luni, 5 iulie 2010

Gogu pantofaru

- Du-l la atelier la Mielu. Scoate ăsta untu din el. Scapi şi de o gură la masă, învaţă şi ceva meserie. Pe urmă oţi mai vedea voi – îi spusese unchiu Niculae lu tac-su într-o seară între două pahare de răchie.
La Mielu a stat trei luni. În trei luni a încasat atâta bătaie cât nu încasase acasă în unşpe ani. După trei luni n-a mai suportat şi-a şters-o. S-a întors acasă. Maică-sa l-a strâns la piept şi l-a căinat dar taică-su i-a dat două palme peste ceafă şi după o noapte de plânsete şi răcnete l-a adus de ciuf înapoi la Mielu. E adevărat că bătaie n-a mai încasat cu toptanul, ci doar cu moderaţie, da nici prea bine nu i-a fost. Şi nici meserie nu s-a lipit. Cum dracu să înveţi meserie dacă toată ziua dai cu mătura, cari pieile, speli podelele. Şi poate că toate ar fi devenit mai suportabile dacă nu ar fi fost mirosul ăla de mortăciune care venea de la pieile netăbăcite. Când îi puneau câte un morman de piei în braţe trăgea aer în piept, îşi ţinea respiraţia, îşi răsucea nasul şi gura la ceafă şi mergea aşa pe orbecăite ca un somnambul. A tot aşteptat să vină altu, că aşa îi spuseseră toate calfele. “Ce să-i faci bă, aşa-i cu ăla de vine ultimu, trebe să facă de toate că nu se pricepe la nimic. Mai ai şi tu răbdare până vine unu proaspăt. Când o veni l-om lua p-ăla la şuturi. Până atunci hai mişcă-te şi mai dă o dată cu mătura pe aici că uite ce mizerie s-a strâns. Şi aruncă naiba nişte apă înainte, să nu mai faci atâta praf”. Şi ucenicul cel tot aşteptat n-a sosit. Fie că auzise cât de grea e viaţa la Mielu, fie că patronul nu avea de gând să-şi mărească trupa, cert e că timp de doi ani a rămas ultima roată la căruţă, roata mai mică şi a trebuit să-şi întărească bine spinarea ca s-o poată sprijini pe umeri.
Norocul lui a fost domnul Agopian. Nu degeaba toată lumea îi spunea în târg “Domnul Agopian” deşi nu era decât un oarecare patron de cizmărie care plecase ca şi el de la nivelul unui simplu ucenic. Era însă un om cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ, care ştia deopotrivă mersul lucrurilor şi al stelelor şi care toată viaţa încercase să se strecoare printre greutăţi pentru a scoate la suprafaţă partea sa frumoasă. Domnul Agopian venea din când în când pe la atelier căci Mielu se ocupa printre altele şi cu tăbăcitul pieilor pe care în parte le folosea la încălţări, în parte le vindea unor ateliere sau fabrici mai mici. “N-ai un băiat bun să-mi dai şi mie? Nu mă interesează să ştie cine ştie ce meserie, dar vreau să fie cuminte şi muncitor” îi spusese domnul Agopian drept şi sobru, cu o mână la spate şi cu cealaltă înfiptă între nasturii al doilea şi al treilea de la haină de-ai fi zis că e general cu fireturi nenumărate ci nu şef de prăvălie. Ciulise urechile de la primele cuvinte şi sângele începuse să-i fiarbă în vene de-l simţea numa bine în urechi cum clipoceşte fierbinte “clipa-clopa, clipa-clopa”. Ştia că asta are să fie salvarea, ba chiar mai mult, ştia că are să fie mişcarea care îi va schimba viaţa. Mielu şi domnul Agopian n-au mai spus nici un cuvânt în plus. Mielu doar şi-a îndreptat bărbia înspre el indicându-l din ochi iar domnul Agopian l-a privit lung două secunde apoi a încuviinţat din cap. Trei piei de capră şi-un kil de vin de la Paris îl costase afacerea pe domnul Agopian. Atunci n-a ştiut, a aflat-o târziu, mult mai târziu…
La domnul Agopian lucrurile s-au schimbat complet. Nimeni nu ţipa în atelierul său, calfele nu-i încălecau pe ucenici, meşterii nu încălecau calfele, iar domnul Agopian în persoană era pâinea lui Dumnezeu. A avut ochi bun noul său stăpân. În doi ani a ajuns calfă, în alţi trei meşter, iar după nici şapte ani era şeful cizmăriei din urbe. A învăţat meserie mai repede decât oricare altul şi spre mirarea sa nemărginită a început să iubeasca pielea. Întâi transparent ca pe o floare peste care dai în poarta casei şi care îţi atinge ca din întâmplare manşeta pantalonului în timp ce miresmele sale îţi mângâie delicat obrajii, apoi mai dens, mai puternic, ca pe o iubită care îţi face trupul să tremure şi simţurile să explodeze şi în cele din urmă cald şi aşezat ca pe o amantă pe care nu ai văzut-o niciodată dar care ştii că te aşteaptă cuminte şi dornică undeva în apropiere gata să-ţi îndeplinească cele mai fierbinţi şi nestăvilite dorinţi. Şi asa era. Toţi cei care îl înconjurau ştiau asta şi-şi dădeau coate când el îşi alegea o piele fină, proaspăt tăbăcită, pentru a începe să lucreze la o pereche nouă de botine. Înainte să o ridice şi să se apuce de muncă o abiaatingea cu buricele degetelor ca şi cum ar fi încercat să-i simtă respiraţia uşor agitată, îşi întindea podul palmei pe suprafaţa ei ca peste o hartă invizibilă de-ai fi zis că urmăreşte sângele lunecând liniştit prin pielea încă nemoartă. Apoi întotdeauna, dar absolut întotdeauna o ridica, o privea în lumină şi o lipea de obraz. “O ascultă acuma, să-i spună ce-are să iasă” glumeau şugubeţii hlizindu-se. Dar el chiar asta făcea, închidea ochii, îşi ţinea respiraţia, tăia orice