Boema

- Ia spune domnişoară, cum te numeşti?
- Maria Maria – răspunse fata fără să ridice ochii din podea.
- Maria Maria?! Pur şi simplu?! – ridică bărbatul din sprânceană. Ce fel de nume e ăsta?! Altu mai potrivit n-ai găsit? O să se încurce ca dracu numele astea, Maria şi la nume, Maria şi la prenume – mormăi el trecând numele fetei într-un carneţel cu coperţi subţiri, folosind un pix cu pastă albatru închis care se târa pe foaia de hârtie ca un melc lăsând în urma-i o dâră lungă şi lipicioasă.
- Şi de ce-ai omorât-o pe bătrână?
- N-am omorât-o domnule - tresări fetişcana ca din vis. Mă jur pe ce-am mai sfânt că n-am omorât-o. Dormea când m-am întors de la pâine. Am mai lăsat-o să doarmă până a dat să se însereze, apoi m-am dus s-o trezesc. Mi-era că doarme până târziu şi apoi are să steie trează toată noaptea. C-aşa face de multe ori. Şi-o aud pe urmă cum îmi calcă prin vise cu tălpile goale.
- Hai lasă palavrele. Răspunzi doar la ce te întreb. Că nu eşti aici la concursuri literare să mă iei pe mine cu d-astea. Ai înţeles? – o întrerupse bărbatul pe un ton tăios.
- Am înţeles domnule – replică fetişcana.
- De când eşti fată în casă la doamna Dudescu.
- Nu sunt fată în casă domnule. Doar o îngrijesc pe doamna.
- Doar o îngrijeşti?! – ridică poliţistul din nou din sprânceană.
- O îngrijesc, fac curat, îi fac de mâncare.
- Păi deci eşti fată în casă. De cât timp eşti?
- Nu sunt fată în casă domnule, v-am spus. Şi fac asta de vreooo…. şase ani. De când doamna s-a îmbolnăvit şi a avut neapărată nevoie s-o ajute cineva.
- Cum ai cunoscut-o de doamna?
- Păi o cunosc de când eram copil. Că doar stau în apartamentul de deasupra. Mă ştie de când eram în căruţ. Femeie de familie bună doamna. Da n-a arătat-o la lume. Îi era frică. Îi era frică să nu afle comuniştii că-i de familie bună şi să aibă necazuri. Era tare discretă. Înainte veneau oameni buni pe aici. A fost şi domnu Coposu, Dumnezeu să-l ierte. Că într-o zi l-am şi întâlnit la dânsa la masă. Dumnealui când m-a văzut m-a prins de bărbie, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: “Ştii cu cine semeni tu, cu altă Maria, cu Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi. Ai auzit de ea?”. I-am răspuns că n-am auzit. Şi el a continuat zâmbind: “A fost marea iubire a lui Cuza. De Cuza ai auzit, nu!?”.
- Iar începi cu palavrele şi mă enervezi. Doar nu vrei să mă enervez aşa de dimineaţă, nu?!… De când era singură doamna Dudescu?
- Păi nu era singură domnule, că eram eu aici. Dacă avea nevoie de ceva îmi bătea în ţeavă şi eu veneam fuga.
- Nu asta te-am întrebat. De când a rămas singură, adică fără bărbat? A fost căsătorită nu?!
- Da domnule. Păi să tot fie vreooo… nouă ani. Că de-atunci a început să se şi stingă săraca. Ca un mac s-a stins.
- Ca un ce? – întrebă bărbatul răstit mestecând pixul cu mină albastru închis între buzele uscate şi crăpate.
- Ca un mac domnule. Ca un mac pe care îl culegi de pe marginea căii ferate şi îl pui acasă în glastră. Văzând cu ochii se stinge domnule. Aţi văzut vreodată un mac care se stinge privindu-l?
- Termină cu prostiile. Aici eu pun întrebările iar tu răspunzi. Ne-am înţeles?
- Da domnule.
- Cu cât te plătea doamna Dudescu?
