de câteva ori pe lună pentru a trage linii și concluzii și de două ori pe an, la Paști și la Crăciun, pentru a petrece cu familia de la birou.
Ne respectăm întotdeauna și de aceea atmosfera de lucru este fără cusur. Deși spațiul este unul larg, de tip open space, amenajat cu panouri despărțitoare pentru a asigura o minimă intimitate, toată lumea e conștientă că binele aproapelui este binele său și păstrează o impecabilă decență în zisuri și făcuturi. Peste panouri se înalță în fiecare zi, ca un fum de țigară, un zumzet fremătător, foarte asemănător zumzetului făcut de motoarele avionului noaptea, când toți în jurul tău dorm și tu deși ai încercat să dai volumul la minim el tot nu ajunge pe mute, peste care se suprapune periodic țăcănitul imprimantei care scuipă cu furie pagini îmbrăcate în cămăși cu felurite modele de litere. Iar atunci când vocile se învolbură și glasurile se cațără unul peste altul încercând îndârjit să ajungă până la tavan și apoi mai sus, sus de tot, până la ultimul etaj, cel al directorilor, atunci zic, se găsește câte o voce care să le atragă atenția elegant "Bă, mai tăceți dracu din gură că noi muncim aici. Dacă aveți chef de ceartă mergeți naibii la sala de ședințe și trageți ușa după voi!" Și glasurile se înmoaie până la limita zumzetului motoarelor de avion plutind transatlantic în noapte, sau tac de tot și dispar îndărătul ușilor de sticlă de la sala de ședințe, ca înapoia cortului ghicitoarei în globul de cristal.
În rest timpul curge imperturbabil, drept și lin, ca o autostradă în Germania, alergată cu un Volkswagen fabricat după scandalul cu emisiile de gaze. Doar din când în când timpul ăsta mai are niște ieșiri laterale, cărora în afară li se spune "rest area" ceea ce la noi s-ar traduce cel mai potrivit cu "loc de dat cu capul", când drumul se dezumflă brusc ca un balon până devine un punct, iar înlăuntrul obosit pufăie lung și șuierat ca o sirenă de locomotivă cu abur.
Ca de exemplu acum, când de undeva din zona Maricicăi, se aude un țipăt ascuțit căruia îi cresc necontenit ramuri, urmat de o zarvă isterică ca și cum un camion încărcat ochi cu mobilă ar fi cotit grijuliu înspre stânga, iar înspre stânga n-ar fi fost nicio stradă. Un capsator zboară razant pe deasupra capetelor noastre și se înfige vesel în vitrina cu trofee câștigate de colectivul nostru la concursurile de curling, ramura corporatistă, de la care n-am lipsit nicio ediție, pentru a ateriza drept între cupa câștigată acum doi ani la echipe mixte și diploma și medalia de aur câștigate anul ăsta de Ionescu la individual masculin. Îi urmează un suport de creioane și markere care se aprinde ca un foc de artificii, împrăștiindu-și culorile vii în toate birourile aflate pe direcția nord-vest. Ne coborâm cu toții gâtul și mai adânc între umeri, numai bine cât privirile să alunece peste marginile panourilor și să vadă capul Maricicăi apărând și dispărând cu viteză amețitoare, ca o minge de baschet bătută viguros de pământ, semn că fata sare cu furie pe ceva, ceea ce dă puțină greutate eliberării nervoase, ceva care din experiențele anterioare nu poate fi decât tastatura din care sar care încotro literele de plastic sau monitorul LCD care necesită întotdeauna un pic mai mult efort pentru descompunere. Tragem cu urechea și nu se aude nicio bubuitură surdă, semn ca Maricica nu a apucat capul vecinului pentru a-l izbi de placa aparent de lemn, în realitate de rumeguș amestecat cu clei și acoperit cu o folie imitație de nuc a biroului, ceea ce e bine pentru că la ultima verificare pe parte de protecția muncii s-a constatat că trusele medicale de pe pereți sunt de pe vremea lui Nea Nicu și crema pentru arsuri s-a făcut mai tare decât crema de zahăr ars a Minodorei pe care o aduce în fiecare an de ziua ei și pe care o duce acasă așa cum a adus-o, într-o sacoșă de plastic gros acoperită cu flori mari galbene, albastre și roșii, așa că au fost aruncate cu totul, urmând să se facă o cerere de procurare prin care să se cumpere truse de prim ajutor noi, moderne, în ton cu timpurile pe care le trăim. În ton e și telefonul de pe biroul Maricicăi care după ce zboară spre miazăzi preț de cinci despărțitoare cade taman pe sacoșa cu mazăre a Niculinei așezată sub birou și începe să clipească sistematic și orb ca un cap de găină retezat. Capul Maricicăi în schimb nu se mai vede, dar se aud niște răgete ca de leu și din când în când se ițesc mâini ținând strâns între degete mănunchiuri de cabluri negre, la care, de fiecare dată când mai apar, se adaugă un cablu nou. Cred că ultimul nu a fost negru, pentru că dintr-o dată lumina se stinge în toată hala și toate computerele se opresc nedumerite, ceea ce bănuiesc că a surprins-o inclusiv pe Maricica, pentru că răgetele se opresc două secunde, pentru a fi reluate apoi cu și mai mare intensitate. Noroc că e zi și pauza o putem folosi în mod educativ. Andreea de exemplu a scos umbrele lui Grey și linge cu nerăbdare tremurândă paginile cărții, Neluțu și-a scos Prosportu iar doamna Georgeta a scos revista de sudoku și pixul și s-a lăsat relaxată pe spate. N-o să dureze foarte mult, dar e un timp folosit în mod util și plăcut.
