Bătrâna

Mergeam pe stradă pierdut, aşa cum merg deseori dacă nu am o ţintă precisă sau un ţel de atins. Îmi vâjâiau prin cap o mie de gânduri. Ce o mie… o sută de mii, un milion, ca fluturii aceia din pădurea amazoniană care atunci când se aşează pe copaci îi acoperă cu totul. Nu mai vezi nici copacii, nici iarba, nici arbuştii, nimic. Doar petece de cer se mai văd. Şi fluturii. Milioane de fluturi.
Deodată simt că mă trage cineva de mânecă. Mă răsucesc brusc. Nimeni! Absolut nimeni, strada e pustie. E o stradă îngustă cu case vechi şi dărăpănate, cu trotuare mâncate de vreme, cu pavajul din piatră cubică rânjind ştirb de sub marginea roasă a bordurii. Nu ştiu ce caut aici. Aşa m-au dus paşii. Ei trebuie să ştie. Coroanele bogate ale bătrânilor castani acopera strada ca nişte umbrele date din mână în mână de domni gentili şi sobri, uşor aduşi de spate, cu gulere scrobite, manşete albe şi pantofi negri de lac. Chiar lângă mine o casă îmbătrânită devreme dar păstrând urmele eleganţei de altă dată oftează prelung. Are un gard de fier forjat cu baza de cărămidă tencuită prin care scot capul respirând greu crinii sălbateci scăpaţi din înghesuiala înlăuntrului.
Ating poarta. E descuiată. O împing uşor ca din întâmplare. Se deschide. Intru ca şi cum ar fi un loc cunoscut. Nu ştiu de ce îmi pare aşa. Îmi fac loc printre frunzele lungi şi ascuţite ca săbiile până spre casă. Curtea e mare dar verdele rostogolit furios o face mică şi rotundă ca un balon de săpun gata să crape. O iederă hulpavă a înghiţit aproape toată casa. A împresurat-o cu braţele-i lungi ca de caracatiţă şi o înghite usor, pe-ndelete, aşa cum şarpele boa înghite pe de-a-ntregul ciuta. Zidurile vechi se scutură de zile şi din pielea crăpată curg atingeri prăfoase, albe, încet, din cută în cută, din amintire în amintire, până în pămănt. Un ochi deschis în afara şi altul înlăuntru veghează la ziua de măine ca şi cum printre buruienile înalte şi hrăpăreţe ar mai putea călca vreodată piciorul prinţesei. O terasă ascunsă privirilor clipeşte enigmatic răsuncindu-se pe coloane spiralate până la arcadele mai mult bănuite sub iedera curgătoare ca nişte sprâncene stufoase.
Eii… cineva mişcă acolo. Un cap mic de femeie răzbate prin amestecul de lumini şi de umbre. E o femeie în vârstă. Poartă o rochie neagră cu inserări argintii ca stelele cerului şi pe uneri un şal croşetat. Are părul cărunt şi lung, lung până în pământ, faţa tivită în încrustări pământii, ochii pierduţi înapoia privirii ca două luminiţe palide în capătul grotei. M-a văzut. Dau să mă întorc. Nici nu ştiu ce să fac mai degrabă, să-mi cer scuze că am dat buzna sau să o şterg mişeleşte. Nu fac nici una, nici alta. O privesc doar. E o femeie tare ciudată. Corpul, capul, pielea, părul… toate sunt ale unui om în care timpul a săpat nemilos. Dar zâmbetul nu, zâmbetul este al unei femei tinere. Zâmbetul şi viermuiala aceea strălucitoare din privire.
- Intră – îmi spune sec, ca şi cum întâlnirea noastră ar fi fost demult plănuită şi aş fi fost aşteptat.
- Eu am vrut doar săăă… eu n-am intrat decât ca săăă… - bat eu în retragere, bâiguind anemic, căci îmi pare că lucrurile au mers prea departe.
- Ştiu de ce ai intrat – îmi răspunde candid femeia şi îmi zâmbeşte din nou.
