Viaţa secretă a lui Eleodor Vulturescu

Eleodor Vulturescu a fost un om care oricare altul. S-a trezit în fiecare dimineaţă la şapte, şi-a făcut duşul, s-a bărbierit, a luat un mic dejun frugal, apoi s-a grăbit spre servici. A stat ca toată lumea opt ore, după care de fiecare dată s-a întors acasă, şi-a sărutat soţia pe frunte, şi-a chestionat copiii asupra notelor primite la scoală, a mâncat legumele nefierte şi ciorba adesea fără gust, dar cu care se obişnuise după atâţia ani de căsnicie şi s-a aşezat în faţa televizorului. Eleonor Vulturescu părea un om fericit.
Prima fisură în pavajul fericirii până la adânci bătrâneţi a lui Eleodor Vulturescu a apărut odată cu scrisoarea de la fisc în care se menţiona că impozitul pe casa dumisale a crescut cu 30%. Iar asta după scrisoarea primită de la bancă ce spunea că rata la împrumut s-a mărit cu 12% şi cea de la asigurări în care scria că asigurarea pe casă şi maşină s-a mărit cu 8,75% (dar ca dacă e cuminte şi la locul lui de la anul va primi o reducere) precum şi cea în plic bleu cu margini argintii de la job care îl anunţa că din cauza problemelor economice naţionale şi internaţionale generate de criză în general şi ale companiei în particular salariul său se va reduce cu 20%.
Domnul Eleodor Vulturescu nu era însă omul care să se sperie din atâta lucru aşa că a luat un creion şi o hârtie şi a croit un nou drum pentru el şi familia sa. Vândut casa, renovat căsuţa de la ţară în care trăiseră părinţii momentan în paragină, mutat cu toţii la ţară, crescut găini şi iepuri, cultivat legume, pomi fructiferi, vie, vândut una alta, construit anexe, lărgit gospodăria, construit sere. Planul era absolut realist şi realizabil aşa că domnul Eleodor Vulturescu s-a culcat la fel de fericit ca în fiecare seară.
Doar că…. n-a mers. Degeaba s-a căznit domnul Vulturescu să cârmească hardughia că n-a reuşit. Tot felul de probleme care nu ţineau niciuna de dânsul. Era exact ca şi cum el ar fi vrut s-o facă la stânga pe Armenească, dar o mână nevăzută îl prindea de guler, îl ridica un pic deasupra pământului cât vârfurile degetelor sa nu mai atingă ţărâna şi îl ducea tot înainte unde ştia ea. Ca şi cum altcineva i-ar fi croit propria viaţă.
Nu era prima dată când domnului Eleodor Vulturescu îi încolţeau dubiile asupra autenticităţii vieţii pe care o ducea. Prima dată îl furnicaseră în stomac asemenea gânduri când fusese invitat în Poiană la Balul de Crăciun al companiei, în calitate de “Angajat model al lunii noiembrie”, alături de toţi şefii mari ai consorţiului majoritatea dintre ei străini. Poza de grup cu toţi angajaţii model ai anului, dintre care el era unicul bărbat, fuseses singurul moment în care cineva îl băgase în seamă, după aceea devenind practic invizibil pentru toţi cei prezenţi dar atât de invizibil încât vreo trei domni şi o domnişoară chiar s-au lovit de el, l-au privit ca pe un stâlp fără să spună nici măcar pardon sau mă scuzaţi, după care şi-au văzut mai departe de discuţii sau de drum. Aşa că devenind invizibil, şi-a luat paltonul şi-a plecat, dispariţia sa nefiind desigur observată de nimeni. Ba chiar a doua zi de dimineaţă şefa l-a întrebat zâmbind cu gura până la urechi “Ei, domnule Vulturescu cum ţi-au plăcut artificiile” artificii pe care bineînţeles că nu le mai văzuse pentru că la ora când ele explodau şi umpleau cerul de culoare, el dormea deja buştean în patul rece de la hotel.
