Albastru

Când am ajuns acasă maică-mea mă aştepta în uşă.
- Auzi, hai nu te dezbrăca, treci te rog cinci minute pe la domnul Iftiadi că i-am promis de vreo două zile, da uite că uita-i, că treci şi pe la el să vezi ce-i cu apa aia de-i curge în bucătărie, că are nişte scurgeri la chiuvetă şi ştii că nu se pricepe săracu…
Tare mă enervau afacerile astea ale maică-mii cu toţi vecinii din bloc care mă implicau mai cu voie, mai fără voie şi pe mine. Du-te la Popeasca de la trei să vezi de ce nu-i merge calculatorul că şi ea ne-a dat nouă de Crăciun oala aia mare de făcut sarmale, du-te la Georgeasca de la parter să vezi de ce nu mai merg prizele că şi ea e cumsecade şi ne-a vândut pontu cu manevra la contoar să consume mai puţin, du-te la Mihăileşti că li s-a blocat pisicu cu gâtul în grilajul de la balcon şi bineînţeles că şi ei sunt cumsecade că ne-au dat butoiul pentru varză acu doi ani şi tot aşa. Singurul loc unde mă duceam cu plăcere era la Doamna Balaban. N-o să vă explic acuma de ce dar cred că bănuiţi. Şi fiindcă la Doamna Balaban mă duceam destul de des nu puteam s-o refuz pe maică-mea, să-mi sară pe urmă în cap “că la aia te duci una două, că nici nu ştiu ce afaceri ai tu cu ea, da când te rog şi eu ceva mă refuzi, că ăsta eşti tu, încăpăţânat, leit taică-tu”. Aşa-i maică-mea. Până la urmă a trebuit să mă schimb, să-mi iau sculele şi să urc până la şase la domnul Iftiadi. În lift chiar mă gândeam dacă o să-l recunosc pe vecinu de la 47. Nu-l văzusem în toată viaţa decât o dată sau de două ori şi singura imaginea care se profila în memorie când încercam să strâng toate bucăţile de informaţie despre domnul Iftiadi era o pată mare, diformă şi cenuşie.
Ciocăn la uşă, o uşă veche mai mult ca sigur de pe vremea lu Nea Nicu, dacă nu şi mai veche. Nimic. Mai ciocăn o dată, de data asta în ropote galopante. “Intră” îmi răspunde cineva înfundat. Intru. Domnul Iftiadi trăieşte de mulţi ani singur. De când i-a murit nevasta tot singur e. Se vede că trăieşte de mulţi ani singur. Chiar foarte bine se vede. Lucrurile îi sunt aruncate claie peste grămadă prin casă, ca şi cum stăpânul lor le-ar fi dat drumul din mână acolo unde se găsea atunci când n-a mai avut nevoie de ele. Haine, tigăi, sticle de Cola, vreo câteva de votcă, pantofi, ciorapi, ziare, ceşti de cafea, farfurii nespălate, hârtii mâzgălite, mulţime de ghemotoace de hârtie, norişori din puf de praf, pâine uscată, pixuri… Arunc un ochi în dormitor. Patul e desfăcut şi hidos, cu cearceafurile aburind parcă făcute ghemotoc într-un colţ, cu salteaua dezvelită impudic şi păstrând în centru o amprentă rotundă de trup ghemuit, ca o curvă bătrână având imprimată pe retină imaginea trupului ultimului ei iubit. Intru în bucătărie. Domnul Iftiadi stă la fereastră şi priveşte afară. Ca un cuier în care ai atârnat o salopetă arată domnul Iftiadi. Exact ca un cuier din acelea care existau pe vremuri peste tot, cu un băţ rotund de lemn lăcuit, cu semiluni în vârf dispuse simetric pe un cerc, şi jos cu alte semiluni pe post de picioare şi suport pentru umbrele tot prinse tot pe un cerc de diametru ceva mai mare de data aceasta. E lung, deşirat iar hainele curg pe el. Are plete domnul Iftiadi. Nu s-o mai fi tuns de când i-a murit nevasta?! I-ar fi cât se poate de uşor să se ascundă după orice copac, atât de subţire e domnul Iftiadi. Acum nu se ascunde, stă cu coatele sprijite pe pervazul ferestrei, uşor aplecat şi priveşte afară.
