Povestea zilei si a noptii (basm)

A fost odatǎ demult, demult de tot pe când Pǎmântul se împreuna cu Cerul şi din împreunarea lor se nǎşteau din valuri înspumate stelele, a fost odatǎ demult cum spuneam… un flǎcǎu. Şi era tare chipeş flǎcǎul şi falnic. Şi se chema Helios. Helios trǎia dincolo de marginile Împǎrǎţiei Pǎmânteşti, în Ceruri şi fusese ursit la naştere sǎ strǎluceascǎ de frumuseţe precum focul cel mare de la porţile împǎrǎţiei. Era încǎ un tânǎr necopt când tatǎl sǎu l-a chemat într-o zi la el şi i-a spus: “Universul se stinge fiule, eu sunt bătrân şi neputincios, Cerul a devenit mohorât iar oamenii au uitat să se bucure de căldura şi strălucirea sa. De mâine vei lua carul şi caii mei şi vei umple bolta Cereascǎ cu frumuseţea şi strǎlucirea ta”. Şi tânărul prinţ pe dată mi s-a-nfiinţat la grajduri, a curăţat bătrânul car de praf şi de trecerea anilor, a mângâiat pe grumaz caii şi dus a fost. Şi pe data tot Cerul s-a umplut de o luminǎ caldǎ, blândǎ, strǎlucitoare. Oamenii au stins fǎcliile şi tot pǎmântul, apele şi cerul au început sǎ clocoteascǎ de viaţă.
Au trecut anii. Cerul era mereu albastru şi luminos, iar Helios tot mai frumos şi mai puternic. Devenise un bǎrbat în toatǎ puterea cuvântului. Când apǎrea pe bolta cereascǎ în carul sǎu de foc tras de patru cai înaripaţi, toate fetele se opreau în loc sǎ-l priveascǎ şi inima le tresǎrea, iar obrajii li se îmbujorau pe dată. Iar el trecea mândru, cu pletele fluturând în vânt, cu zâmbetul mijit în colţul buzelor, cu ochii strǎlucind, strângând în braţele puternice hǎţurile cvadrigii. Şi azi aşa, mâine aşa, pânǎ când într-o bunǎ zi trecând pe deasupra Munţilor Dorului şi aruncând un ochi peste crupele cailor, Helios a zǎrit ceva ce nu mai vǎzuse niciodatǎ. Jos, pe Pǎmânt, pe o potecǎ subţire urcând şerpuit printre brazi cǎtre Izvorul Alb, Helios a zǎrit o fetişcanǎ. Era frumoasǎ codana. Cu trupul svelt, cu ochii negrii migdalaţi, cu pǎrul bǎlai curgând valuri peste umerii goi, urca legǎnându-şi şoldurile şi cânta. Helios a oprit carul şi s-a aşezat s-o asculte. Era mai mult decat un cântec, era nectar şi ambrozie, era mireasmǎ şi culoare, era vis şi iubire murmurul fetei… A rǎmas vrǎjit Helios, atât de vrǎjit de cântecul şi de frumusetea fetei, încât pe partea cealaltǎ a Pǎmântului unde carul sǎu nu mai ajunsese de multă vreme, cerul începuse sǎ se întunece, norii sǎ se strângǎ zgomotos iar furtunile să-şi ascută săbiile ruginite. L-au cǎutat pǎrinţii îngrijoraţi ore, zile întregi… Şi Hyperion, şi Thea şi sora sa Selena şi fratele Eos şi unchii şi mǎtuşile. Şi într-un târziu l-au gǎsit, pitit între brazi şi ascultând pierdut cântecele fetei cu pǎrul de aur. A fost tare mânios Hyperion şi tare l-a mai certat pe Helios. Se zguduia Cerul de fiecare datǎ când bǎtrânul tatǎ bǎtea cu piciorul în podeaua de-albastru şi dungi argintii ca trǎznetele brǎzdau bolta de fiecare datǎ când ridica vocea. Helios a cerut iertare pǎrintelui sǎu şi a promis cǎ nu se va mai întâmpla, cǎ se va dedica pururi şi fără zăbavă menirii sale de a strǎluci şi a împrǎştia frumuseţe şi luminǎ în tot Universul. Şi carul sǎu a umplut din nou Cerul de rostogoliri vijelioase, de luminǎ, de cǎldurǎ, iar zâmbetul sǎu a umplut iar inimile fetelor.
Şi a trecut mult timp, Helios aproape c-o uitase pe fetişcana cu pǎrul bǎlai. Dar în ziua aceea paşii i s-au rǎtǎcit din nou peste munţii cu brazi falnici şi lacuri întinse strǎlucind ca oglinzile din Înalt. N-a vǎzut-o dar i-a auzit cântecul şi i-a recunoscut glasul de pasăre. Şi Helios s-a topit ca un fagure încǎlzit sub dogoarea dragostei şi s-a prelins pe Pǎmânt, printre brazi, printre ferigi, printre brânduşele abia dezghiocate şi s-a aşezat aşa… cu coatele în iarbă şi capul sprijit în palme, ascultând ca un copil cântecul fetei şi al pǎsǎrilor ce-i ţineau isonul. Tare s-a mai speriat codana când l-a zǎrit printre copaci aşteptând-o şi tare s-a mai înfiorat când el i-a prins mijlocul şi-apoi i-a strâns buzele într-un sǎrut fierbinte şi lung, luuung, luuuuuuung pânǎ la capǎtul zilelor.