A doua întâmplare care l-a făcut pe domnul Eleodor Vulturescu să se cutremure şi să se îndoiască de-a binelea de faptul că viaţa pe care o trăieşte este una reală, palpabilă, a venit câteva luni mai târziu introdusă tot de-o scrisoare. Era de la compania de asigurări în care i se comunica să se prezinte de urgenţă la sediul său din strada xxx numărul yy în vederea reînnoirii poliţei de asigurare în caz contrar compania rezervându-şi dreptul de a face demersurile necesare pentru recuperarea datoriei prin scoaterea la licitaţie a locuinţei. Aşa că domnul Eleodor Vulturescu s-a prezentat valvârtej la sediul fimei, unde a primit toate informaţiile necesare privind ratele sale şi cerinţa imperativă de a aduce urgent cei 1572 de lei reprezentând prima de asigurare precum şi datoriile restante, ceea ce dumnealui a şi făcut, cu oarecare opinteală, căci suma respectivă nu figura în bugetul de venituri şi cheltuieli al familiei pentru luna în curs. Şi asta n-ar fi fost nimic dacă după exact şapte luni domnul Eleodor Vulturescu n-ar fi primit o recipisă identică cu prima, de data aceasta de la altă firmă, firmă care după multiple verificări prin sertarele cu înscrisuri oficiale ale familiei observase că e aceeaşi de anul trecut, care îi cerea întocmai acelaşi lucru, mai puţin sumele restante. Aşa a aflat domnul Eleodor Vulturescu că prima sa plată s-a pierdut într-o gaură neagră, căci nimeni n-a mai dat de urma banilor. Chiar aşa i-a spus şi poliţistul care s-a ocupat de caz “au intrat în pământ domnule, nu mai sunt de găsit nu înţelegeţi?”
Ajuns acasă domnul Eleodor Vulturescu s-a dus direct în baie, la oglindă, şi a încercat să-şi găsească priza din ceafă, cea de conectat la calculator, cum aveau băieţii ăia din Matrix, căci de data asta era convins că viaţa pe care o duce e doar o utopie, o fantasmă, un joc pe calculator şi undeva, pierdut în Univers, ar fi trebuit să aibă şi un corp, unul real, cu o viaţă adevărată chiar dacă viaţa aceea avea să se dovedească a fi una surprinzătoare şi total diferită de jocul în care era prins. Domnul Vulturescu n-a găsit conectorul chiar dacă s-a dezbrăcat complet şi a cercetat cu atenţie fiecare centimetru pătrat de piele, revenind după câteva zile cu şi mai multă minuţiozitate dar tot fără izbândă.
Însă domnnul Vulturescu n-a ezitat să caute în continuare, să privească lumea şi dejurîmprejurul cu mare atenţie, să sape dincolo de aparenţe, iar căutările sale au fost răsplătite. Căci domnul Vulturescu a realizat că legăturile sale cu viaţa reală nu sunt doar greu identificabile, ci lipsesc cu desăvârşire. Totul, dar absolut totul, făcea parte dintr-un joc atent controlat în care fiecare piesă avea traseul ei bine definit şi contururile perfect creionate astfel încât să se îmbine exact între ele. Nimic nu era lăsat în voia soartei, nimic nu era întâmplător. Şi cei de la sigurări, şi cei de la bancă, şi sefa de la birou, şi vânzătoarea de la magazinul din colţ, toţi erau doar figurine într-un joc electronic dus la perfecţiune. Chiar şi consoarta, avea să constate după câteva zile de studiu atent, nu avea nici măcar o secundă de viaţă a ei, de viaţă proprie şi personală, totul era desenat de alţii. Doar copiii, copiii erau jumătate ai lui şi jumătate… ai unei iluzii… erau nişte androgini, erau un amestec incoerent de materie şi părere…
Căutările domnului Eleodor Vulturescu au continuat fără zăbavă zi şi noapte. A fost cercetat cu atenţie beciul, studiaţi bucăţică cu bucăţică toţi pereţii, s-a întrerupt orice legătură verbală şi vizuală cu vecinii, potenţiali spioni ai răului, cumpărăturile nu s-au mai făcut de la magazinul din colţ la care domnul Vulturescu ar fi fost uşor controlat şi manipulat ci doar de la supermarketurile mari unde domnul Vulturescu punea în coş câte trei produse diferite dar de acelaşi tip, lăsând apoi printre rafturi două dintre ele pentru a-şi induce în eroare regizorul…
Din nefericire toate aceste subterfugii menite a-i desconspira pe manipulatori şi a scoate la iveală o poartă către cealaltă lume n-au condus la nici un rezultat fericit. Priza, poarta, gaura de vierme pe care o căuta înverşunat n-a apărut aşa că în mintea domnului Vulturescu a încolţit o altă idee. Avea să le întindă o cursă. Ştia că au nevoie de el viu pentru a creea, pentru a produce plusvaloare, pentru a transforma materia. Aşa că domnul Vulturescu s-a urcat pe terasa blocului de zece etaje, şi-a scos pantofii, s-a cocoţat în vârful degetelor pe parapet şi în cele din urmă şi-a luat zborul întocmai ca o pasăre. Era sigur că undeva între etaje aveau să întindă o plasă ca o pâlnie uriaşă, avea să se deschidă o gură hidoasă de vierme care avea să-l înghită şi pe urmă avea să alunece ca pe-un tobogan tubular muuult, muuult până dincolo de lumea artificală în care trăia şi în cele din urmă avea să cadă umed şi lipicios că un făt de sălbăticiune pe podeaua propriei case, casei reale.

Dar n-a fost aşa.