Cum o ştii ea de ce am venit când eu însumi nu ştiu, nu înţeleg! Şi recunosc că zâmbetul acesta mă stânjeneşte. Îmi pare atât de nelalocului zâmbetul ştrengăresc peste chipul îmbătrânit. Mă priveşte de sus şi vede că ezit. Îmi face semn cu mâna să poftesc.
Doar curburile treptelor îmi spun unde ar mai putea fi uşa, nimic altceva. E acoperită aproape în întregime de iederă, treptele sunt învelite în muşchi şi frunze lungi se apleacă din stânga şi din dreapta ca halebardele temnicerilor ascunzând-o vederii. Nu există sonerie. Nici nu mă aşteptam, recunosc. Un inel de fier prins într-o scoaba rotunda ca o nucă, mâncată pe trei sferturi de rugină, îi ţine locul. Ridic inelul apoi îl las să cadă greu peste uşa masivă din lemn de câteva ori. Zgomotul e surd şi înfundat ca şi cum îndărătul uşii, sunetul ar călători prin ani înapoi, ar căuta urechea potrivită, i-ar şopti vorba ce-o are de şoptit şi s-ar întoarce agale îndărăt către bătătorul în uşi. Fix la a cincea bătaie uşa se crapă uşor. În crăpătura îşi face loc un cap de bătrân. E simpatic. Are faţa mică şi rotundă terminată cu o bărbie scuţită, părul alb răzleţit de-o parte şi alta în două claie înfoiate, ochelari rotunzi şi o privire vioaie ca de vulpiţă.
- Dumneataaa… - mormăie el prin uşa întredeschisă scoţând afară doar vărful nasului.
Nu ştiu ce să-i spun. Ce caut, ce vreau... Îmi stă pe limbă să-i spun că m-a poftit bătrâna. Dar nici măcar nu ştiu cine este. O fi soţia? O fi maică-sa?
- Dumnataaaa… trebuie să vii din partea lui Horovitz – decretează el după ce mă măsoară din priviri preţ de vre-un minut şi fără să aştepte vreo confirmare îmi deschide larg uşa tocmai când eu mă pregăteam să-i spun că nu vin din partea nimănui, eventual doar a femeii din balcon..
Bătrânelul închide uşa în urmă, apoi o apucă înainte cu paşi repezi, se înfige în mijlocul sufrageriei şi în timp ce o mână se propteşte rapid în şold, cealaltă dă un ocol camerei ca o farfurie zburătoare pe deasupra măsuţei de acaju, a fotoliului de piele, a biroului sculptat, a mesei de şah, a veselor chinezeşti, a veiozei din sticlă pictată, a statuii de bronz şi aterizează în cele din urmă pe celălalt şold.
- Asta e!
Privesc de jur împrejur. E o casă veche. Veche tare. Îmbibată în timp. Lemnul ferestrelor e mâncat şi ploaia pătrunde cu siguranţă în casă printre cercevelele putrede atunci când e furtună. Vopseaua pereţilor e scorojită, tavanul s-a curbat în câteva locuri dar rezistă eroic. După praful asşzat peste tot şi pânzele de păianjen întinse în fiece unghi deschis de muchiile drepte ale pereţilor nu s-ar zice că cineva se preocupă cu dereticatul. Altfel lucrurile care există în cameră par încremenite aşa cum au fost acum o sută de ani. Ceainicul, gramofonul, ochelarii, cărţile, draperiile groase…
- Solidă – dă din cap bătrânelul cu figură de vulpiţă văzându-mă cât de atent studiez casa.
Oare crede că sunt un cumpărător?! Vrea să mi-o vândă?
La parter mai e un veceu de serviciu şi o bucătărie amenajată ulterior construcţiei casei.
- Sus mai sunt două dormitoare şi baia. Aaaa… şi bineînţeles logia. Aţi văzut logia? E o frumuseţe – îmi explică omul vioi şi începe a urca scările de lemn spre etaj sprinten ca un june prim.
