Scândura

Evdokia Nikolova mătura apăsat. Pentru dumneaei timpul nu avea margini. Timpul Evdokiei Nikolova se măsura în pătratele de parchet, mici şi îmbibate în praf la parter, unde domnii scriitori nu se osteneau a-şi sterge pantofii când intrau în clădire, şi mari şi un pic mai luminoase la etaj unde erau sala de şedinţe, biroul preşedintelui şi încă vreo două trei birouri mai arătoase. Evdokia Nikolova era o femeie subţire, cu un trup uscat ca o stafidă şi cu o figură atât de stearsă încât majoritatea membrilor asociaţiei nici nu ştiau că există cineva care le mătură zi de zi încăperile îmbâcsite în vorbe cenuşii. Femeia făcea însă treaba asta de cincizeci şi doi de ani. Ar fi trebuit să iasă la pensie de câţiva anişori buni dar nici Konstantin Alekseevich Andreev nu se îndurase să o lase să plece şi nici dumneaei nu găsise acasă nimic să o oprească, ba se zvonise chiar că în prima şi de altfel ultima sa zi de pensie găsise cu greu însăşi casa în care locuia. Aşa că se învoise cu Konstantin Alekseevich Andreev să vină la treabă aşa, fără salar şi să-i dea dumnealui din când în când cât se cade de cuviinţă.
Evdokia Nikolova mătura apăsat. Cunoştea fiecare bucăţică de podea cu ochii închişi. De exemplu acum urma să intre cu mătura în scobitura făcuta de Misha. Gaura în perete fusese astupată relativ de curând cu foi din romanul lui Vasili Petrovich Ermakov din care nu se vânduseră în cinci ani decât trei exemplare, unul pe care îl cumparase el însuşi, altul pe care îl cumpărase nevastă-sa pe furiş pentru a-l arunca ulterior în apele Tulomei şi altul pe care îl cumpărase un căscat din greşeală. Venise pe urmă să schimbe cartea reclamănd că el voise de fapt romanul “Vulpea şi cioara” lui Erkamov şi nu “Vrabia şi ceapa” lui Ermakov. Dar librarul nu fusese de acord să îi înapoieze banii şi nici “Vulpea şi ceapa” lui Erkamov nu avea, aşa că bifase şi a treia carte vândută. Micuţul Misha de care vorbeam era un şoricel ce se aciuiase la etajul Casei Scriitorilor în urmă cu exact patru ani. Nimeni nu-l deranjase o bună bucată de vreme. Ba chiar se obişnuise aşa de bine cu sedintele lungi şi zgomotoase că începuseră chiar să-i placă, căci atunci când uşa rămânea deschisă apărea în deschizătura ei şi căsca ochii mari şi miraţi la domnii poeţi şi scriitori ce dezbăteau crunt rapoarte complicate şi făceau analize literare înverşunate. La doişpe punct tanti Evdokia rupea o bucată din covrigul ei care îi servea ca masă de prânz şi întindea fărâmiturile în faţa găurii pe care Misha o făcuse tocmai în peretele ce despărţea holul cel mare de la etaj de biroul preşedintelui Konstantin Alekseevich Andreev. Multă vreme nu l-a băgat nimeni în seamă, iar Misha se obişnuise cu oamenii, ba învăţase chiar să alerge printre picioarele lor, precum aleargă copiii printre picăturile de ploaie, atunci când Konstantin Alekseevich suna din clopoţel semn că şedinta urma să înceapă, iar domnii poeţi şi scriitori se îmbulzeau pe scara impozantă alergând într-un suflet ca nişte şcolari pentru a nu fi lăsaţi de profesor la uşă. Misha a trebuit să dispară însă când Nadejda Grigorievna Andreevna a sosit într-o vizită fulgerătoare şi inopinată să o cunoască pe tănăra şi proaspăta secretară a distinsului ei soţ. Dumneaei s-a speriat atât de tare la vederea micuţului rozător încât a leşinat chiar în braţele tânărului poet Yuri Aleksandrovich Kuznetsov care cu totul, dar cu totul întâmplător şi în mod absolut fericit se afla în apropiere. Mare noroc căci altfel cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla cu consoarta preşedintelui. De fapt, pentru ca lucrurile să fie corect prezentate, trebuie spus din capul locului că nu Nadejda Grigorievna a fost cea care s-a speriat mai tare ci Misha, care la vederea cucoanei ce urca scările cu părul vâlvoi şi mânecile sumetecate a rămas ţintuit în mijlocul holui, paralizat de frică, încât dumneaei era cât pe ce să-l strivească din nebăgare de seamă sub talpa pantofului ei vişiniu. Până la urmă povestea lui Misha n-a avut un final tocmai nefericit căci Evdokia Nikolova l-a dus la o vecină care stătea două case mai jos de ea şi care avea o pisică ce înfiase în mod cu totul paradoxal şase pui de şoarece după ce mama lor căzuse în haznaua din curte şi-şi dăduse obştescul sfârşit în chinuri groaznice.
