marți, 1 iunie 2010

wetpaint

Succesul său extraordinar n-a putut fi explicat în nici un fel, nici de către criticii de artă şi nici de către psihologi. La toate spectacolele sale sălile erau arhipline şi fiecare dintre ele s-a desfăşurat cu casa închisă. Din momentul în care dezlipea pentru prima dată buzele, spectatorul simţea cum începe să alunece, la început uşor apoi din ce în ce mai repede, ca pe un tobogan uriaş către o destinaţie necunoscută, fără putinţă de a se mai agăţa de ceva, de a-şi încetini alunecarea, de a-şi controla calea. Totul era doar cădere către un abis nu negru şi tern ci viu şi multicolor, fierbere de culoare din care curg şi se preling pe sub soare ca un sirop de roşu, de-albastru şi de galben, curcubee lungi şi subţiri. La spectacolele ei sala îşi ţinea răsuflarea de la un capăt la altul ca într-o încremenire de marmură, pentru ca plecăciunea de mulţumire din final să topească vraja ca o boare magică împrăştiată printre buzele ţuguiate, iar aplauzele să se reverse în valuri peste marginile scenei ca florile scuturânde de cireş îmbrăcând totul în alb. Nu se auzea la spectacole nici un sunet. Tusea şi strănutul rămâneau întotdeauna în foaier, nimeni nu şoptea, nimeni nu foşnea, nimeni nu ofta, nimeni nu respira. Nici măcar cântăreaţa. Uneori, când uşile rămâneau întredeschise se putea auzi şuieratul aerului pătrunzând prin crăpătură, în speranţa că va putea găsi în ultimul moment un loc la spectacol. Atunci cântăreaţa se oprea, făcea semn unui anagajat al sălii, îi şoptea ceva la ureche şi aştepta să se facă din nou linişte perfectă. Abia apoi începea. Şi deşi era mută, revărsa peste spectatori valuri de vibraţii şi de emoţii făcând să se cutremure într-ânşii sufletele înţepenite. Căci da, cântăreaţa era într-adevăr mută. O tentativă de sinucidere pe când avea numai şaptesprezece ani îi distrusese complet corzile vocale. Dar prezenţa ei scenică, energia pe care o împrăştia şi mai ales cântecul acela pe care toţi îl auzeau fără să poate spune de unde vine o făcusera celebră şi o împăcaseră cu sine.

După mulţi ani, uimit de frumuseţea femeii şi şocat de infirmitatea sa, doctorul Truffaut a hotărât să-i reconstruiască împreuna cu o echipă de medici corzile vocale. Operaţia a fost un mare succes, cântăreaţa recăpătându-şi vocea complet. Dar glasul său, desi plăcut, era incapabil de a reproduce cântecul acela ce încă se mai auzea foşnind pe sub scaunele din sălile unde cântase. Iar spectatorii dezamăgiţi s-au împuţinat unul câte unul până când au dispărut de tot. Azi nimeni nu mai ştie nimic despre ea. Unii spun c-ar fi reuşit…

6 comentarii:

Elza spunea...

ar fi reusit ce... ?
cred ca ea a preferat sa ramana in continuare muta... desi nu mai era

mosu spunea...

:)
ar fi reusit ce-a mai incercat....

cristina spunea...

eh...asa se intampla si in viata reala. alergam dupa acel "ceva" pana pierdem pretiosul din viata noastra. dar pretios vom realiza c-a fost numai dupa ce-l vom pierde..

cristina spunea...

dar altfel, e dreptul ei sa isi doreasca si "altceva". ma bucur totusi pentru ea daca intr-adevar dorinta de a grai din nou, a venit de undeva din adancul sufletului ei :)

mosu spunea...

asa e cristina; mai ales noi romanii avem "darul" asta de a nu vedea frumosul care ne incojoara, ala mic, stramb, anemic, amarat sau cum o fi el, dar care e acolo si privit de aproape, de foarte aproape, poate parea imens ca un zgarie-nori; vedem numai relele, ne gandim numai la ele, vorbim numai de ele...
imi place ca esti tare optimista de fel cristino si asta e foarte bine :)) finalul la text e lasat special ambiguu, fiecare isi imagineaza ce vrea, iar tu ai vazut un final fericit; sa-ti fie toate bune si frumoase!

cristina spunea...

pai asa trebuie mosule ! sa zambesti, sa speri, sa fi optimist!
ma intriga oamenii exagerat de realisti, sceptici, pragmatici,duri,seriosi...ma intriga atat de tare incat...ma fac sa-mi doresc sa-i pot schimba. sa le zambesc intens si profund si sa le schimb vizunea asupra vietii.....
dar, nu se poate. asta e. fiecare e cum vrea, sau cum ar spune un batran, cum l-a lasat dumnezeu.
pe mine m-a lasat optimista si zambitoare. pe altii mai putin inzestrati cu acest dar , insa inzestrati cu altele si tot asa...
numai bine si tie mosule :)
ah, si inca ceva. sa stii ca optimismul mai este generat si de cei din jur.
in cazul de fata, povestile tale, sunt cele care ma fac sa vad frumosul in orice.
sunt frumoase, linistitoare. iti dau de gandit...sunt minunate :)