- Am venit să văd ce-i cu scurgerile. M-a trimis maică-mea, a zis c-a vorbit cu dumneavoastră...
Domnul Iftiadi nu reacţionează în nici un fel. Arunc un ochi sub chiuvetă. Ooo… Instalaţia e de pe vremea lui Pazvante. Cu plumb. Cineva a tras de ţevi şi una a cedat. S-a fisurat acolo unde se îmbină cu bateria. După cum sunt smulse amândouă, cel mai probabil este că cineva a încercat să se urce pe chiuvetă şi era să cadă cu ea. Aici e de muncă nu glumă. Trebuie înlocuit tot, absolut tot, ţevi, baterie, conexiuni.
- Domnule Iftiadi, cred că problema e mai complicată decăt am bănuit. Mai bine chemaţi un instalator, un profesionist. E mult de lucru aici.
Domnul Iftiadi nici nu pare să mă fi auzit. Surd nu e că mi-a răspuns adineauri. O fi băut?! Mă uit iar sub chiuvetă. Apa ţâşneşte din ţeava fisurată şi se aruncă ca-n piscină într-un lighean roz de plastic în care probabil doamna Iftiadi spăla pe vremuri rufele. Ligheanul e pe jumătate plin. Mă întreb ce se va întâmpla când se va umple. Mă întorc pe călcâie şi dau să plec când domnul Iftiadi îşi aminteşte brusc de mine.
- De unde domnule atâta albastru?. Stau şi mă întreb, de unde?! Şi marea imensă e albastră, şi cerul nesfârşit e albastru, ba chiar dacă te uiţi bine şi aripile pescăruşilor au o tentă albăstruie…
Mă uit şi eu peste umărul domnului Iftiadi. Mie nu-mi par cu nici o tentă albăstruie, mie îmi par albe albe. Oricum, mă bucur că proprietarul apartamentului de la numărul 47 dă semne de viaţă căci vreau să-i atrag atenţia asupra câtorva amănunte înainte de a pleca. Şi vecinului de sub el trebuie să-i atrag atenţia asupra unui aspect important. Îl paşte o inundaţie.
- Domnule Iftiadi, cred că trebuie să sunaţi la instalator destul de repede, căci situaţia e destul de gravă. Şi în nici un caz să nu mai mişcaţi ţevile astea două, că abia se mai ţin în câteva puncte. Astea de plumb, le vedeţi?
Domnul Iftiadi nu pare să mă fi auzit nici acum. Ori e beat ori e tâmpit. De data asta plec fără să-i mai arunc nici o privire. Deschid uşa şi când s-o închid pe dinafară îmi amintesc de robineţii de izolare. Mă întorc repede, mă bag iar sub chiuveta, dau să-i închid, dar neam să se mişte. Sunt înţepeniţi, probabil n-au mai fost folosiţi de zeci de ani. Deci singura izolare rămâne din coloană. Toată scara. Să fie sănătos.
- M-am tot întrebat domnule care este scopul vieţii, de ce trăim. Ştiu, mulţi s-au întrebat. Unii au găsit şi răspunsuri. Cei mai mulţi oameni mor împăcaţi domnule, ştii?! Nu din prea mult bine, ci pentru că au găsit liniştea aceea. Există un anotimp al tuturor momentelor importante. Aşa cum primăvara e anotimpul florilor crude, vara al trandafirilor, toamna al crizantemelor şi iarna al florilor de gheaţă, aşa şi cu oamenii. Fiecare vârstă are florile ei. A bătrâneţii e împăcarea cu sine şi cu Dumnezeu.
Rămân mut. Mai bine nu mă întorceam. Nu ştiu de ce dar mă simt aşa stingher când oameni care nu-mi sunt foarte apropiaţi încep să-mi vorbească despre problemele lor, încep să-mi facă confidenţe, pogoară peste mine gânduri intime. Mă răsucesc pe vârfuri şi încerc s-o şterg.
- Ştii domnule… şi glasul se opreşte ca şi cum n-ar fi vrut decât să-mi atragă atenţia că nu-i frumos s-o şterg pe furiş. Apoi, când mă opresc şi mă întorc cu faţa, continuă – eu n-am găsit liniştea asta. Şi nici sensul… Şi nici nu mai am răbdare până la bătrâneţe.