Evdokia Nikolova înainta cu mătura ca un vapor spre gheţurile veşnice, când brusc mătura se lovi de-un obstacol uriaş ca de-un aisberg. Femeia deschise ochii mari. Nimeni, niciodată, nu pusese nici un obstacol în calea maturii sale pe holul mare de la etaj. Asta de ani de zile, de când Tatiana Ivanovna Rostopchina încercase să-i convingă pe domnii poeţi şi scriitori că ar mult mai plăcut dacă ar aşeza acolo câteva ghivece cu flori. A durat cam un an să se strângă banii de ghivece, căci Konstantin Alekseevich Andreev n-a fost de acord în ruptul capului să se cumpere din bugetul asociaţiei că şi aşa e mic şi n-ajunge nici pentru lumânări dacă Doamne fereşte mai dă vreunul ortu popii – chiar aşa a zis Konstantin Alekseevich – aşa că Tatiana Ivanovna a trebuit să strângă copeică cu copeică, lună de lună, de la membrii cotizanţi. Florile le-au adus de acasă, ea, Evdokia Nikolova şi Elizaveta Demsovna de la contabilitate care era îndrăgostită. De flori. Numai că Tatiana Ivanovna a spus că ea s-a ocupat să le aducă, aşa că altcineva trebuie să se ocupe să le îngrijească. Cum nu s-a oferit nici un voluntar s-a decis până la urmă să se facă liste de îngrijire care să-i cuprindă pe toţi membrii asociaţiei, cu orar bine stabilit de udare, precum şi cu reguli clare de îngrijire. În trei luni florile au fost moarte, iar de atunci nimeni n-a mai pus nimic în hol, nici ghivece, nici altceva.
Obiectul în care se blocase mătura Evdokiei Nikolova nu era altceva decât o scândură, groasă de vreo două degete, lată de vreo trei palme şi lungă de două ori cât un stat de om. Era înclinată aşa, cam la patruzeci şi cinci de grade, aşezată cu partea de jos pe podea iar cu partea de sus rezemată de tocul uşii de la sala mare, exact peste eticheta cu înscrisul “sală de şedinţe” pe care straturi succesive de vopsea din epoci diferite o îngropaseră aproape complet de nu se mai putea citi aproape nimic. Evdokia Nikolova lăsă jos mătura şi o studie amănunţit. Era într-adevar o scândură de lemn, o scândură simplă de lemn, nefinisată, cu aşchii obraznice ieşind ici colo din rânduiala dată de ferăstrău. Nu părea a fi tocmai la locul ei deşi aşa cum era aşezată sugera că rolul său ar putea fi sprijinirea uşii. Aşa că Evdokia Nikolova abandonă scândură, luă borcanul cu apă pe care îl ţinea ascuns într-un colţ şi începu să arunce boabele lichide peste parchet pentru a mai aşeza din praful care se ridica în nori groşi de fiecare dată când se apuca de treabă.
Primul care venise la sală în ziua aceea fusese Anatolii Konstantinovich Liadov, secretarul acociaţiei. “Ce-i cu asta aici?” o întrebase el răstit pe Evdokia Nikolova în fugă. “Cred că e pusă să sprijine uşa” venise răspunsul prompt al femeii care nu-şi ridicase ochii din pământ şi continuase să măture apăsat. Pe urmă veniseră Mikhail Ivanovich Zinchenko şi Dmitri Nikoleav Kretushev care ocoliseră frumos scândura şi intraseră subţiindu-şi stomacul fără probleme în sala de şedinţe. Au aflat imediat de la Anatolii Konstantinovich motivul amplasării ei acolo şi au pus asta în legatură cu vizita celor doi ingineri de la consiliul raional din urmă cu două săptămâni pe tema solidităţii la cutremure a clădirilor vechi. A lor era clar că nu se încadra, căci avea fisuri vizibile atât în sala de şedinţe cât şi în câteva birouri de la parter. Probleme au apărut abia când Alexei Mateevici Ivanov a dat să intre, căci burta sa rotunjoară era de două ori mai mare decât a lui Mikhail Ivanovich şi a lui Dmitri Nikoleav la un loc. Se strânsese deja un grup măricel la uşă, căci Alexei Mateevici nu voia să dea înapoi nici picat cu ceară, iar Mikhail Ivanovich i-a pus în gardă pe cei prezenţi că ar fi contraindicat să ridice scăndura de acolo avănd în vedere starea precară a clădirii. Pănă la urmă problema a fost rezolvată tot de Evdokia Nikolova care trecând pe acolo a găsit imediat o soluţie salvatoare, deschizând în afara uşii din dreapta, deja deschise, şi uşa din stânga, lucru care nu se mai întâmplase e adevărat de foarte foarte multă vreme. Chiar dacă uşa de la sala de şedinţe era dublă, din comoditate numai cea din dreapta era deschisă, deşi unele voci suspuse recomandaseră călduros să fie deschisă cea din stânga, iar cea din dreapta să fie blocată complet, eventual cu un hârdău cu floricele proptit în ea, nu de alta dar se putea interpreta.
