Năică

Aş fi putut la fel de bine să intitulez această însemnare Domnul Goe numai că s-a trezit altu să-şi numească aşa o schiţă acu ceva vreme şi a trebuit să schimb titlul. Recunosc însă cinstit că dacă renunţa el primul, titlul meu chiar nu mai avea nici un haz. În fine…
Acum o săptămână a trebuit să călătoresc cu trenul de la Constanţa la Bucureşti într-o chestiune ce nu suferea amânare şi fiindcă şoselele îngheţate nu-mi inspirau încrederea că obiectul transportat va ajunge intact la capitală am decis să iau trenul. Sigur, ştiam ce mă aşteaptă căci calea ferată în cauză, modernizată şi îmbunătăţită din temelii vreme de vreo şase ani dacă nu mă înşel, deşi cred mai degrabă că mă înşel, calea ferată în cauză cum spuneam este o mică minune a lumii. Dacă înainte de îmbunătăţire trenurile făceau între cele două oraşe vreo trei ore, acum, după modernizare, trenurile fac vreo şase. De aceea am fost peste măsură de mirat să constat la urcarea în tren că numărul pasagerilor depăşea cu mult numărul naşilor. Chiar la mine în compartiment pe lângă coletul ce constituia subiectul misiunii mai era un bărbat între două vârste şi o femeie dincolo de cele două vârste cu un fecior de vreo cinci ani cu cămeşă de marinel întocmai ca a Domnului Goe.
De cum s-a pornit şarpele albastru la drum am înţeles şi de ce domnul şi doamna au ales călătoria cu trenul în locul celei mult mai rapide cu autocarul şi asta pentru că domnul s-a făcut comod imediat, scoţându-şi sacoul pe care l-a agăţat în cui în spatele său, desfăcăndu-şi primii trei nasturi ai cămăşii şi întinzându-şi picioarele până sub bancheta de vizavi după ce în prealabil îşi scosese pantofii ceea ce cu siguranţă nu ar fi putut face în autocar. La rândul său doamna a executat aceleaşi manevre cu micul marinel cu excepţia extragerii bocancilor, după care l-a suit pe banchetă şi l-a lipit cu nasul de geam ca pe un maimuţoi cu ventuză din acelea care se lipesc pe parbriz, spunându-i autoritar:
- Să nu te mişti de aici. Uită-te pe geam şi să-mi povesteşti ce ai văzut - după care a început să împacheteze şi să despacheteze diverse pachete şi pacheţele cu haine, mâncare şi alte minuni pentru ăla mic, pe care le avea în sacoşe.
Juniorul cu nasul lipit de geam a demarat executarea manevrei ordonate şi a început să înşire cu o cadenţă ce se suprapunea perfect peste cea a roţilor vagonului:
- Un bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, alt bloc, un bou….
La ultimul element al inşiruirii atât eu ce încercam să-mi vâr nasul într-o carte plictisitoare cât şi domnul ce încerca să-si bucure degetele de la picioare sub bancheta de vizavi am tresărit şi am aruncat în mod necontrolat un colţ de privire pe fereastră în încercarea de a identifica animalul enunţat de marinel, căci coborârea de la “un bloc, alt bloc” la “un bou” ni s-a părut amândurora cam brutală… Dar micul marinel avea dreptate. În fine într-o oarecare măsură, căci între picioarele din spate ale boului atârna un uger de toată frumuseţea.
- De unde ştii că-i bou? – întreabă încântată doamna care a remarcat şi ea ugerul şi contrar aşteptărilor mele care susurau un răspuns de genul “pentru că are coarne” juniorul se întoarce către noi, masculii din compartiment, şi cu gura până la urechi ne explică limpede:
- Pentru că aleargă dupa vaci!
