marți, 13 aprilie 2010

O zi ca oricare alta

Fetiţa strânse mai tare degetele femeii şi ridică ochii întrebători temători către dânsa.
- Mami?!
Femeia se oprise brusc, îşi cuprinsese tâmplele între degetul mare şi arătător într-un gest tipic bărbătesc şi le masa rostogolindu-şi apăsat buricele degetelor. Ridică privirea, apoi zâmbi spre fetiţă.
- Mă doare capul mami. Mă doare doar un pic capul puiule, atât – o linişti ea pe copilă.
Dar era mai mult decât o simplă durere de cap. Picioarele prinseră a se înmuia ca două cornete de îngheţată în mijlocul verii iar privirea începuse să se destrame în şuviţe lungi şi subţiri, asemeni perdelei din plastic tăiată fâşii pe care o aveau bunicii la uşa bucătăriei de vară de la ţară şi se unduia ca o bacantă în bătaia vântului. Simţi că-şi pierde echilibrul şi căută un punct de sprijin încercând să n-o sperie pe fetiţă. Se retrase uşor, cu paşi mici ca un orb şi se rezemă în cele din urmă cu spatele de zid.
- Mami?! – ridică din nou fetiţa privirea cu aceeaşi expresie temătoare.
- Mi-a mai trecut puiule. Mi-a trecut aproape de tot. Mai stăm un minut să-mi trag sufletul şi mergem.
Ridică ochii şi atunci îl văzu pe trotuarul de zivazi. Era un bătrân cu un pardesiu lung lung până în pământ şi purtând pe cap o pălărie înaltă asemeni unui joben un pic înfundat. Era tare ciudat bătrânul. Părea decupat dintr-un vechi magazin şi lipit prost pe o copertă strălucitoare a unei reviste mondene. De fapt, privind cu atenţie avu impresia că lucrurile stau întocmai pe dos. Imaginea bătrânului era extrem de bine conturată, în timp ce tot ceea ce îl înconjura părea difuz ca un tabloul din aripi de fluturi ce-şi tremură sufletele. Avu senzaţia că bătrănul îi zâmbeşte şi-i face cu ochiul. Trase aer în piept, strânse din nou mâna fetiţei, apoi traversă strada în fugă. Bătrânul stătea aşezat pe marginea de beton a gardului de la intrarea în parc, cu mâinile în poală şi cu bărbia sprijită în piept. Când le văzu zâmbi cu toată gura. Fetiţa se eliberă din strânsoarea mâinii, alergă câţiva paşi şi se opri în faţa bătrânului ca un căţeluş în uşa din dos a măcelăriei. Bătrânul întinse palma, o mângâie pe creştet, apoi o strecură în interiorul pardesiului ca şi cum ar fi căutat ceva în buzunarul de la piept. O scoase încetişor ţinând între degete ca pe un pahar de cristal o lalea galbenă văpăi pe care o întinse fetiţei. Femeia zâmbi. Bătrânul o măsură din creştet până în tălpi şi duse cealaltă mână la piept, de unde scoase printre reverele pardesiului un buchet întreg de lalele roşii. Fetiţă bătu fericită din palme. Doi trecători miraţi se opriră câtiva paşi mai în spate şi începură să şuşotească. Femeia îşi cufundă faţa în flori. Miroseau a pământ şi a verde. Ar fi vrut să mulţumească bătrânului şi să plece, dar constată că nu-şi putea mişca picioarele. Parcă erau înţepenite în beton. Bătrânul părea ireal. Coborât dintr-un vis. Nu-i plăceau visele. Visele erau ca marea. Înşelătoare. Nu te puteai sprijini cu spatele de ele. Nici minunile nu-i plăceau. O vreme jucase cu colegele la loto şi în fiecare duminică spera să câştige dar se ruga de fiecare dată să nu fie o sumă prea mare. N-ar fi ştiut ce să facă cu ea. Bătrânul întinse mâna şi o petală de cais scuturată din copacul de peste gard i se aşeză cuminte în palmă. Închise palma, apoi o deschise. Un fluture alb cu patru ochi negri risipiţi pe aripi începu să clipească. Bătrânul suflă înspre el şi fluturele îşi luă zborul. Un “ohhhh…” prelung se auzi din spatele femeii, dinspre oamenii care începuseră să se strângă în jur. El însă nu-i băgă în seamă şi continuă să întindă palmele amândouă, să le închidă, să le deschidă şi să