Konstantin Alekseevich Andreev aproape că nici nu o băgase de seamă. Abia târziu pe la mijlocul şedinţei cand Olga Teodorovna Nefedova se apucase să declame o poezie patriotică, ceva cu “triumful zorilor de cherestea”, îşi aminti şi de scândură şi se aplecă spre Anatolii Konstantinovich Liadov pentru a-i cere lămuriri. Anatolii Konstantinovich nu-i dădu nici o explicaţie dar îi făcu semn din cap să nu-şi facă grji că treaba-i ca şi rezolvată.
Scândura a rămas pe poziţie cam doi ani şi jumatate. Nimeni nu a mai întrebat de ea, a devenit de-a casei. Intrarea în sala de şedinţe se făcea fără probleme de când se deschiseseră amândouă uşile, nu incomoda pe nimeni în hol că slavă Domnului era loc destul, prea mare nu era şi nici prea urâtă. Până la urmă dădea chiar un sentiment de siguranţă, un comfort interior că lucrurile sunt sigure, că cineva acolo sus veghează. În afara câtorva iniţiaţi care ştiau despre ce e vorba, majoritatea nici nu ştiau la ce foloseşte, dar având în vedere că nu încurca în nici un fel, nu aveau nici ei nimic de obiectat. Doar Serafima Mihailova Nazarova, pictoriţa, strâmba din nas de câte ori trecea pe lângă ea, iar o dată n-a mai rezistat şi a izbucnit “Ce-i cu urâţenia asta, nu puteau şi ăştia să facă o scândură mai ca lumea”, la care Vladimir Grigorovic Peshehonov o luase imediat peste picior “Da ce dragă tu acasă pe coada de la mătură ai picturile lui Vasnetsov?” şi toţi cei strânşi acolo izbucniseră în râs, aşa că Serafima Mihailova renunţă să se mai pronunţe şi cu alte ocazii.
Scândura nu dispăruse de acolo nici când veniseră cei de la Comitetul Raional în control, iar Konstantin Alekseevich Andreev îi invitase la el în birou de unde nu mai ieşiseră decât foarte foarte târziu, zice-se pe braţe şi cu trei sticle de votcă de căciulă în geantă. Şi nu dispăruse nici cu ocazia inspecţiei celor de la Comisia Naţională de Cultură. E adevarat că ei numai intraseră, aruncaseră un ochi şi plecaseră, restul inspecţiei desfăşurându-se la localul lui Tubaev unde mai fuseseră invitate şi Serafima Mihailova şi Anastasia Zhadovskaia două coriste tinere şi de perspectivă să mai invioreze atmosfera.
Scândura a dispărut însă în mod miraculos într-o zi de marţi. Trei ceasuri rele ar spune cei mai mulţi. Şi aşa a şi fost. Primul care a observat dispariţia ei a fost tot Anatolii Konstantinovich Liadov, secretarul organzaţiei, care-i remarcase pentru prima dată şi prezenţa. I s-au înmuiat imediat picioarele. Instantaneu i s-au înmuiat picioarele. Primul lucru la care s-a gândit când a văzut că nu-i, a fost să găsească repede un colţ de zidărie, ceva solid de care să se agaţe în caz că se dărâmă. Cu mişcări încete s-a apropiat de zid şi apoi uşor, cu palmele sprijite de zid şi tălpile aliniate pe stinghia care marca sfârşitul parchetului şi începutul peretelui s-a deplasat până la biroul lui Konstantin Alekseevich Andreev. Când l-a văzut galben la faţă şi tremurând aşa preşedintele a îngheţat şi el.