Maricica trebuie că se apropie de etapa de maxim orgasmic pentru că se aud zgomote de fiare sălbatece, cel mai sălbatec dintre toate fiind fierul calculatorului, care apare deodată deasupra panourilor, rotindu-se în sus și în jos, în stânga și în dreapta, ca și cum ar pluti pe valurile nervoase ale unei viituri iscate dintre dealurile defrișate din cotul Carpaților la prima ploaie adevărată de toamnă. Se pare însă că viitura s-a oprit într-un blocaj de bușteni desțeleniți, căci calculatorul se clatină amarnic pe-o parte și zboară ca tras cu praștia prin fereastra biroului aterizând pe capota Opelului șefei de la contabilitate.
Deja răgetele au încetat fiind înlocuite de cuvinte obscene pe care Maricica le răpăie cu o cadență de mitralieră. Cad secerați directorul mare, directorul tehnic, șefa de la financiar, Manole de la depozit, cu ce i-o fi greșit Manole nu știu, dragu nostru de șef Pandelică, luna, stelele, patruzecile, Dumnezeu în diverse forme și stări, vii și morții, câteva mame ale unor apropiați. Andreea și-a acoperit urechile cu palmele, o nuuu, nu fiindcă n-ar suporta cuvintele obscene, ci fiindcă știe că urmează ultima lovitură. Și aceasta vine, așa cum era de așteptat, puternic și sec, după sunetele care răzbesc până la noi, dinspre un scaner izbit cu toată forța de podea, ridicat și izbit din nou și din nou și din nou, până când nu mai rămâne din el decât rama...

Băiatul de la IT stă liniștit după colț citind pe telefonul mobil despre ultimele noutăți din domeniul gadgeturilor și așteptând să se termine tămbălăul. Are sub braț o tastatură și un mouse iar între picioare un monitor LCD și un pisiu nou. În partea cealaltă a sălii Manolescu stă cu degetul pe butonul de la siguranța automată. Și da! E liniște din nou, apoi imediat zbârnâitul motoarelor de avion acoperă liniștea care nu apucă să se bucure prea mult de viață. Manolescu a apăsat butonul și sala se cufundă în lumină, în timp ce băiatul de la IT a purces la înlocuirea sculelor distruse. Doar madam Dușmănescu de la contabilitate o să aibă ceva mai mult de furcă cu capota Opelului...

Undeva în spate Ioana dă semne că ar vrea și ea să tragă pe dreapta...

Zâmbiri

Era mic, pufos și perfect rotund. Cât o minge de tenis, nu mai mare. Stătea ghemuit ca un arici și părea că doarme. Când l-am atins cu privirea a tresărit. A deschis încetișor un ochi, apoi la fel de încet pe celălalt și mi-a zâmbit lățindu-și gura până la urechi, apoi dincolo de urechi spre ceafă, și în sus peste creștet, și-n jos peste bărbie, acoperindu-se pe de-a-ntregul de zâmbire, ca într-un cocon luminos. M-a pufnit râsul.
- Cine ești tu? Ce năzbâtie mai ești?
M-a privit șăgalnic, nestăvilindu-și zâmbetul.
