Ciorapii de lână ai toreadorului

- Bună dimineaţa – rostesc tare şi răspicat.
E un început de zi tare plăcut. Ploaia de vară taman a stat. Aerul răcoros şi curat te îmbie la viaţă. Bărbatul pare că nu mă aude. Stă în genunchi cu capul înfipt într-o tufă de crini sălbateci. Pe aleea de beton cinci melci speriaţi oscilează între a sta pitiţi în cochilie şi a o lua la fugă (de melc) înapoi înspre ierburi.
- Mama lor de melci – şopteşte bărbatul ca pentru sine. S-a umplut de melci.
Apoi fără să mă privească mai aruncă unul peste umăr. Cochilia melcului icneşte dar nu pocneşte. E al şaselea.
- Noaptea şi când plouă ies. În rest stau ascunşi în pământ de nu-i găseşti nici cu poliţia, dar când plouă nu ştiu ce-i mănâncă în fund şi o iau la plimbare ca pe Lipscani. Uite colo îmi arată el doi metri mai în faţă un melc care se plimbă mândru, cu coarnele ca două parabolice, între un trandafir roşu aprins şi trei fire de gladiolă portocalie.
Omul şi-a scos capul din tufa de crini, dar rămâne pe vine pentru o nouă ofensivă.
- M-au înnebunit domnule. Îmi mănâncă toţi trandafirii – îmi arată el butucii de trandafir din grădiniţă.
Într-adevar, toate frunzele crude de trandafir sunt găurite de zici că le-a perforat cineva cu un aparat uriaş. Cineva cu multă, multă răbdare avănd în vedere sutele de muşcături. Apoi văzând că nu prea îmi vine să dau crezare vorbelor sale se întinde spre un trandafir tânăr, jumulit aproape complet de frunze.
- Uite domnule, uite aici - îmi arată el un melc mic care coboară leneş pe tulpină. Să nu-ţi vină să crezi de ce sunt în stare. Chestiile astea ne omoară pe noi. Astea care se tărăsc aşa, se lungesc, se strâng, se îngroapă în gândurile noastre şi staaaau acolo, stau pitite de zici că s-au dus, apoi, când ţi-e lumea mai dragă, ies iar şi încep să roadă, puţin câte puţin, plimbându-se aşa de la un gând la altul şi lăsându-ne minţile impregnate cu urmele lor băloase.
Bărbatul se ridică în picioare, se scutură pe genunchi şi mă priveşte în ochi. Nu mai spune nimic. Se uită la melci, îi numără în gând, îi împarte în categorii, apoi pe cei mai mici îi striveşte cu călcâiul pantofilor stâlciţi pe care îi poartă. Pe ceilalţi îi dezlipeşte de pe ciment şi îi aşează grămadă în mijlocul aleii pentru a le monitoriza deplasarea.
- Nu-ţi vine să crezi domnule cum se ascund. Ai zice “ce dracu, sunt melci doar, n-au prea multă minte”. Da uite domnule că au, au ai dracu. Şi foameee, o foame ca la 907 – îmi explică el cu patimă şi-mi arată mulţimea de trandafiri ciuruiţi. Da acu c-a plouat încep să scoată coarnele – şi se apleacă din nou în genunchi într-o tufă de crăciuniţe cu frunze late şi groase.
- Uite domnule, ia uite aici. Să nu zici că n-am dreptate – se întoarce el victorios şi zâmbitor, făcând-mi semn cu mâna ca un poliţai de la circulaţie să mă aplec. Într-adevăr, e o cochilie de melc cufundată pe trei sferturi în pământ şi frunze. Culoarea sa asemănătoare cu a frunzelor moarte îl camuflează de minune.
- Vezi?! Aşa stau şi gândurile noastre negre domnule. Cocoloş aşa. Nu pleacă niciodată. Chiar daca noi credem că s-au dus. Stau cocoloş aşa acolo în ţeastă şi când plouă ies din cochilie şi o pornesc la drum. Înţelegi domnule, în special când plouă – îmi explică omul zgârmând cu unghia pământul pentru a dezghioca melcul.
Are experienţă. De fiecare dată când se apleacă găseşte câte unul. Unii mari şi graşi de-ai zice că sunt numai buni de-o friptură, alţii mici şi firavi gata să se dezintegreze dacă îi prinzi între degete. Aleea s-a umplut iarăşi de melci. Bărbatul îi aliniază având grijă să-i lichideze pe cei mai slabi şi să-i ţină sub observaţie pe cei dolofani.
- Ăştia ne fac domnule viaţa amară. Ai zice că treburile astea inofensive care se întind şi se strâng aşa, care nu muşcă, nu bâzâie, nu zgârie, nu înţeapă, nu au cum să ne afecteze. Ba uite domnule că au. Al dracului mai au. Un câine te răsteşti la el, da te răsteşti la el fără teamă că dacă simte că ţi-e frică şi te trece transpiraţia abia atunci latră mai tare şi-şi arată colţii, te răsteşti la el “marş javră de-aici” şi fuge. O muscă plici-plac îi dai două pliciuri la fund şi gata ai lipit-o de geam. Cu ţânţarii la fel. Bâzâie ce bâzâie, da te iei după ei şi până la urmă îi încolţeşti într-un colţ de tavan şi pac îi striveşti cu perna. Sau dacă îs mulţi îi iei cu aspiratoru. Da cu melcii…?! Ăştia nu fac zgomot, nu muşcă, nu înţeapă, nu dau din aripi… Da te seacă la nervi domnle. Zău aşa, te seacă la nervi.
Omul a terminat vânătoarea de melci pe ziua de azi. Are recoltă bogată. Se scutură pe pantaloni, îşi curăţă pământul de sub unghii cu un băţ de chibrit, apoi scoate dintr-unul din buzunare o pungă motolită de plastic pe care scrie mare “La Anghel / Magazin nonstop” şi începe să culeagă melcii în ea. După ce-i strânge pe toţi o leagă la gură şi-o aruncă la tomberon.
- Asta-i cu melcii ăştia domnule! Te seacă la nervi, zău aşa!