Femeia îl mângâie mulţumită pe cap, îi aranjeaza bretonul şi îi dă o bomboană pe băţ pe care juniorul o vâră hulpav pe gât fiind gata-gata să se înece. Îşi revine însă repede, mută bomboana într-o falcă şi cu jumătatea de gura disponibilă continuă execuţia manevrei recomandate mai devreme:
- O vacă, altă vacă, un stâlp, alt stâlp, alt stâlp…
Auchhh…. Stâlpi sunt până la Bucureşti aşa că ar fi bine ca Maman să-i găsească altă ocupaţie juniorului căci altfel nici nasul meu nu se mai întâlni cu cartea şi nici degetele vecinului nu cred că se vor mai fi la fel de fericite. Ceea ce spre surprinderea şi mulţumirea mea totală se şi întâmplă. Posibil că nici doamnei nu îi plac stâlpii, căci scoate din bagajele la care tot moşmondeşte o lanternă, cel mai probabil pentru situaţii de avarie, nelipsită din trusa oricărui călător profesionist, pe care i-o întinde marinelului spunându-i acru:
- Ia joacă-te cu chestia asta şi taci. Că mi-ai împuiat capul.
Offf… şi femeile astea, cine să le mai înţeleagă?! Păi nu ea i-a spus mai adineauri bietului copil să povestească ce vede?! În fine, juniorul nu pare să fie deranjat de situaţie aşa că nu văd de ce aş fi eu şi cu atât mai puţin domnul care a început deja să moţăie. Marinelul a observat şi el căderea în letargie a domnului şi deschizând lanterna încearcă să dovedească ştiinţific acest fapt focalizându-i razele către ochii întredeschişi. De pe bancheta de vizavi e clar că nu se poate, aşa că face un pas mare până lăngă domnul şi aplecat în genunchi continuă manevra ca un adevărat meseriaş. După câteva încercări nereuşite datorate hurducăturilor trenului micul marinel răzbeşte. Da, domnul nu doarme, e dovedit ştiinţific, căci raza de lumină se strecoară ca un şperaclu printre pleoapele sale şi fortându-le să se desfacă complet ajunge până la pupile.
- Doamnăăă… – mormăie domnul ca un urs proaspăt ieşit din bârlog după un somn lung.
Doamna nu pare să audă rugămintea plângătoare a domnului dar juniorul se repliază rapid şi-şi vâră capul cu totul într-una din sacoşele distinsei doamne. Nu-mi dau seama ce face acolo, îl văd doar că după vreo cinci minute îşi ridică brusc capul speriat. Da, fără bomboană. Vâră mâna în sacoşă şi scoate calm bomboana de care sunt lipite o pungă goală de plastic, un bilet de troleibuz, două agrafe, o bucată de hârtie cu un număr de telefon scris de mână şi fărâmituri de biscuiţi. Hmmm… deci asta făcuse juniorul, mâncase biscuiţi… Cu stomacul oarecum aranjat marinelul culege de pe bomboană toate auxiliarele pe care le lipeşte atent de spătarul canapelei, apoi scoate din aceeaşi sacoşă o sticlă de jumate de mirinda umplută cu apă cu care, mânuind-o ca pe un buzdugan, ameninţă şi loveşte duşmanii nevăzuţi. E o luptă înfiorătoare, căci puştiul începe să alerge zbuciumat dinspre Mamare spre Mamiţa, dinspre Mamiţa spre Tanti Miţa şi dinspre Tanti Miţa înapoi la Mamare răcnind cât îl ţine gura şi tăvălind sub tălpile bocănceilor săi noi nouţi amândouă canapelele:
- La luptăăă……. pe eiiii……..
Domnul îl priveşte cu un ochi circumspect, dar cu aceeaşi faţă liniştită, apoi se ridică şi scoate din geanta diplomat un termos. Chiar înainte să desfacă capacul simt cum îmi năvăleşte în nări aroma de alintaroma… Mmmm… mmmm…. da parcă nu-i totuşi alintaroma. Nările mele pipăie din nou miresmele pe care le împrăştie paharul domnului. Oh nu, nu e alintaroma garantat, e ceva tot de alintat papilele dar cu olecuţă mai mult alcool.