- Ție ce-ți par a fi?! Un unicorn? Un zmeu-paraleu? Un zâmbet, asta sunt, bineînțeles! – a răspuns cu glas de felină, nelăsându-mi răgaz să-mi tăvălesc imaginația prin nisipurile cerului în speranța că fulgi de concret se vor lipi de miezul zemos și vor da contur unei sclipiri jucăușe.
Plutea undeva la înălțimea unui stat de om, printre frunzele mesteacănului, părând că șade necumpănit într-o poartă rotundă, invizibilă ochiului omenesc, indecis dacă să coboare din lumea care l-a zămislit într-a noastră sau să-și ascundă fața îndărăt, dincolo de marginile cercului.
- Un zâmbet?! – nu mi-am putut abține chicotitul în barbă. Cum adică un zâmbet?! Un zâmbet așa, de sine stătător?!
- Exact așa! Un zâmbet de sine și de bine stătător și deseori chiar călător, iar uneori curgător.
- Bineee… dar zâmbetele nu există așa pur și simplu, clătinându-se agale de crengile copacilor. Ele sunt legate de buze, de guri, de sentimente…
- Crezi!? Uită-te la mine! Sigur, ca și tine am și eu am în ADN-ul meu urme de buze, de guri, de sentiment. Ohohooo… și încă ce urme am, doar nu crezi că m-am născut din praf de stele – îmi face șugubăț cu ochiul.
M-am oprit din zâmbit și am încercat să dau puțin sens întâlnirii noastre. L-aș fi întrebat franc care este rațiunea existentei unui zâmbet călător rupt complet de întâmplarea care l-a generat, dar am evitat să o fac pentru a nu-l jigni. Ar fi fost ca și cum ai întreba o pasăre de ce nu a rămas înapoia cojii de ou. Mi-a ghicit însă gândurile și încruntarea și a continuat.
- Hai să fim serioși! Nu se poate să îți pară atât de ciudată ideea unui zâmbet smuls dintre buzele sau din înlăuntrul care l-a creat. Să nu-mi spui că n-ai mai întâlnit niciodată un zâmbet călător, un zâmbet care să se anine seara de faldurile de sus ale perdelei din dormitor și să șadă acolo bine-merci învelindu-te cu privirea până adormi.
Am privit înapoia gandului și i-am dat dreptate. Ideea nu era deloc nelalocul ei. Ba îmi părea absolut plauzibilă în întregirea întregii întâmplări.
- Și ce cauți aici? - m-am trezit întrebând.
S-a oprit o secundă din zâmbit, m-a privit mirat, apoi continuând să-și întindă marginile gurii până la ceafă mi-a răspuns scurt.
- Ar trebui să caut ceva?! Nu caut nimic! Doar exist!
M-am blocat. Răspunsul și judecata din spatele ei erau impecabile, fără fisură. Zambetul mi s-a intins pe toată fața, până la urechi și mai înapoi până la ceafă, înnodându-se la spate într-o fundă cu bucle mari.
- N-ar trebui să cauți nimic, ar trebui doar să exiști, ai dreptate!
Privindu-l, gândurile au început să alerge înfrigurate. Oare există o fântână de zâmbete? Trebuie să te apleci și să întinzi brațul ca să le culegi? Le poți culege cu polonicul? Sau cu o cană? E adâncă fântâna? Noaptea zâmbetele luminează pe fundul ei, ca licuricii? Sunt toate zâmbetele mici ca acesta, sau cel din fața mea e doar un zâmbet-copil și daca le crești cu grijă se fac mari cât o minge de fotbal, sau și mai mari, cât un balon cu aer cald? Imediat ce se nasc zâmbetele învață să zboare și nu se mai opresc din zburat? Sau nimic din toate astea nu-i adevărat și există o mașinărie de fabricat zâmbete, așa cum sunt acelea care fac gogoși-ineluș arămii și fierbinți?!
- Din ce se nasc zâmbetele, de unde apăreți voi? – mă trezesc din nou vorbind într-o doară, ca și cum gura ar glăsui fără mine, prelungind în fâșii de cuvinte rostoglirea de gânduri.
- Ce întrebare e asta? – chicotește sprințar. Din bucurie bineînțeles! Din bucurie întreagă și plină.
Era evident că nu putea exista alt răspuns. Gura mea vrea să fie și ea de sine stătătoare, să se rupă de mine, altfel nu înțeleg de ce ar pune atâtea întrebări stupide la care eu știu deja răspunsul.
- Vaaai, absoluuut! Nicicum altfel! Unde mi-e capul?!