- Ne-am ars – a şoptit în barbă şi primul său gând a fost cum să scape de facturile duble pe care le făcuse în ultimii douăzeci şi cinci de ani de când era preşedinte.
- Sirena, trebuie să pornim sirena şi să eliberăm clădirea – şi fiindcă preşedintele nu părea să înţeleagă gravitatea situaţiei adăugă - cineva a scos scândura aia care susţinea clădirea. Acuma stă să se prăbuşească.
Lui Konstantin Alekseevich îi mai veni inima la loc. Nu fusese dat în gât dar alt ghimpe îşi făcea loc către inima sa. Cineva din interior îl sabota. Bănuia asta. De multă vreme îl bănuia pe Vladimir Grigorovic Peshehonov. Scria bine, era tăcut, la locul lui, avea comentarii pertinente, era şi bărbat bine. Nu putea fi decât un colaboraţionist. El trebuia să fi fost iscoada, sabotorul, păduchele.
- Trimite-l pe Peshehonov s-o pornească – îi suflă el din zbor lui Liadov şi în câţiva paşi fu afară, în curtea interioară.
Alarma începu să sune şi oamenii începură să se străngă în curtea Casei Scriitorilor care mai dezbrăcaţi, care mai îmbrăcaţi, dupa cum apucase fiecare. Liadov începu să numere. Abia la a noua numărătoare îi ieşi la socoteala tot poporul. Răsuflă uşurat, apoi privi spre clădire. Acum n-avea decât să se prăbuşească. Dar clădirea nu părea să dea semne că ar vrea să cedeze tentaţiei. Abia târziu Konstantin Alekseevich Andreev îşi aminti de Evdokia Nikolova şi poate nu şi-ar fi amintit nici atunci dacă nu ar fi vrut să plece să bea o tărie la Tubaev şi nu şi-ar fi adus aminte că îi împrumutase Evdokiei cinci copeici pe care nu-i primise îndărăt încă.
- Evdokia – ţipă el.
- Ei! Ce-i cu ea? – ţipă şi Liadov.
- E?
- Nu e!
- Auuu… – se căină Konstantin Alekseevich ca şi cum biata femeie ar fi rămas închisă în fundul unei mine peste care se prăbuşiseră munţii.
- Da’ a văzut-o cineva azi?
Cei adunaţi îşi dădură coate. Abia Serafima Mihailova Nazarova îşi aminti.
- Păi azi n-a venit, a trimis-o pe fiică-sa Evghenia. A zis că o dor ovarele şi că nu mai poate să se aplece – şi fără să mai aştepte vreo reacţie Serafima Mihailova plecă să o recupereze pe Evghenia pe care de altfel o găsi imediat măturând liniştită în biroul preşedintelui.
- Păi mă bucuram că aţi ieşit oleacă afară ca să pot mătura şi eu pe îndelete că omu ăsta nu îmi dă voie nici să intru.
- Da’ tu n-ai auzit sirena?
- Ba da, sună frumos. Ca trenul.
- Păi când sună sirena trebuie să ieşi de urgenţă afară, că e un pericol, nici asta nu ştii?!
- Nu domnişoară că la mine la ţară n-are sirene d-astea. Da dă ce trebe să ieşim? Să aerisim?
- Nu proasto, a luat cineva nu ştiu ce scândură care sprijinea casa şi acuma stă să cadă.
- Ba nu domnişoară, că eu am luat-o. L-am întrebat pe Ivan Serafimovich fochistu dacă trebuie să stea acolo şi mi-a zis că nu, că el a pus-o acolo acu câţiva ani să şteargă praful pe deasupra tocurilor de la uşi că l-a rugat maică-mea şi el ar fi luat-o înapoi da a văzut că la lume îi place acolo aşa că a lăsat-o acolo unde a pus-o. Da eu zic că arăta urât domnişoară aşa că i-am dat-o s-o pună pe foc.

Două luni mai târziu organizaţia culturală orăşenească “Plosca şi claponul” s-a autodesfiinţat subit, nimeni nu ştie de ce, poeţii şi poetesele care împrăştiindu-se în cele patru zări, care lăsându-se uşurel la vatră. Doar Evdokia Nikolova şi fiică-sa Evghenia au rămas în sediul acociaţiei, la cererea primăriei, să aibă grijă de clădire, s-o mai deretice şi s-o mai măture din când în când.