- Nu mă plătea cu nimic domnule. Mai îmi dădea din cănd în când câte o bluză, câte un pantof, câte o ciocolată. Că i-am şi spus să nu-mi mai dea mie ciocolăţi, să le dea la copii. De altfel erau vechi şi tari domnule, cred că le ţinea în dulap de când a ieşit la pensie. Avea un dulap mare în sufragerie numai cu ciocolăţi. Pentru musafiri.
- Vre-un tablou, vreo bijuterie nu ţi-a dat niciodată? – rânji bărbatul arătându-şi măselele îmbrăcate într-un aliaj galben strălucitor şi pe-o parte şi pe cealaltă a maxilarului.
- Vai de sufletul meu! Cum să-mi dea mie tablouri sau bijuterii domnule?! De ce să-mi dea?! Nu mi-a dat niciodată domnule.
- Ia stai aşa, că să fiu al dracului dacă înţeleg. Adică tu vrei să spui că deeeee….. - şi aici făcu o pauză mică pentru a-şi răscoli prin notiţe - ah da, vrei să spui că de şase ani o îngrijeşti pe bătrână fără să primeşti nici un ban de la ea?!
- Exact domnule. La început eram doar vecini v-am spus. Mă mai trimitea mama să-i iau o pâine, o aspirină, o sticlă de lapte. Mai apoi am trecut doar din când în când să întreb dacă nu are nevoie de ceva. Mai ales de când au murit ai mei. Pe urmă de când s-a stins şi domnu am zis că-i face bine să mă ştie aproape şi treceam în fiecare zi pe la dânsa. Cel puţin o dată, cel mai adesea când veneam de la servici.
- Ai servici?!
- Da domnule, lucrez în confecţii. Cos.
- Deci nu eşti fată în casă… ?!
- Nu domnule, v-am spus doar.
- Zi mai departe.
- Şi cum v-am spus, de când a murit domnu a început să se stingă ca…
- Da ştiu, ştiu, ca un mac… - mormăi bărbatul dând din mână, semn să treacă mai repede peste partea neimportantă şi să intre mai degrabă în subiect.
- Ca un mac domnule, da. Întâi a început să meargă tot mai greu. Apoi a început să i se ducă auzul. Şi vazul… Nu mai putea face de niciunele prin casă.
- Păi şi de ce te-ai dus tocmai dumneata să faci?
- Dacă n-avea pe nimeni domnule. Pe nimeni, pe nimeni…
- Pe nimeni?! – se miră şi barbatul frecându-şi bărbia. Apoi făcu un semn scurt unui poliţist în civil, care se apropie, îşi plecă urechea la buzele bărbatului, ascultă câteva secunde, apoi salută uşor din cap şi se depărtă în grabă.
Într-o clădire din vecini se auzea muzică. Muzică clasică. Fata recunoscu bucata. Era Boema lui Puccini. Muzica era pişcată uşor ici colo de ciripitul vrăbiilor ca şi cum acestea auzind-o s-ar fi năpustit bucuroase să ciugule din învolburarea sa. Era soare. Vântul nu adia nici un pic şi se instalase zăpuşeala.
Poliţistul în civil se întoarse. Îşi coborî buzele la ureche bărbatului, îi şopti câteva cuvinte, apoi se retrase discret.
- Aha, te-am prins! Vezi cum mă minţi domnişoară?! Da cu mine nu-ţi merge, scot eu tot de la tine – strigă bărbatul ridicându-se în picioare, aplecându-se în braţe în faţa ei şi încruntându-se ameninţător. Şi dinţii îi avea galbeni bărbatul, nu numai măselele învelite în metal – constată fata. Iar dinţii erau galbeni nu de la învelişul metalic ci de la tutun. Un galben maroniu, ca de floarea floarelui la apus.
- Doamna Dudescu nu era singură domnişoară. Avea un moştenitor. Unul mai îndepărtat, foarte îndepărtat e adevărat, lucru care trebuie lămurit de altfel că s-ar putea să descoperim şi p-aici vre-un pocinog - mormăi iarăşi bărbatul. Dar avea!