Tăcem amândoi. Greu! Nu reuşesc deloc să suprapun cuvintele sensibile şi grave peste imaginea camerei dezolant de murdară şi neîngrijită.
- Cu cât ne depărtăm de material cu atât avem şanse mai mari să găsim liniştea spiritului. Căci până la urmă ce trebuie să ne mulţumim domnule, trupul sau spiritul?! De trup scăpăm mai devreme sau mai târziu, îl îngropăm, se alege praful şi pulberea de el. Spiritul se mută de ici colo şi dăinuie veşnic. Şi noi ne ocupăm toată viaţa doar să hrănim trupul, să-i satisfacem toate dorinţele ca unui copil răzgâiat. Camera asta nu-i decât hrană a trupului domnule, pat, haine, mâncare… – îşi încheie el pledoaria după o mică pauză, ca şi cum ar fi ghicit ce gândesc.
- Ştiţi, dacă aveţi nevoie de un instalator bun vă pot da eu un număr de telefon – încerc s-o cotesc şi să-mi pregătesc din nou drumul către uşa de lemn de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dacă nu şi mai veche.
Ştiu, sună ca dracu, dar ce să fac?! Vecinu nu dă semne c-ar vrea numărul, deşi ştiu foarte bine că are nevoie de el. Caut un petec de hârtie şi un pix să i-l scriu. Ridic un ghemotoc de la picioarele mele, îl desfac, îl întind cu palma şi dau să scriu. E o hârtie plină de mâzgălituri. Ici colo se mai poate desluşi câte ceva. E o poezie de fapt. “Clepsidra” e titlul ei. Titlul şi prima strofă au rămas intacte. “Plutind peste-al vieţii deşert / voi fi doar un nor trecător / ascultând al zăpezii concert / înghetând temător”. Celelalte strofe au fost şterse cu furie şi nu se mai poate citi aproape nimic. Mai pot reconstitui doar cuvintele sau sintagmele “bob de nisip”, “clepsidra”, “albastru”, “infinit”, “sufletului meu” cu care se termină unele dintre versurile mai lungi. Domnul Iftiadi e poet! N-am ştiut asta. Caut în agenda telefonului şi îi scriu numărul lui Nea Angelescu Instalatoru lângă gâtul clepsidrei.
- Problema e că atâta timp cât facem parte dintr-o colectivitate suntem constrânşi să trăim după regulile ei, de cele mai multe ori nescrise. Facem ce fac şi ceilalţi. E ca la metrou. Stăm lipiţi unii de alţii, ne înclinăm cu toţii la curbe, venim în nas la frâne, ne dăm pe spate când accelerează, alunecăm uşor înspre uşă odată cu puhoiul care coboară sau dimpotriva, suntem strânşi ca într-o menghină atunci când trupurile se înghesuie într-o staţie aglomerată pe toate uşile. Nu că n-am vrea să facem altfel sau că n-am putea. Dar nu avem loc să ne întindem înlăuntrurile. Rămân lipite de trup ca aripile păsărilor de curte care nu mai ştiu să zboare deşi natura le-a înzestrat cu aripi. Tot ce putem face e să ne ocupăm de limita trupului şi nu de interior. Înţelegi domnule, e ca la metrou…
Recunosc în sine ca în mare parte înţeleg, ce nu înţeleg e cum dracu de m-a adus maică-mea în situaţia asta. Unde naiba l-o mai fi întâlnit pe uscatul asta de Iftiadi? E cam dus săracu!
- Aveţi aici un număr de telefon al unui instalator bun. Vorbiţi cu el şi va rezolvă. Tot vă rezolvă. Eu trebuie să plec că mă grăbesc. Vă salut!
Dau să plec şi fără să vreau îmi pică privirea pe lighean. Ăla roz. E plin ochi. Nu mai plec. Dacă aş încerca să lovesc uşor cu ciocanul găurica aia pe care ţârâie s-ar putea să se obtureze. Plumbul se poate lucra. E moale ca plastilina. Şi cu ocazia asta îl rezolv şi pe vecinu de dedesubt. Îmi sumetec mânecile şi mă apuc de treabă. Domnul Iftiadi a tăcut. Continuă să privească pe fereastră. De când am intrat doar asta face. Nici nu i-am văzut faţa.