Nu cred că şi-a ales bine momentul căci marinelul continuă să mărşăluiască victorios către izbânda finală. Mic la stat şi mare la sfat prichindelul îmi pare degrab vărsătoriu de licoare rubinie pe pantalonii la dungă ai domnului, ceea ce e gata-gata să se întâmple de vreo două ori dacă dumnealui nu fanda cu eleganţă ferind păhărelul cu licori bahice din calea buzduganului năzdrăvan.
Domnul a terminat păhărelul şi spre totala mea uimire îşi mai pune unul. Domnul e chiar masochist. Şi-o face cu mâna dumisale.
- Da mai potoleşte-te drace, ce te bâţâi atâta – intervine neaşteptat vocea doamnei în favoarea norocului domnului.
Puştiul nu pare să fie interesat de alte informaţii din exterior atâta timp cât nu sunt utile planurilor sale de bătaie. Căci retras într-un colţ micul marinel se pare că pregăteşte asaltul final. A mai scos pe furiş din geanta doamnei o pilă de unghii şi are de gând s-o folosească pe post de pumnal, ceea ce trebuie să recunosc că începe să mă îngrijoreze şi voi să mă adresez doamnei. Puştiul s-a potolit însă dar îmi ţin un ochi deschis înspre el gata să imortalizeze momentul ultimului asalt. Moment care cu siguranţă se va prelungi căci Maman a văzut şi ea pila de unghii. Preconizând pericolul se aruncă în luptă, fie vorba între noi cam orbeşte, încercând o deposedare de armament, mişcare care se bazeaza pe factorul surpriză dar care duce lipsă de putere armată, căci puştiul vigilent nu dă drumul armei secrete, ba mai mult, se apără înfigându-şi colţii în mâna duşmanului.
- Auuuu… ţipă femeia şi juniorul o zbugheşte în celălalt capăt al canapelei. Spaţiul e însă prea mic şi Maman e prea mare. Lupta e inegală. O scatoalcă proptită pe scăfârlia micului David răsună grav în tot compartimentul. Juniorul nu se lasă însă deposedat de armament, lucru de altfel specific oricărui soldat. Nu dai arma din mână orice ar fi.
- Mama mă-tii de pezevenghi… Dă-ncoa pila….. Să ştii că te spun lu mă-ta…
- Nu poţi, că e pe vapor şi n-are semnal – se hlizeşte juniorul.
- Ba are. Dă-ncoa pila n-auzi…?!
- Tz…
Maman bate în retragere şi se repliază după două vorbe de duh menite să-l îmbuneze pe domnişor…..
- Haide puiule. Dă-ncoa pila şi uite îţi dau un scut, unul adevărat – şopteşte împăciuitor Maman, în timp ce se întinde să coboare de pe suporţii de deasupra capetelor noastre una dintre multele sale sacoşe. Domnul pune păhărelul pe măsuţă şi o ajută galant. Apoi spre marea mea uimire Maman scoate un capac de oală pe care îl întinde marinelului. Schimbul se face fără nici cea mai mică problemă. Marinelul înşfacă scutul şi atacă furibund. Păhărelul e în mare pericol mai ales acum că e lipsit de orice apărare. Juniorul roteşte de două ori buzduganul şi cu ochii ţintă la pahar loveşte năprasnic. Noroc cu Maman care tocmai atunci se gândeşte să îl înapoieze domnului în semn de mulţumire pentru ajutorul dat la găsirea scutului. Zâmbesc fără să vreau. Domnul e chiar norocos.
- Serviţi şi dumneavoastră?! – îşi continuă domnul galanteriile şi doamna clipind uşor din genele grele confirmă.
Ooops…….. micul marinel are acum doi clienţi. Mmm….. doar unul, căci doamna îşi înmoaie puţin buzele apoi tuşeşte nestăpânit.
