La Poarta Raiului

L-a văzut de acolo de sus şi s-a încruntat. Omul nu intra în nici o biserică, nu se închina la nici o icoană, nu săruta poala nimănui. L-a chemat pe Sfântul Petru şi l-a întrebat din priviri arătând cu bărbia spre bărbatul ce-şi încheia un pantof.
- Da Doamne ştiu, dar chiar nu am ce să-i reproşez…
- Nmic?
- Nimic…
- N-aaaa… furat niciodată?
- Niciodată Doamne.
- Şi nici n-a minţit.
- Nici!
- Şi bineînţeles că nici n-aaaa….. ucis.
- Nici măcar vise Doamne.
- Dar la bunurile şi la nevasta aproapelui a râvnit?
- Nici asta Doamne, e mai mult decât mulţumit cu ce are.
- Şi pe părinţi îi cinsteşte?
- Îi iubeşte ca pe copiii săi nenăscuţi Doamne.
- Iar munca îi e muncă şi odihna odihnă...
- Aşa e Doamne. E mai cumpătat decât o camilă, mai muncitor ca un bivol şi mai aproape de ceruri decât o acvilă.
- Dar de preacurvit?! Aşa-i că de preacurvit, preacurveşte?!
Sfântul Petru se opri o secundă, zâmbi uşor în barbă, apoi răspunse hotărât.
- Nu mai mult decât vecinul său din stânga Doamne. Şi nici decât vecinul din dreapta.
Dumnezeu zâmbi şi el. Sfântul Petru era un fin cunoscător al păcatelor omeneşti precum şi a legilor cerului. Nu degeaba ţinea cheile de la Porţile Raiului.
- Şi n-are în casă chip cioplit?!
- N-are
- Şi nici nu ia în derâdere numele meu?
- Niciodată.
- Păăăăi… n-a mai rămas decât o poruncă. Dacă şi asta e îndeplinită cred că trebuie să-i faci un loc aici lângă tine.
- Eeeee, aici e o problemă Doamne… Nu cunoaşte decât un Dumnezeu, dar nu eşti tu acela.
- Nu?! Dar cine?
- El. Nu se încrede decât în sine şi-n nimeni altcineva. Întreaga credinţă îi e în palmele sale.
Dumnezeu se opri, se scărpină în ceafă şi insistă.
- Chiar în nimeni?
- În nimeni Doamne, tot ce face face cu mâinile lui şi cu mintea lui. Nu cere niciodată ajutor. Nu cere nimic de la nimeni.
- Şi-i merge bine?
- Îi merge tare bine Doamne.
- Nu-i niciodată nefericit?
- Niciodată Doamne, e uimitor. Nu-i nici nemulţumit, nici nefericit, nici încruntat…
Dumnezeu se opri din nou. Nicicând nu fusese într-o cumpănă mai mare, nici chiar atunci când trebuise să construiască lumea.
- Şi-atunci avem ceva să-i reproşăm? ridică Dumnezeu din umeri nedumerit.
- Trufia Doamne. Trufia de a nu se încrede decât în sine.
- Da, da, trufia, că bine zici… concluzionă Dumnezeu fără însă să fie deloc împăcat cu el însuşi.
- Şi-atuuunci….
- Atunci îl vom pedepsi să ispăşească durerile celorlalţi, ale tuturor celor pe care îi va atinge cu privirea. Şi-ale vântului, şi-ale cerului, şi-ale florilor...