sufle peste fluturii care îşi luau zborul cu zecile ca o perdea de zâmbete zburătoare. Surâsul femeii se transformă într-un râs stingher din care hohote mici se desprindeau asemeni petalelor de cais amestecându-se printre ele. Fetiţa privi zâmbind înspre maică-sa. Avea ochii strălucitori ca doi licurici răscolind noaptea cu aripi de catran. Bătrânul termină de împrăştiat fluturii, îşi strânse mâinile în poală şi îşi cufundă iarăşi bărbia în piept. La colţul buzelor înflori însă un zâmbet. Unul mic, abia descifrat. În spatele său parcul abia se mai zărea printre aripile de fluturi, asemeni unei picturi întocmite din aruncări zglobii de pensulă tare.
Apoi brusc bătrânul îşi ridică pălăria. Doi porumbei albi aşezaţi pe creştetul său începură să gângurească amuzaţi de situaţie şi să tropăie uşor, pentru a-şi lua în cele din urmă zborul spre cer. Oamenii aplaudară. Bătrânul care abia îşi aşezase pălăria la loc pe creştetul pleşuv şi-o ridică din nou şi se aplecă să mulţumească mulţimii. Alţi doi porumbei iviţi în loc îşi luară zborul, apoi alţi doi şi alţi doi şi alţii, căci bătrânul nu contenea să mulţumească mulţimii, să-şi pună pe cap pălăria caraghioasă, apoi s-o ridice şi s-o plece la pământ într-un gest elegant. Dacă la început se auziseră câteva glasuri spunând “aaa… ştiu cum a făcut asta” valurile de păsări ridicându-se unul după altul în alb îi făcură pe toţi să aplaude zgomotos şi să se-ncânte.
Bătrânul o privi pe femeie în ochi. Se sperie. Privirea bătrânului era gravă. Se simţea ca în faţa profesorului de matematică care îi făcuse viaţa atât de grea în şcoală. Bătrânul îi întinse mâna. Femeia o întinse pe-a ei ca într-un gest somnambul. Degetele li se cuprinseră şi femeia simţi cum primăvara îi pătrunde în vene ca o soluţie de apă cu sare înainte de a fi instalată în salvare. Simţi furnicături în vârful degetelor ca un curent electric subţire şi-şi retrase mâna. Dar furnicăturile nu osteneau s-o irite. Când îşi privi degetele constată ca în vârful fiecăruia dintre ele îi crescuse câte o gărgăriţă. Femeia zămbi. “Gărgăriţă riiiţă / zboară-n poieniiiţă / şi-acolo unde-i zbura / să fie casa ta” le cântă ea şi gărgăriţele îşi desfăcură aripile mici ca unghiile de pitici voinici şi-şi luară zborul. Bătrânul nu păru însă mulţumit de ceea ce găsise în ochii femeii aşa că se ridică în picioare, se apropie de ea, apoi într-un gest cel puţin curios îşi desfăcu pardesiul ca şi cum ar fi vrut s-o cuprindă cu totul în el. Fără însă ca ea să aibă timp să se sperie îl închise la loc ca un pelican uriaş care îşi dezmorţeşte aripile. “Oooo…” strigă mulţimea. În spatele său parcul fusese complet schimbat, ca-ntr-o răsucire de mantie a unui iluzionist uriaş. Florile, copacii, aleile, gardul. Până şi vechiul chioşc de ziare. “E cu siguranţă o felie de vis” îşi spuse femeia şi îşi ciupi palmele până cănd acestea începură să sângereze. “Dacă nu e vis atunci e de rău, tare rău” – completă ea, apoi îşi luă copilul de mână şi se smulse din mulţimea încântată. Abia după cinci minute de mers grăbit avu curajul să privească peste umăr. Bătrânul nu se mai vedea. Nici oamenii strânşi în jurul său. Doar parcul verde crud stropit în culori curcubee de mulţimea de flori. Şi gardul negru elegant din fier forjat, şi chioşcul de ziare ca un foişor mic pentru copii. Şi oraşul. Oraşul întreg se schimbase. Femeia privi în jur descumpănită. Făcu câţiva paşi înapoi înspre parc. Apoi se opri şi se întoarse. Fetiţa mirosea laleaua. Oameni grăbiţi se loveau de umărul ei şi-şi continuau apoi drumul către destinaţii necunoscute. Erau mulţi, mult mai mulţi decât bănuia. Printre capetele lor i se păru că vede jobenul bătrânului. Alergă înspre el făcându-şi cu greu loc printre oameni. El era.