legătură cu lumea şi asculta ce îi spune pielea. Şi pielea îi spunea “Vreau să fiu botină înaltă, până dincolo de glezne, cu vârf ascuţit şi toc înalt, cu cataramă mică aurie pe exterior şi nasturi de lemn înveliţi în cămaşă de piele pe interior”. Sau altădată pielea îi spunea “Vreau să fiu pantof cu vârf rotunjit, cu fundă albastră şi toc potrivit numa bun de mers la şosea”. Nimeni nu ştie să spună exact dacă pielea i-a spus întotdeauna aşa sau s-a întâmplat să o cotească la un moment dat, dar ea îi spunea întotdeauna să facă încălţari pentru dame. Nu a fost niciodată căsătorit, nu şi-a culcat capul pe umărul niciunei femei, nu a iubit niciuna. A fost căsătorit doar cu cizmăria. Ea i-a adus toate satisfacţiile, dar şi toate necazurile, ea i-a bântuit gândurile şi visurile, ea l-a împlinit ca om. După moartea domnului Agopian a moştenit tot, atelierul şi magazinul din urbe, alte două magazine în oraşele din apropiere, precum şi magazinul din capitală pe care îl deschiseseră cu mare pompă pe Calea Victoriei cu numai câteva luni înainte să înceapă războiul. Apoi a venit dezastrul. Războiul, nemţii, ruşii, comunismul... Totul a fost naţionalizat. N-a apucat să-şi salveze decât pieile pe care le-a cărat singur cu sudoarea şiroindu-i pe tâmple de la atelier până la casa în care locuia două străzi mai încolo. A vrut să se sinucidă, dar a strâns din dinţi şi a continuat să lucreze. Meseria l-a ajutat din nou. A continuat să ţină şi după război un atelier mic în Bucuresti pe Vasile Lascăr, lîngă Piaţa Rosetti, care apoi a crescut şi a devenit unul din cele mai căutate ateliere de încălţăminte din capitală. Şi n-a iubit doar munca deşi a doua sa iubire era mai puţin cunoscută decât prima, mai ascunsă privirilor lumeşti, dar nu mai puţin năvalnică. A iubit şi gambele frumos arcuite ale femeilor, gleznele lor subţiri, degetele lungi şi tălpile uşoare. Când perechea de încălţări era terminată o aşeza el însuşi în vitrină găsindu-i cea mai bună poziţie, pentru ca mai apoi, tot cu mâinile sale să o ridice din învelişul de velur ca pe o coroană a reginei şi să o aşeze pe piciorul mic al unei domniţe zâmbitoare cu zulufi blonzi sau al unei doamne cu gene lungi şi buze cărnoase şi fremătătoare. Se aşeza de fiecare dată cu un genunchi în pământ ca şi cum ar fi îngenuncheat să jure credinţă veşnică prinţesei, lua în palmă piciorul domniţei, îi desprindea uşor din învelişul de piele piciorul mic pe care îl aşeza apoi în podul palmei ca pe un pui gălbui timid şi dezorientat, pentru ca în cele din urmă să-l îmbrace din nou în cămaşă de gală. Nimeni nu a avut însă a se plânge de purtări necuviincioase din partea sa. Dimpotrivă, doamnele şi domnişoarele ieşeau întotdeauna îmbujorate şi mulţumite pe de-a-ntregul din atelierul său iar încălţările lor erau întotdeauna motive de admiraţie şi invidie oriunde s-ar fi aflat.
În ‘89 viaţa încă îl mai rostogolea între palmele sale aşa cum rostogoleşti o gogoaşă încinsă neştiind dacă să-i dai drumul şi să-ţi pară apoi rău sau să mai rabzi încă puţin.
“A cazut Ceausescu unchiule. Suntem liberi” – strigase la el unul dintre nepoţi dând din mâini şi din picioare ca un apucat şi strângându-l în braţe gata gata să-l sufoce. Nu l-a auzit bine aşa că l-a aşteptat şi pe al doilea, de data asta cu urechile ciulite. “S-a dus dracu Nea Nicu unchiule. A fugit. A căzut comunismul” – i-a spus şi al doilea, de data ceva mai potolit. Şi al treilea şi al patrulea tot cam acelaşi lucru i-au spus. El a zâmbit, şi-a pus haina, şi-a luat pălăria şi bastonul şi a dat fuga să vadă ce-i face magazinul cel vechi din inima târgului. Era tot acolo. Îl aştepta.
Când totul s-a potolit şi oamenii au început lucrul s-a dus ca în fiecare dinimeaţă la atelier. Doar că de data asta cu mult mai devreme. Nu era nimeni să-l vadă. De altminteri nici când era cineva acolo nu prea îl vedeau căci devenise subţire şi uscat ca o umbră. A ridicat una câte una toate bucăţile de piele, le-a trecut peste obraz, le-a ascultat poveştile. “Vreau să fiu o botină înaltă până dincolo de glezne, cu vârf ascuţit şi toc înalt, cu cataramă mică aurie pe exterior şi nasturi de lemn înveliţi în cămaşă de piele pe interior” i-a spus una din ele. “Eu vreau să fiu pantof cu vârf rotunjit, cu fundă albastră şi toc potrivit numa bun de mers la şosea” i-a spus alta mai mlădioasă. El a dat din cap că a înţeles, a împins la o parte toate lucrurile de pe masa cea mare din centru, s-a întins pe spate, a pus mâinile pe piept şi a închis ochii zâmbind. Visa gambe frumos arcuite de domnişoară zglobie şi tălpi uşoare de fete cucuiete şi glezne subţiri de doamne cu gene lungi şi ochi adânci. Le simţea pielea fină în palme şi palmele îl mâncau.
- Eiii…. – pe asta cine a adus-o?! – a întrebat meşterul Dumitrescu întinzând mâna către masă, dar nimeni n-a ştiut să-i răspundă. Meşterul a măsurat-o din priviri, a ridicat-o în palme, a lipit-o de obraz şi pielea i-a spus tot ce trebuia să ştie.
Iar el… El continuă să le simtă pielea fină şi tălpile uşoare muuultă multă vreme înainte.