- Cred că e prea tare pentru mine…
Războinicul mai aleargă vreo jumătate de oră izbind în stânga şi în dreapta ba cu scutul ba cu buzduganul după care se potoleşte subit. Cred că a prins un moment în care taberele îşi adună răniţii şi îşi numără morţii, ceea ce ne permite şi nouă rezerviştilor să oftăm uşuraţi. Ba chiar după mai multe momente de linişte abisală reuşesc să aţipesc pe neaşteptate…
Trenul se hurducăne brusc şi mă trezesc speriat. Arunc rapid cu inima strânsă o privire de jur împrejur. Micul husar doarme liniştit, deci nu-i de la el, e de la chefereu. Şi pantalonii domnului sunt curaţi ceea ce tare mă uimeşte. Arunc mirat ochii spre cer şi zâmbesc. “Maestre… Şi cheseaua….?!”.
Domnul s-a trezit şi el. Îşi mai toarnă un pahar. Doamna croşetează. Îmi scot şi eu cartea. În fine s-au creat condiţii pentru lectură. Mă uit la ceas. Nici nu mai e mult, vreo oră şi ceva. Mă adâncesc rapid în lectură dar coada ochiului tot surprinde o chestie ca un fir de păianjen care atârnă deasupra capului doamnei. Mi s-a părut. Ba nu mi s-a părut. Ba mi s-a părut. Ba parca nu… Îmi concentrez privrea spre coafura doamnei decis să lămuresc dilema. Aha, da…. Nu-i un fir de păianjen. Din geanta diplomat a domnului situata exact deasupra capului dumneaei, deoarece la urcare doamna ne-a rugat să schimbăm locurile întrucât dânsa nu suportă să meargă cu spatele, picură ceva. Continui să monitorizez situaţia în încercarea de a strânge cât mai multe date. Cadenţa e rară, cam o picătură pe minut. O fi tărie?!
Trenul opreşte brusc cu scrâşnit de roţi. Geanta diplomat a domnului se răsuceşte şi cade pe-o parte deschizându-se inopinat. O zoaie ciudată se revarsă dintr-însa exact în creştetul doamnei. Pot să jur că pata aia verde de pe nasul dumneaei e chiar o frunză de leuştean iar rotocoalele alea portocaliii din păr sunt rondele de morcov…. Aha… uite şi nişte foi de ceapă pe obraz…. Şi bucăţele de cartof… Doamna zbiară ca la incendiu. Domnul nu ştie unde să alerge mai întâi, să închidă geanta, să recupereze legumele din cocul doamnei, sau să oprească şuvoiul cu palmele… Marinelul s-a trezit şi el şi urlă ca din gură de şarpe fără să ştie de ce. Pe mine mă bufneşte râsul…..
Domnul s-a înroşit mai tare decât oricare dintre rondelele de morcov ce strălucesc în părul doamnei şi începe să bâlbâie o scuză care abia se târăşte dinspre buzele dumisale înpre urechile lu Maman.
- Aoleuuu…. Ciorba. Mă scuzaţi doamnă. Vă rog foarte mult să mă scuzaţi. Merg în delegaţie la Bucureşti câteva zile şi mi-a pus nevastă-mea un pacheţel. O fripturiţă cu cartofi şi o ciorbiţă de văcuţă. Offf……… ce nenorocire. Dumnezeii mamii lor cu cefereul lor…. – bâiguie domnul adunând în pumn morcovii, leuşteanul, ceapa şi cartofii din părul doamnei care continuă să ţipe… Îmi muşc buzele ca să nu izbucnesc în râs. Noroc că apare controlorul. Îmi face cu ochiul.
- A cerut cineva o chesea?!
Nu cred că trebuie să mai spun că după această întâmplare, atât domnul cât şi doamna dar mai ales marinelul au păstrat o liniste mormântală până la Bucureşti. Şi până la urmă nici cartea n-a fost atât de plictisitoare….