- Unde pleci? Unde crezi că te duci?! Nu poţi fugi şi lăsa totul aşa!
Bătrânul o privi zâmbind blajin.
- Ce să las aşa?
- Totul. Lalelele, fluturii, porumbeii, parcul. Da, mai ales parcul.
- De ce?!
- Pentru că ai transformat realitatea. Nimeni nu poate face asta. Nimeni nu are dreptul să facă asta. Trebuie să te întorci şi să pui totul la loc cum a fost – scrâşni femeia de-a dreptul furioasă.
- Care realitate?! - întrebă bătrânul la fel de calm. A mea?! A ta?! E ei?! Care realitatea?! Realitatea nu există. Realitatea e ceea ce simte fiecare. Realitatea si-o croşetează fiecare. Sunt miliarde de realităti.
Femeia se trase un pas în spate surprinsă. Bătrânul scoase din buzunarul pardesiului său vechi şi uzat un cui.
- Ce-i ăsta? – îl întrebă el pe un domn grizonat care tocmai trecea pe lângă ei.
- Un creion – răspunse domnul peste umăr fără să se oprească.
Bătrânul îi apucă palma şi fără să-l ferească din raza privirii îi puse în palmă obiectul. Era un fulg. Femeia îl privi mai mult decât mirată. Bătrănul ridică din sprâncene ca şi cum ar fi vrut să spună “Vezi!? Ţi-am spus eu!”. Ea lăsă fulgul să alunece pe trotuar şi când atinse asfaltul acesta se transformă într-un cărăbuş care se grăbi să se ascundă într-un petec de iarbă.
- Nu mai face asta! Mă oboseşti - ţipă ea.
- Eu nu fac nimic. Tu faci – îi răspunse bătrânul sobru şi femeia îl privi mânioasă. Tu ai adus şi lalelele, şi fluturii, şi porumbeii, şi florile din parc, şi iarba crudă… Fiecare vede ceea ce vrea să vadă. Eu doar atât am făcut – mormăi bătrânul…
- Cum poţi să spui asta?! Ştii bine că nu-i aşa şi că minţi – se înfurie femeia. Bătrănul zâmbi larg pentru prima dată după întâlnirea lor de la poarta parcului.
- Hai să ne întoarcem să-mi arăţi ce am făcut eu – zămbi el împăciuitor apucând-o de umăr.
Femeia se răsuci pe călcâie şi se întoarse val vârtej la porţile parcului. Exact la poartă o ţigancă cu fuste înflorate îmbia trecătorii cu lalele. Femeia privi înspre florile ţigăncii şi apoi spre buchetul său de lalele. Păreau surori gemene. Chiar şi floarea galbenă a fetei semăna extrem de bine cu cele câteva ce se lăfăiau într-o găleată albă lângă genunchiul ţigăncii.
- Ce-i frumoaso?! Te-ai întors să-ţi mai dau un buchet?! Hai că-ţi dau din astea mov. Ia uite aici, o minunăţie. Hai la ţiganca să-ţi dea pe alese, că tare mai eşti frumoasă tu fată…
Femeia ridică ochii speriaţi spre bătrân şi acesta îi răspunse cu aceeaşi ridicătură din sprâncene “Vezi!? Ţi-am spus eu!”. Privi înpre parc. Nu erau roiuri de fluturi şi nici valuri de porumbei, dar erau acolo. Doi stăteau chiar pe chioşcul de ziare. Trei se lăfăiau la soare pe poteca spre cireşii înfloriţi. Doi sub băncuţă. Alţi câţiva alergau printre flori. Încercă să-şi amintească câţi văzuse înainte să apară bătrânul. Nu-şi mai amintea să fi văzut vreunul dar nici să-i fi căutat cu atenţie. Privi pe sub sprâncene spre bătrân. Începu să i se facă ruşine. Bătrânul avea dreptate. Pâna la urmă se părea că nu are nimic a face cu toată povestea. Privi cu atenţie potecile, bordurile, gardul proaspăt vopsit, chioşcul de ziare. N-ar fi putut spune cu siguranţă dacă se schimbase ceva sau bătrânul doar o ajutase să le vadă cu alţi ochi. Acesta ridică din nou din sprâncene. Femeia zâmbi. Era pus pe şotii bătrânul. Cu ochii în pământ de ruşine femeia zări lângă marginea de beton a gardului două gărgăriţe. Apoi încă două. Se aplecă şi ridică una pe vârful degetului. “Gărgăriţă riiiţă / zboară-n poieniiiţă / şi-acolo unde-i zbura / să fie casa ta” îi cântă ea şi gărgăriţa îşi desfăcu aripile şi dispăru. La fel si bătrânul.

