Tanţi a lu Popescu

Tanţi a lu Popescu e o femeie nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă, nici bogată, nici săracă. Are cam tot ce-i trebuie, o familie, un apartament, o dacie, servici. Când vine acasă de la treabă Tanţi a lu Popescu mănâncă apoi se aşează pe canapea, îşi ia lucrul în poală şi tricotează. O vreme a făcut goblenuri, dar cu timpul a cam lăsat-o vederea aşa că acum a pus jos acul şi a luat andrelele. Ies lucruri frumoase din mâinile lu Tanţi. Unele le aşează pe mobilă, altele le agaţă pe pereţi, sau pur şi simplu le dă de pomană pe la vecini sau pe la rude, căci copii n-are.
Tanţi a lu Popescu nu primeşte musafiri şi nu merge în vizite. Pentru asta trebuie să te pregăteşti, să faci bunătăţi, să mai dai c-o cârpă pe mobilă să iei praful, să dai cu mopul să ştergi petele de pe gresie si de pe parchet, să dai cu pufpuf d-ăla pe geamuri să alungi stropii de ploaie. Şi lu Tanţi nu-i place să se agite. Dar casa îi e lună.
Lu Tanţi nu-i place agitaţia. Nu-i place nici aglomeraţia, nu-i place nici gălăgia, nu prea îi plac nici oamenii cine ştie ce. Nici la plimbare nu prea mai iese pentru că i se pare prea obositor şi fără sens. În schimb stă şi lucrează. Citeşte reviste de specialitate cu tricotaje, merge pe la mercerii după fire, panglici şi zorzoane…
Politica nu a interesat-o niciodată. Prostiile alea de filme lacrimogene pentru gospodine au lăsat-o rece. Şi nici la ştiri nu se mai uită. “Doar crime şi violuri – aşa zice Tanţi despre jurnalele de ştiri – numa rele de tot felu”.
Toţi cei care o cunosc de mai mult timp spun că Tanţi a rămas neschimbată deşi anii au trecut peste ea. Aceeaşi faţă tânără, aceeaşi talie subţire, acelaşi zâmbet timid. Doar că s-a mai uscat, aşa ca un bob de strugure tomnatec. Şi nici strălucirea aceea din priviri n-o mai are.
Prietenele i-au spus să mai iasă din casă, să mai facă şi ea una alta. Să iasă la un local, să meargă la o expoziţie, să facă nişte sesiuni de shopping, să meargă la fitness sau la yoga nu neapărat pentru corp că are ce arăta da să mai vadă şi ea lumea şi lumea s-o vadă pe ea. “Nu vezi dragă cum se scurge viaţa pe lângă tine. Ai să mori şi n-ai făcut nimic.” – i-a spus una din ele îngrijorată. “Ba da, goblenuri – a replicat Tanţi a lu Popescu tăios şi a închis rece subiectul. Dar a doua zi de dimineaţă Tanţi a deschis ochii mari şi a văzut cum într-adevăr se scurge viaţa pe lângă ea şi ea doarme. Valuri, valuri se scurgea viaţa de-ai fi zis că s-a rupt un zăgaz undeva mai sus. Şi tare s-a mai speriat Tanţi că o s-o ia viaţa pe sus aşa ca un torent şi o să o ducă cine ştie unde. De toate a încercat Tanţi, dar nu s-a priceput la nimic, nici de fumat nu ştia să fumeze. Decât la goblenuri se pricepea. Şi mai nou la guleraşe tricotate pentru lămpi şi veioze, cum văzuse ea într-o revistă nemţească. Nici la teatru nu i-a plăcut, nici la film unde nu erau decât tineri care beau cola şi mâncau floricele şi sonorul era mult prea tare. La cumpărături nici atât, atâtea magazine, atâtea preţuri şi toate astronomice. Şi oricum n-avea nevoie de nimic. La local a fost într-o singură seară şi nu i-a mai trebuit. N-a înţeles niciodată ce le-o trebui oamenilor să stea în fumăraia aia şi să mănânce prostii gătite în uleiuri râncede şi cu carne expirată în loc să se retragă în intimitatea căminului conjugal unde putea să facă o fripturică mică cu cartofi prăjiţi şi salată de castraveţi acri chiar de la ea de la ţară. Aşa că Tanţi a intrat în panică. Bărbatu-su mai să n-o recunoască. Nici nu ştia ce să-i mai facă. A vrut s-o ducă la doctor însă ea s-a jurat că nu-i bolnavă. Da probabil c-o fi fost că la nici o săptămână s-a stins. Aşa, dintr-o dată s-a stins. De grijă. De grija că trece viaţa asta peste ea şi nu poate face nimic.