- Ei domnule… Moştenitorul ăsta a apărut abia când am crezut că doamna o să moară, că se simţea tare rău la un moment dat. Am dat sfoară în ţară prin vecini, prin cunoscuţi, am întrebat pe toată lumea care o cunoştea pe doamna dacă nu ştiu pe cineva dintre rude care să-i fie aproape în ultimele clipe, să-i stea la căpătâi când o fi săăă… N-am aflat nimic. Toată lumea mi-a zis că nu are pe nimeni, că a avut nişte rude mai îndepărtate pe undeva spre Târgovişte dar că nu mai e nici unul în viaţă. Spiţă bătrână şi uscată domnule.
- Da uite că a avuuuut – rânji bărbatul hidos. Credeai că ai să-i iei tu bătrânei totul… C-o să-ţi rămână ţie şi apartamentu, şi mobilele, şi hainele, tot!
- Recunosc domnule că aşa am crezut. Că dacă n-are pe nimeni are să mi le lase mie. Ce să facă cu ele, să le ia în mormânt?! Că orişicât…
- Şi când colo a venit moştenitoruuu... Moştenitoru adevărat.
- A venit domnule. Să fie… acu o săptămână în cap. “A murit?” a întrebat când a intrat pe uşă. Şi a părut tare dezamăgit domnule când a auzit că n-a murit. M-a întrebat pe mine cât are s-o mai ducă. Da eu n-am ştiut să-i zic. I-am spus să cheme un doctor care să-l lămurească. Da eu m-am bucurat că a venit cineva care să-i steie la căpătâi. Însă domnu n-a vrut să steie la căpătâi. A zis că are treabă în oraş, multă treabă. Dar că rezolvă el tot. Mi-a lăsat o carte de vizită şi mi-a zis să-i dau un telefon dacă moare.
- Şi i-ai dat?
- Nu domnule, nu i-am dat. Numa la asta nu mi-a fost gândul când am văzut-o aşa ţeapănă şi rece. M-am speriat. Tare m-am speriat.
- Te-ai speriat pe dracu. Ai mers pe burtă ca să-ţi aranjezi afacerile.
- Ce afaceri Doamne Dumnezeule?! Că eu cu doamna nu aveam afaceri. Vă spusei doar că îi eram vecină. Vecina de deasupra.
- Asta mai vedem noi… Da ştii ce cred eu?! Eu cred că ai convins-o pe bătrână să-ţi lase apartamentul şi când ai văzut că a apărut un moştenitor te-ai speriat, ai intrat în panică şi ai omorât-o. Să nu aibă timp să schimbe testamentul.
- Doamne fereşte şi păzeşte! Cum s-o omor pe doamna?! După ce am îngrijit-o atâţia ani s-o omor?! Vorbeşti prostii domnule. Şi apoi doamna n-a fost omorâtă, a murit în somn domnule.
- Ha, ha… şi cu urmele alea de degete de pe gâtul ei ce-i?! Doar nu şi-o fi masat jugulara singură, să-i alunece mâncarea mai uşor.
Fata tăcu. Vizavi cineva se pregătea pentru un spectacol de balet. “Un doi, trei, un doi, trei… hai… şi braţele rotuuuund deasupra capului…. aşaaaa….”. Puccini răscolea aerul stătut, creând mici vârtejuri colorate în mijocul străzii, printre frunzele copacilor, peste acoperişul cu ţigle vechi acoperite de muşchi de peste drum, pe marginea ciobită a bordurii... Soarele strălucea puternic, prea puternic pentru o zi obişnuită de vară timpurie.
- Unde e testamentul? – rupse bărbatul brusc tăcerea.
- Nu ştiu nimic de nici un testament. N-am văzut nicodată vreunul, n-am vorbit niciodată despre aşa ceva cu doamna…
- Da apartamentul l-ai fi vrut, nu-i aşa?!
- Păiiii…. da domnule, n-aş fi zis nu, că orişicât….
- Înseamnă că ai convins-o să-ţi lase şi testamentul! Că altfel nu l-ai fi putut moşteni, că nu eraţi rude!
“Un, doi, trei, un, doi, trei… şi braţele rotuuund….nu, nu,nu. Stop, stop. Alea sunt braţe arcuite rotund?! Parcă sunt cozi de mătură nu braţe de balerină. Când spun rotund, înseamnă rotuuuuund, uite aşa… şi se strâng mlădios deasupra capului, ca două ramuri de măslin. Ne-am înţeles, da?! Hai, gata, de la capăt…”
- Domnişoarăăă!