4 comentarii:

Tapirul spunea...

da' cum de avea nepoţi dacă nu a fost niciodată căsătorit şi nu a iubit nici o femeie şi nu şi-a plecat capul pe umărul ei?
(io mai cârcotaş aşa :-))

mosu spunea...

ce ti-e si cu personagiile astea; le dai contur, le pui doua trei vorbe in gura sa mai creasca si ele un pic si cand colo drept recunostinta te fac de cacao; halal!; creca omu se mai impingea prin colturi cu fata portaresei si i-a facut p-aia cand era povestitoru cu spatele si i-a tinut peorma in debaraua de la baie pana la final cand au iesit sa dea vestea aia mare cu abuziv impuscatu; i-as fi barbierit de tot ca nu meritau altceva da am zis “hai ma treaca de la mine si de data asta, ca-s si ei tineri” asa ca ii facui in acte nepoti de frate ca de-astia erau destui, de nu mai aveau loc la masa… :))

CARMEN spunea...

:))) dar nepoti se numesc si copiii fretelui sau surorii :) Poate ca el- Maestrul,a ramas virgin, credincios meseriei lui :)) Ar fi o explicatie mai buna Mosule, penru Tapirul cârcotas ;)

mosu spunea...

eee... asa am adus-o eu din condei; dar scrisesem pe acolo pe undeva "bunicule" pe care apoi l-am inlocuit cu "unchiule"; avea dreptate tapirul, ce mai!