Tăcem amândoi. Nu pare câtuși de puțin perturbat de tăcerea care se adună între noi asemeni unui preș strâns la capătul culoarului. Continuă să se întindă în sus, în jos, în stânga și-n dreapta ca o colonie de furnici care a decis să-și scoată catrafusele la aerisit și să-și primenească încăperile.
Nici nu se clintește. Ba nici nu clipește. Stă aninat, cireașă coaptă, de-un fir de bucurie, clipocind ușor dintr-o parte în alta sub fremătarea frunzelor de mesteacăn.
Tot nu reușeșc să dau de miezul de înțeles al întâmplării, dar nu mă pot plânge, întâlnirea cu ghemul de zâmbet a fost de netăgăduit cea mai fantastică și mai frumoasă întâmplare a vieții. Și gândul îmi zboară fără să vreau spre inevitabila întrebare.
- Și voi zâmbetele unde plecați când vă duceți? Tu de exemplu, unde pleci?
- Eu nu plec nicăieri. Rămân aici.
- Cum adică rămâi aici?! O să stai veșnic aninat în copacul pătat?
- O, nuuu… am o locuință în care locuiesc. Fiecare zâmbet îți găsește mai devreme sau mai târziu o locuință pe care o locuiește.
- Așaaa…
- Exact așa.
- Și cum arată locuința în care locuiești atunci când nu te ascunzi printre frunzele de mesteacăn?
- Ca o girafă.
- Poftim?
- Ca o girafă. Adică exact ca o girafă, căci locuiesc chiar într-o girafă – îmi spune amuzat în timp ce-mi arată cu degetele lui subțiri de zâmbet tânăr o girafă care abia se ițește dintre plopii din spate. Îmi concentrez privirea și reușesc să separ trupul girafei de cel al copacilor. E galbenă și înaltă, foarte înaltă, înaltă până la cer, atât de lungi îi par gâtul și picioarele, are o mutrișoară de copil năstrușnic și are pete bleu.
- Pete bleu…?! - apuc să mă mir cu voce tare. Unde s-a mai pomenit girafă galbenă cu pete bleu?!
- Orice se poate pomeni dacă dai drumul gândurilor. Doar dă-le drumul și ele se rostogolesc la vale căpătând cele mai nebănuite forme…
- Dar de ce o girafă? De ce ai ales să locuiești tocmai într-o girafă, asta mi se pare până peste poate.
Zâmbetul zâmbește amuzat de naivitatea mea.
- Pentru că sunt singurele vietăți cu capul în nori și cu picioarele pe pământ. Și pentru că de acolo de sus lumea pare atât de mică și cerul atât de mare…
- Grozavă năzdrăvănie de locuință ai mai găsit!
- Ooo și dacă ai știi cât am căutat-o. Majoritatea girafelor au pete cafenii și nu sunt atât de înalte, dar asta e cu totul și cu totul specială – peiorează încântat zâmbetul și o zbughește înspre girafă, urcând pe piciorul său ca pe o scară de incendiu, deschizând una din petele bleu de pe pieptul girafei ca pe o ușă banală și dispărând înapoia ei, pentru a apărea apoi în petele de pe gât, ca la ferestrele unei scări interioare ce duce până sus în cămăruța din vârful castelului, acolo de unde Pământul pare doar o mărgică măruntă...
- Heeeei…. Mă veeeezi?! Sunt aici suuuus! – strigă zâmbetul entuziasmat de pe buzele girafei.
- Te văăăăd… – strig zâmbind larg și făcând cu mâna unei girafe care îmi surâde senin cu față de copil. Și te siiiimt…

Gări

Privește gara în lung și în lat. Oameni mulți fremătând, grăbiți să ocupe un loc temporar pe o cale, nu neapărat de fier, care să-i scoată la un liman, nimic extraordinar, doar un cerc întrerupând linia continuă și atât. Nu se mai văd pavelele gării, doar capetele oamenilor, fiecare aparte, fiecare căutând printre picioarele pereche țesând ca într-un gherghef uriaș nerăbdarea, un capăt de drum, capătul lui de drum, pe care să-l facă ghem șezând pe șina de metal răsucită în sus de la capătul peronului și pe care să-l ascundă apoi în buzunarul de la spate. Mai jos, atârnând sub capetele rostogolite, trupurile ca niște haine lungi măturând pământul, iar în dreapta și în stânga, bagajele, o anexă paralelipipedică a trupului, în care sunt înghesuite învelișurile, cele mai multe colorate și vii, chicotind sub scoarța de vinil bucuria renașterii. O rochie cu umerii goi înfășurând diafan gâtul ca o mângâiere abia trezită sau un tricou fără mâneci dezvelind brațele puternice pentru a le lăsa să înoate prin unduirile solare.