- Da domnule.
- Cu dumneata vorbesc, că doar nu vorbesc la pereţi.
- Da domnule. Şi eu ce să spun?! Că orişicât…
Bărbatul rămase înţepenit, cu gura întredeschisă, cu sprâncenele strânse buluc deasupra nasului şi cu câteva cuvinte nedefinite rostogolindu-se bolovănos între măsele. Reacţia fetei îl surprinse.
- Domnişoară, situaţia dumitale e cât se poate de gravă. Îmi dau seama că nu realizezi ce se întâmplă. Doamna Dudescu a fost ucisă ieri prin strangulare. Undeva în jur de şase-şapte seara. Numai dumneata erai în casă cu ea. Numai dumneata avea chei de la casă. Numai dumneata aveai motiv s-o omori. Şi mă întrebi “eu ce să spun”???
Fetei începu să i se încreţească pielea pe braţe. Fluturi albi cu aripi subţiri şi tăioase ca lamele de bărbierit îi răscoleau pântecele. Ar fi vrut să verse. Simtea că dacă ar fi vărsat s-ar fi eliberat de toată energia negativă care se adunase în trupul său. Picioarele începuseră să se răcească. Nu le mai simţea. O coroană metalică subţire, ca cea pe care o pusese preotul pe fruntea vară-sii Margareta la cununia religioasă, îi strângea capul ca într-un dispozitiv de tortură. Devenea tot mai mică, strivindu-i fruntea, crăpându-i oasele craniului, apăsându-i creierul.
- Deci să recapitulăm – îşi suflecă bărbatul mănecile, făcând semn din cap unei fete ce aştepta cu creionul şi hârtia pregătite să se apropie.
- De când o cunoşti pe doamna Dudescu?
- De când mă ştiu domnule.
- Unde ai fost ieri între orele 18 şi 19?
- În casă la doamna.
- Care doamnă?
- Doamna Dudescu.
- Ce făceai acolo?
- Citeam o carte. “Învingătorul este întotdeauna singur”. De Paulo Coelho domnule. Şi aşteptam să se trezească. Abia ce-i luasem pâine şi nişte brânză cu smântână.
- Cine mai avea chei de la apartamentul doamnei Dudescu?
- Numai eu din câte ştiu. Şi i-o fi dat doamna şi lu moştenitoru, că a tot sperat c-o să vie să-i steie la căpătâi când i-o fi ceasu, săraca.
- E adevărat că ai aflat în ultimele zile că doamna Dudescu are un moştenitor, lucru pe care nimeni nu l-a bănuit niciodată?!
- Da domnule, e adevărat.
- E adevarat că ai pus ochii pe apartamentul doamnei Dudescu şi sperai că are să ţi-l lase ţie după ce moare?
- Nu pusesem ochii domnule, dar speram să mi-l lase. Că orişicât….
- Mulţumesc domnişoară, asta-i tot. O să ne vedem la proces – concluzionă bărbatul aşezând capacul molfăit între dinţi înapoi în vârful pixului. Un bob de albastru ca o picătură de sânge străluci o secundă apoi dispăru. Şi mai lasă-l dracului pe orişicâtul ăla, că m-ai înnebunit zău aşa.
“Şi încă o dată, rotim şi ne înălţăăăăm… ne înălţăăăăm, ne înălţăăăăăm. Ce-i asta domnişoară, nu ne mai înălţăm?! Am uitat să ne înălţăm?! Aşa repede uităm tot sau astăzi suntem cu aripile tăiate?!.... Gata, stop! Ai obosit, nu mai iese nimic. Încheiem pentru astazi. Te duci acasă, te odihneşti şi mâine o luăm de la cap. Nu se poate aşa, trebuie să te scuturi un pic….” Apoi muzica se întrerupse brusc ca şi cum o sabie uriaşă ar fi retezat dintr-o lovitură vrejul de fasole luuuung până la cer. Vântul nu adia deloc şi era cald, mult prea cald pentru o zi obişnuită de vară timpurie.