- Nu, nuuu… N-aş vrea s-o deranjăm pe soţie – încerc eu timid un recul. Nu ştiu de ce, dar femeia de la balcon îmi induce stări contradictorii. Pe de o parte aş vrea să o văd, să o studiez, să o ating, pe de altă parte amestecul acela de tânăr şi bătrân mă nelinişteşte, mă înfioară. Cel mai mult mi-ar plăcea să o pot privi singur, în linişte, fără ca cineva să-mi stea în preajmă şi să-mi studieze mişcările.
- Ce soţie domnule?! Soţia mea a murit demult. De necaz şi de inimă rea domnule. Şi nici eu n-o duc prea bine – şopteste bătrănelul călcând apăsat.
- Îmi pare rău. Când am intrat văzusem femeia din logie şi am crezut că….
Bătrânul se opreşte brusc, se întoarce spre mine şi împreunându-si sprâncenele a încruntare ca două pahare ce se înclină unul spre celălalt amestecându-şi lichidele, îmi spune răstit:
- Ce femeie domnule? Dumneata ai băut?
Apoi îşi reia drumul şi-mi deschide uşile dormitoarelor şi în cele din urmă pe cea spre vestita logie. Nu numai că nu este nimeni dar urmele paşilor noştri rămăn întipărite în praful din podea. La fel şi capetele noastre în ţesătura fină a păienjenişului. Dacă într-adevăr a fost acolo ar fi trebuit să zboare. Sau să fi fost doar un duh. Căci nu e nici o urmă niciunde
Logia e cu adevărat superbă. Spaţiu mare, o privelişte frumoasă spre stradă, iedera atârnând ca perdelele de tul în bătaia văntului, arcadele, coloanele…
- Şi priveliştea e superbă – îmi explică bătrânul parcă ghicindu-mi gândurile. Se vede hăt departe până spre mahalaua calicilor – îmi arată el punând o mână streaşină la ochi, în timp ce cealaltă încercând să străbată depărtările se propteşte drept in peretele de beton al blocului de pe partea cealaltă a străzii. Privirea lui goală îmi arată că nu vede la mai mult de zece metri în faţă.
- Şi prăvălia lu Barbu şi-a lui Tănase…
Cred că am văzut destul. Coborâm. Cu coada ochiului iscodesc încercând să dau de urma bătrânei. Nici vorbă.
- Ei?! mă întreabă bătrănul proţăpit în mijlocul sufrageriei ca un mic Napoleon, cu o mână în şold, un picior uşor aruncat înainte, bărbia ridicată şi trupul dat un pic pe spate într-un gest de superioritate evidentă.
- Foarte frumoasă casă aveţi domnule – băigui încurcat.
Bătrânul mă măsoară iar din priviri.
- Nu te-a trimis Horovitz, nu-i aşa?! – mă iscodeşte el şi mă face să mă simt teribil de jenat că am fost desconspirat.
- Ştiţi, ammm….. mă pregătesc eu să-i explic c-am intrat doar la invitaţia femeii ce m-a întâmpinat la sosire.
Dar nu mă lasă să termin şi completează mormăind în barbă.
- Da, da. Nu putea să te trimită Horovitz. Horovitz cred c-a murit prin cincizecişidoi… Sau… în treişopt…?!
Aerul răcoros de primăvară îmi face bine. Privesc înapoi spre clădire. Reuşesc să mă detaşez de toată povestea şi o privesc cu alţi ochi acum. Dacă n-aş fi văzut-o pe femeie şi n-aş fi stat de vorbă cu bătrânul aş fi putut jura că este o casă părăsită.
Închid poarta în urma-mi şi ea scânceşte jalnic ca un câine care-şi plânge stăpânul la mormânt. Sunetul mi se înfige în creier ca un ac înroşit. Mă depărtez pe vârfuri ca şi cu mi-ar fi teamă să nu fiu zărit de cineva, de vreun vecin, de vreun simplu trecător. O ultimă privire înapoi. De sus, din logie, dintre pletele lungi ale iederei o bătrână cu părul lung şi cărunt şi rochie neagră cu steluţe argintii mă priveşte trist. Îmi aruncă ceea ce îmi pare a fi un zâmbet icnit, apoi îşi flutură degetele ca pe-o batistă într-un amar “la revedere”….