9 comentarii:

cristina spunea...

ah mosule....inainte sa percepi substratul povestii tale te lovesti fara sa vrei de aparente. aici aparentele sunt florile, fluturii, porumbeii, mosul cel intelept...adica ceea ce constituie FRUMOSUL in peisajul creat de tine. e o poveste pe care as vrea sa i-o spun puiului meu..cand o sa-l am..daca o sa-l am. :)
scrii tare frumos.atat de frumos incat m-am si vazut in fata mosului cu joben zambindu-i si privindu-l cu uimirea unui copil :)

CARMEN spunea...

Spui "o zi ca oricare alta"???
Minunat!Daca facem o mica pauza si analizam, ai perfecta dreptate! o zi frumoasa ca în povestea ta, poate sa fie în fiecare zi...numai noi sa vrem!
Da, Mosule! astazi, la fel ca în oricare alta zi, am gast la tine rânduri deosebit de sensibile, încarcate de poezie...Multumesc!

Elza spunea...

de ce faci asta?!?...
pentru ca doar unii stiu sa aduca primavara in suflet... :)

mosu spunea...

@ cristina
foarte multumesc pentru cuvinte; esti tare draguta
si.... sa-l ai, de ce sa nu-l ai?! chiar mai multi....

mosu spunea...

@ carmen
ai pus punctul pe I carmen
vezi... d-asta trebuia musai sa se cheme "o zi ca oricare alta"; pentru ca asta ar cam fi morala; depinde numai de noi sa facem dintr-o zi ploioasa una cu soare, sa ne modelam zilele ca pe plastilina si sa le dam o forma imbietoare (si fie vorba intre noi tare am impresia ca te pricepi bine la asta)...;
si soarele si ploaia sunt inauntru nu in afara...

mosu spunea...

@ elza
mmm... cu primavara eu cred ca e ca si cu bebelu adus de barza...; n-o aduce nimeni de fapt, vine ea singura cand trebuie...
trebuie doar ne pricepem sa ne deschidem portitele secrete, cele incuiate si rugnite, cele ascunse si uitate.....

cristina spunea...

cu foarte multa placere mosule! e purul adevar. sunt aproape sigura ca tu ai un condei fermecat.
pai probabil c-o sa-l am...dar cum ai spus si tu,o sa vina atunci cand trebuie. si cred ca mai am de asteptat destul pana la acel moment

madelin spunea...

Mi-aduc aminte de discutzia cu gargaritze versus buburuze!, hihihi...

"Unde vei zbura
Acolo m-oi marita..."

mosu spunea...

:) am citit toate impresiile referitoate la primavara lui 2008 pana sa dau de buburuze care erau taman la coada...; da mi-a placut
o avea dreptate vlad ca am citit si eu in dex si asa e, da eu tot de gargarite le stiu si asa o sa ramana; adevarul e ca si mama cand avea ganganii in fasolea boabe din camara tot gargarite le zicea; offf...
aaa...... si ai vazut... ce diferente de abordare?! de cand ma chinui eu sa explic ca intre barbati si femei exista niste diferente de adeneu, de gene, de sprancene care nu ne lasa sa fim la fel ci femeia femee si barbatu barbat chiar daca unele femei ar vrea sa fie barbate:
“Gărgăriţă riiiţă
Zboară-n poieniiiţă
Si-acolo unde-i zbura
Să fie casa ta” - abordarea masculina
si
“Gargarita rita
Zboara-n poienita
Unde vei zbura
Acolo m-oi marita..." - abordarea femenina
:) :)