Cocoşatul

Dacă ai fi întrebat pe cineva cum arată n-ar fi ştiut să-l descrie. Ar fi început desigur cu “areee… o cocoaşă, aşa rotundă şi merge aplecat şi într-o parte ca un schilod”, după care n-ar mai fi fost în stare să-ţi spună nimic. Nici cum îi sunt ochii, nici cum îi arată mâinile, nici ce faţă are, nici ce culoare îi e părul. Pentru toţi era cocoşatul, o mogâldeaţă de om aproape rotundă, cu chipul mai cernit decât hainele pe care le purta, ce apărea ca o umbră a tristeţilor colective imediat ce răsărea soarele, pentru a dispărea apoi ca un nor răsfirat de vânt imediat ce se răzleţeau negurile.
Îşi petrecea majoritatea timpului în faţa bisericii, şezând pe marginea de beton şi cu spatele lipit de gardul de sârmă împletită al acesteia, ascunzându-şi cocoaşa între sufletul deşirat ca un abur ruginiu şi privirea aspră a lui Dumnezeu. Nu întindea mâna şi nu cerea niciodată nimic, dar oamenii îi lăsau câte o bucată de pâine sau câte un ban, iar el dezvelea de fiecare dată câte un bogdaproste gros şi întunecat, ca un urs în lanţ care mulţumeşte cu un ochi umed fiecărui călător ce-i aruncă în treacăt o privire blândă.
Cel care l-a dat de gol a fost un pui de ţigan. Nemulţumit ca n-a primit el ci cocoşatul jumătatea aburindă de brânzoaică cu stafide, puiul de ţigan s-a înfuriat şi arătând cu degetul spre cocoşat a început să zbiere cât îl ţineau plămânii “nu e cocoşat adevărat, e un şarlatan, are o cocoaşa falsă, vă spun eu” şi ca să-şi dovedească spusele s-a apropiat de acesta şi nici una nici două l-a izbit cu putere în cocoaşa rotundă. Spre uimirea tuturor cerşetorilor şi a puţinilor trecători din zonă pumnul copilului s-a afundat în cocoaşa ca o mână de femeie în coca moale de cozonac. “Haa, uite, are o pernă la fel ca Gogu a lu’ Iordan” concluzionă el mulţumit şi-şi încrucişă sfidător braţele. Cocoşatul nu reacţionă ci doar se ridică uşor şi o şterse schiopătând, urmărit de o duzină de priviri şi o mulţime de murmure.
Câteva zile nu a mai apărut. Unii spuneau că l-ar mai fi văzut ici colo în oraş, alţii că ar fi murit în accidentul de la moara părăsită când un perete înalt de cărămidă se prăbuşise brusc, cert este că dezvăluirea copilului a împărţit cartierul în două, jumătate care îl consideră pe cocoşat un şarlatan şi o jigodie ca toţi ceilalţi şi cealaltă jumătate care îi lua apărarea considerând că era un om bun şi sărman chiar dacă infirmitatea sa nu era una reală ci închipuită.
Revenirea sa a trecut neobservată, aşa cum îi trecuse şi viaţa. E adevărat că bucăţile de pâine se împuţinaseră iar monezile de fier erau din ce în ce mai rare. Asta până când…
Asta până într-o seară când o şleahtă de derbedei din cartier a decis să-i aplice o corecţie cocoşatului pentru a-i îndrepta cocoaşa şi a-l întoarce între oameni cum se exprimase elegant unul din membrii ei de vază.
- Şi zi aşa… ai cocoaşă mă?! – îl atacă primul pe nepregătite la îmbufnatu soarelui.
- Cocoaşă de piftie mă? Sau din fulgi de oaie? – râse grosolan al doilea împungându-l cu degetul in piept.
Al treilea îl izbi cu piciorul în stomac apoi îl prinse de gât cu o mână şi cu cealaltă începu să-i jupoaie hainele ca pe o piele de şarpe.
- Să-i vedem cocoaşaaaa……. Să-i vedem cocoaşaaaa…….. – strigau toţi într-un glas în timp ce băiatul ce-i jupuia hainele începu să-i dezvelească uşor spinarea ca pe o placă memorială din marmură instalată pe zidul mâncat de igrasie şi gata să se prăbuşească al unei case dărăpănate.
- Unuuuuu, doooooi, treiiiiiiiiii – strigau toţi în cor şi cămaşa se prăbuşi ca un miel cu gâtul tăiat la picioarele cocoşatului lăsând aninată în spinare într-un echilibru precar o pernă veche, din care icicolo se iţeau fulgi albi smotociţi, ca dintr-o aripă de înger încremenită în nenaştere.
- Deci de-ăsta ne eşti cocoşatule? – întrebă unul dintre băieţi agăţând cu două degete perna şi trimiţând-o cu un şut precis peste gardul bisericii…..
Şi-atunci brusc toate râsetele încetară. Toate feţele vesele deveniră schiloade. Toată zarva prostească se transformă într-o tăcere de criptă ca o cangrenă rozând încet, cu dinţi invizibili din siguranţa îngâmfată. Toate semnele de întrebare se aliniară drepte în semne de uimire. Mai mult decât de uimire, de groază. Groază şi scârbă. Căci odată înlăturată perna spinarea cocoşatului dezveli adevărata infirmitate care îi îngrozi până şi pe vitejii luptători ai dreptăţii. Cocoaşa bărbatului nu era nici atât de rotundă şi nici atât de mare cât lăsa el să se vadă, dar era cu adevărat hidoasă, îngrozitor de hidoasă…
În înlemnirea care îi cuprinse pe toţi cocoşatul îşi adună în grabă hainele şi dispăru după primul nor într-o fugă schiloadă. Perna căzută peste gardul bisericii la picioarele lui Hristos nu făcuse decât să ascundă decent ani în şir adevărata diformitate.
A tuturor.