Privește drept înainte pe fereastra vagonului din fața sa. Sticla e murdară, vântul, ploaia și praful au creat desene fantastice pe care încearcă amuzat să le descifreze. Fără izbândă însă, căci artistul pare mai mult să se fi jucat decât să fi încercat să înfiripe un mesaj. Asta nu-l împiedică însă să observe dincolo de contururile vălurite fețele luminoase ale oamenilor, tremurul lor deșirat din bucuria plecării. O femeie cu un copil în brațe îl privește surâzătoare. Undeva, cineva, construiește cu rapiditate un drum. Pietrele, cu muchii drepte și unghiuri moi, potrivite perfect, se așează cu viteză una lângă alta. Drumul se aproprie alergând către pași. Copilul nu mai are răbdare. Femeia se apleacă și îi șoptește ceva la ureche iar copilul surâde. Își lasă capul pe spate și rămâne așa cu ochii mari și zâmbetul larg îndreptate către cer. Se aud deja pașii. Doi bărbați în etate se privesc tăcuți față în față. Par două stânci drepte, fără colțuri, fără fisuri, fără poteci, doar două pietre înalte și tari. Nu-și spun nimic dar comunică necontenit. "Aglomerat" - șoptesc obrajii primului. "Grozav" - răspunde sprânceana celui de-al doilea. "În tinerețe eram doi, trei, pe tot peronul și acuuum..." - spun privirile celui dintâi. "Da, da, chiar așa!" - confirmă bărbia celui de-al doilea. Cărările lor sunt bătute. Trebuie doar să întindă un picior în lateral și să încalece drumul așa cum ai încăleca covorul fermecat din poveștile Șeherezadei. Apoi nu mai e nimic de făcut. Mai în spate o femeie tânără își privește cu înfrigurare ceasul. Rochiile ei dantelate freamătă în valiza roșie. Tivul din mătase urcă tremurând către o cusătura dreaptă la două rânduri simetrice de pe un pantalon de tercot. Pe măsură ce trece timpul chipul femeii devine tot mai palid. Se descompune văzând cu ochii și se risipește în dejurîmprejur. Doar gâtul de care stă aninat un pandantiv mic cu piatră rubinie a rămas la locul lui, restul e departe.
Are să plece și el. Precis are să plece. Nu-și face griji pentru asta. Fiecare plecare, fiecare sosire, are momentul ei, locul ei bine desenat pe o hartă a comorilor niciodată descoperite, nu fiindcă n-ar exista, o nuuu, desigur că există, ci fiindcă odată descoperite se transformă în nisip, lăsând să se vadă mai departe strălucirea alteia mult mai bogate și mai luminoase.
Trenul se pune în mișcare. Undeva înapoi, în timp și în spațiu, un impiegat de mișcare îmbrăcat în costumul bleumarin cu vipușcă roșie, trebuie să fi fluturat un steguleț galben dezvelind viitorul, dar numai ochii ce trebuiau să-l vadă l-au văzut, ceilalți fiind ocupați cu prezentul.
Femeia cu copilul în brațe a rămas pe peron. O să vină și timpul ei, repede o să vină. Deja imaginile se succed cu rapiditate, câmpul aleargă înapoi către femeia aceea, stâlpii înșirați ca soldații mărșăluiesc disciplinați. Din când în când câte un ofițer mai înalt se aplecă deasupra lor și-i privește rigid. Femeia și copilul au rămas înapoi. Imaginile se succed prea rapid ca să-și dea seama dacă femeia ține copilul în brațe sau îl ține strâns de mână lângă ea. Un copil atât de mare nici nu mai poate fi ținut în brațe, își spune oftând. Nici nu-și mai amintește dacă era pe marginea peronului sau în parc, imaginile sunt prea tremurate ca să mai poată clarifica ceva. Nu poate să spună nici măcar dacă femeia era în oraș sau în compartimentul din tren. Doar soldații de fier disciplinați trecând unul câte unul prin dreptul ferestrei își spun povestea. La fel de bine femeia ar fi putut să fie în tren iar el pe peron, e doar o chestiune de perspectivă, un peron absolut pustiu, mărginit de stâlpii înalți, ca niște santinele tăcute, început al unei alte plecări...