- Vezi domnule? Uite cât albastru – o ia domnul Iftiadi de la cap cu albastrul… - Când toate se termină rămâne doar albastrul.
Ridic ochii. De unde o fi ştiut că am terminat nu înţeleg, că nu şi-a coborât ochii spre mine. Dar are dreptate, parcă aerul s-a făcut albastru dintr-o dată. Şi are un aspect de gelatină parcă sau de sare. Da, seamănă parcă cu sarea de baie, aia pe care o pui în cadă să te înfioare plăcerile.
- Cred că am rezolvat-o pe moment – îi spun domnului Iftiadi sobru, în timp ce în gând mă felicit mult mai energic “sunt un artist, ce mai, dacă am rezolvat-o şi pe asta!”. În mod ciudat ligheanul chiar daca era plin ochi n-a dat pe dinafară, ba dacă n-aş fi un om cu capul pe umeri aş putea spune că e mai puţină apă în el decât mai devreme, când am dat cu ochii de el. Dar sunt.
- Vine un moment când tot ce-ţi doreşti e să te învălui în albastru. Să te înveleşti în el ca într-o mantie şi să te rupi de lume. Aici e secretul împlinirii, sâmburele. Să te rupi de lume şi să îţi construieşti propriul univers.
În mod absolut ciudat fereastra domnului Iftiadi îmi pare un zbucium continuu de albastru. Rotocoale de albastru ca pufii de vată se izbesc în fereastră, se îndeasă, se suprapun în straturi, se înmulţesc şi se desfac, se strivesc, alunecă. Aud sticla cum începe să geamă sub presiunea lor. Scânceşte ca şi cum interiorul i s-a rupt în bucăţi care se freacă unele de altele. Deşi e linişte simt cum îmi bubuie timpanele de parcă aş fi pe fundul mării. Domnul Iftiadi întinde mâna să deschidă fereastra. E nebun, e clar. Îmi ridic la timp geanta cu scule şi o iau la fugă fără să mă uit în urmă. Cu coada ochiului văd cum încăperea începe să se umple de un albastru vâscos ca o miere. Domnul Iftiadi stă nemişcat cu coatele pe pervaz şi cu ochii fixaţi undeva peste mare. Închid uşa la timp. Un ropot de valuri se aude izbind în uşă preţ de un minut. Apoi se face linişte. Cobor.

În următoarele zile am stat cu urechile ciulite să aud veşti despre domnul Iftiadi. Dar n-am auzit nimic. Absolut nimic. Abia în a patra zi am aflat că l-au găsit mort în casă. Cauze naturale au zis. Ce o însemna “cauze naturale” când moare un om de 50-55 de ani naiba ştie… Asta nu m-a liniştit deloc. Şi albastrul?! Am vrut să mă duc la morgă să verific singur dar mi-a fost frică. Tot pe lângă madam Niculescu Careleştiepetoate a trebuit să mă dau ca să aflu mai multe.
- Auzi dragă, cică era mort de o lună şi mai bine. Da cică a stat aşa cu coatele pe pervaz la soare şi s-a mumificat, d-aia nu mirosea. Auzi, se zice mumifiat sau mumificat? Aşa l-au găsit, cu coatele în geam şi cu bărbia sprijită în palme – se miră Madam Niculescu vizibil agitat, apăsând pe m-urile de la mumifiat şi mumificat – Şi nici cauza morţii cică n-ar fi prea clară. Ăştia nu zic nimic dar am aflat eu ce-au găsit. Da le e frică să zică. Şi nici în acte nu vor să treacă. Cică ar fi murit de la albastru în plămâni.
- Hai fugi tu, de la albastru în plămâni? - a sărit şi Madam Iorgulescu contrariată de aşa diagnostic. Cum dragă albastru în plămâni?! Adică apă la plămâni?
- Ei apă, nu vezi că eşti nuştiucum – se răţoie Madam Niculescu pufnind şi ţuguindu-şi buzele a dispreţ. De la metil trebuie să fi fost. Că n-o fi ştiut să-şi dea în gât şi o fi înghiţit toată sticla. Că tare mai era neîndemânatic săracul…