Şi iarǎşi l-au cǎutat cu toţii. Şi iarǎşi Pǎmântul a început sǎ se întunece şi nori grei sǎ se strângǎ a furtună. Numai cǎ de data asta Helios nu mai era de gǎsit. Pǎmântul s-a cufundat încet încet în noapte, oamenii au început sǎ aprindǎ fǎclile, vietǎţile pǎmântului, cerului şi apei sǎ se adune cu teamă în scorburi, în peşteri şi în adǎposturi abia dezvelite. Şi nu s-a mai fǎcut luminǎ. Iar bǎtrânul Hyperion a înţeles. A înţeles cǎ flǎcǎul sǎu s-a îmbolnǎvit de boala aceea grea, de care nimeni nu scapă şi care loveste necruţǎtator mai devreme sau mai târziu orice-ai face, numitǎ dragoste.
A trimis bǎtrânul tatǎ îmbolnăvit de durere soli sǎ-l înduplece sǎ se întoarcǎ, a trimis-o pe sora lui Helios, pe fratele sǎu, i-a trimis pe prietenii sǎi din copilǎrie. Dar nici unul n-a izbândit. Helios, ascuns cu fata visurilor sale în peşterile din vârful Muntelui Dorului i-a îndepǎrtat pe toţi şi n-a vrut să-i asculte. Şi oamenii au început sǎ murmure. Era din nou noapte nesfârşitǎ. Şi frig. Si-ntristare. Iar oamenii nu mai suportau. Ei au trimis soli la Stǎpânul Universului cerându-i sǎ le readucǎ lumina, strǎlucirea şi cǎldura. Chinuit de dragoste pǎrinteascǎ, dar şi de datoria faţǎ de oameni, Hyperion a trimis-o pe sora lui Helios, Selena, sǎ strǎluceascǎ pe bolta cereascǎ. Dar era subţire şi graţioasǎ Selena, firavǎ ca un fir de iarbǎ şi blândǎ ca o ciutǎ. Iar cerul n-a strǎlucit mai mult decât de-un fir de lumânare… A mai trimis apoi Hyperion şi pe verişoarele Selenei, stelele, sǎ o ajute. Dar fără folos. Împreunǎ nu puteau înlocui forţa, energia, strǎlucirea lui Helios… Şi oamenii au continuat sǎ murmure.
Atunci, Hyperion a fǎcut ceea nu mai fǎcuse niciodatǎ, nici el şi niciunul din fraţii sǎi. A îmbrǎcat hainele miţoase ale unui cioban şi a coborât jos pe Pǎmânt, în peşterile de pe Muntele Dorului. Acolo i-a gǎsit pe Helios şi pe fata cu pǎrul de aur. Fata cânta dar cântecul ei era tot mai stins ca un pârâu de munte ce-şi pierde zburdălnicia coborând către şes. Cu ochii înlăcrimaţi Helios l-a întrebat pe cioban: “Tu eşti un om bǎtrân, întelept, spune-mi ce trebuie să fac pentru ca glasul iubitei mele sǎ nu se stingǎ în veci”. “Orice cântec pentru a rămâne proaspăt şi puternic trebuie udat la rǎdǎcinǎ cu luminǎ şi căldură din Soare” – a răspuns bǎtrânul. “Bine, dar eu sunt Soarele! “ – a rǎspuns semeţ Helios. “Da, dar numai tu ştii asta, pentru toţi ceilalţi Soarele a murit” a continuat bǎtrânul şi s-a fǎcut nevǎzut.
A stat Helios şi a cugeta vreme îndelungatǎ. Îl mǎcinau vorbele bǎtrânului. Şi într-un târziu a înţeles cǎ nu poate fugi de menirea sa şi cǎ toate cântecele lumii se împletesc în cǎldura şi strǎlucirea Soarelui. Şi s-a întors Helios la tatǎl sǎu şi i-a spus smerit: “Am înţeles cǎ am greşit tatǎ, dar eu iubesc şi nu mǎ pot rupe nici de ursita ce-mi este şi nici de femeia pe care o iubesc. Aşa cǎ uite cum vom face. Douǎsprezece ceasuri din zi o sǎ le şed aici cu voi şi o sǎ-mi mân caii peste unduirile boltei cereşti şi douǎsprezece ceasuri voi şede acolo, cu ea, în peştera iubirilor noastre”.
Şi uite aşa, de atunci, Soarele strǎluceşte pe bolta cereascǎ doar jumǎtate de zi, iar în cealaltǎ jumătate coboarǎ în pântecele Pǎmântului sǎ iubeascǎ iar pe noi ne lasǎ surorii sale Selena şi verişoarelor ei stelele.