Ultima mea întâlnire cu îngerul păzitor

Ultima dată când am avut nevoie de îngerul meu păzitor a fost acu vreo trei-patru zile când eram în Bucureşti. Mi se înecaseră toate corăbiile deşi apă era destulă, căci ploua cu găleata ca-n vremea lui Noe, iar şuvoaiele ţâşneau prin gurile de canal mai lungi şi mai ameninţătoare ca flăcările prin nările balaurului cu şapte capete. Oricum, nu din cauza ploii mi se înecaseră corăbiile, ci pentru că se adunaseră problemele mai ceva cum s-adună pe furiş noaptea monezile din fântâna aia italiană în care s-adapă soldaţii de marmură însetaţi împreună cu caii lor, unde-ţi pui în gând trei dorinţi şi arunci banu peste cap ca să ţi se împlinească. Şi cum mă perpeleam eu de mama focului ca un netrebnic la jăratecul iadului numa ce-mi zboară gândul la îngerul meu alb şi aducător dacă nu de soluţii miraculoase măcar de speranţă şi de împăcare cu sine.
Nu apuc să mă gândesc prea mult şi sună celularu. Răspund cu teamă căci în ultima vreme orice apel primit a însemnat şi-o lovitură sub centură.
- Alo – zic io.
- Alo, io sunt – zice el.
- Care io? – întreb io.
- Îngerul tău păzitor – zice el.
O clipă am rămas blocat. Niciodată nu mă sunase la telefon până în ziua aceea. De altfel nici nu mi-aş fi imaginat că îngerii au telefon sau că ştiu măcar să folosească unul. Eu am fost tot timpul ferm convins că îngerii sunt nişte fiinţe inefabile, lipsite de orice materialitate, care călătoresc doar prin intermediul viselor şi a gândurilor rebele, iar orice tentativă a lor de a lua înfăţişare umană sucombă brusc la deschiderea pleoapelor.
- Da Ce-i? – zic oarecum iritat.
- Păiiii… tu m-ai căutat – zice el oarecum iritat de iritarea mea aparent fără motiv.
- Da – îi răspund cât se poate de monosilabic.
- Ştii, nu pot să vin. Chiar nu pot să vin acuma. E urgent? – mă descoase el grijuliu.
- Păi cam e, nu ştiu dacă urgent, dar cel puţin grav e. Îmi vine să mă dau cu capul de toţi pereţii, sunt nervos ca naiba şi nu reuşesc deloc să mă culeg. Mă gândeam că mi-ar fi stat mai bine cu tine pe aproape – îi răspund şi îmi aduc aminte cum de fiecare dată în trecut când aveam nevoie de îngerul meu păzitor, el apărea de niciunde fără să-l chem, fâl-fâl din aripioare ca un fluturaş în zorii primăverii şi se aşeza cu grijă pe umărul meu drept.
Câteva clipe bune a fost tăcere. Stânjenitoare pentru amândoi. În cele din urmă îl aud că trage aer în piept şi-mi zice dintr-o suflare.
- Ştii ce. Dacă chiar ai nevoie ia un taxi şi vino până la ză ofis.
- Până la biroul tău? – întreb nedumerit căci dincolo e o hărmălaie teribilă şi abia se aude ce vorbeşte.
- Nu, nu… Ză ofis nu e biroul meu, e…. – şi gălăgia acoperă cuvintele lui. Îşi dă seama şi adaugă repede. Vorbeşte cu şoferul, ştie el unde să te aducă.
Mda… de ce nu mi-o fi zis aşa de prima dată. Îngerii au cu totul alte metode de comunicare decât noi oamenii. Îngerii îţi pot intra în gânduri, poftiţi sau nepoftiţi, se pot întinde la taclale fără să-i poţi da afară, îţi pot spune cuvinte pe care altfel nu le-ai accepta de la nimeni altcineva… În fine, îngerii sunt personajele care populează lumea de dincolo de graniţele acestea materiale.
Mai mult de curiozitate să văd ce-i cu biroul ăsta unde sălăşuiesc îngerii mă opresc brusc în drum ca un poliţai care şi-a pierdut fluierul şi fac semn primului taxi să oprească.
- La ofis – îi spun şoferului, un tip rotunjor, cu chelie, trecut binişor de şaizeci de ani, care se întoarce înspre mine şi-mi întinde un zâmbet mieros şi alb ca-n reclamele la pastă de dinţi. Ştiţi, înge…. - încerc eu să-i explic că îngerul meu nu mi-a dat mai multe detalii, că omul îmi şi ia vorba din gură.
- Gata şefu se faceeeee…. – concluzionează el jovial şi bagă dintr-a-ntâia direct într-a patra sau cel aşa îmi pare mie după scrâşnetul teribil al roţilor şi după casele care o iau la fugă speriate înapoi.
Nu mă rabdă inima şi după vreo două trei încercări nereuşite îmi iau până la urmă inima în dinţi şi îi zic:
- Da de unde ştiaţi că…?
- Un taximetrist bun trebuie să ştie toate alea şefu, altfel nu e taximetrist – mă opreşte fără fără să apuc măcar să-i pun întrebarea.. Trebuie să ştie străzile toate, să-i ştie p-ăia de la poliţie, să-i ştie p-ăia de la RAR, să-i ştie p-ăia de la garda financiară, p-aştia de la protecţia consumatorului…
Nu pot să înţeleg de ce cei de la poliţie, de la RAR şi de la garda finaciară sunt “ăia” în timp ce ceilalţi de la protecţia consumatorului sunt “ăştia” dar trec peste fără să-mi fac multe griji. Ciudat că nu zice nimic de îngeri. Şi trebuie să recunosc că nici nu prea ştiu ce treabă ar putea avea nenea din faţa mea cu îngerii. Cu oricine altcineva dar nu cu îngerii. Dar cum se spune “încurcate sunt căile Domnului”, aşa că renunţ să mă mai minunez şi încerc încă o dată să lămuresc care e treaba cu biroul ăla al îngerilor, de data asta tranşant şi rece ca o lovitură de topor.
- Da ce e ofisul ăsta dacă nu vă supăraţi? Că eu tot nu sunt lămurit.
Bărbatul se comportă exact ca şi cum i-aş fi dat cu toporul în cap căci întoarce spre mine fără să încetinească câtuşi de puţin un cap mirat şi dezamăgit a cărui privire arată milă şi dezgust. Doi copii o zbughesc în ultimul moment din faţa maşinii iar o bătrănică e nevoită să-şi abandoneze căruciorul cu legume în mijlocul drumului ca să nu fie călcată de jivina de fier scăpată de sub control.
- Domnul nu e din localitate – mă taxeaza şoferul preluând frâiele căruţei cu muşchi de oţel şi călcând până la podea acceleraţia ca să scăpăm de maşinile ce începuseră să se pună în mişcare din stânga şi din dreapta căci stopul nostru se pusese demult rosu…
- Nu – recunosc timid. Sunt născut aici da am plecat de ceva vreme.
- Se vede – îmi spune omul rece de parcă i-aş fi fluturat legitimaţia de opecist pe sub nas.
Nu mai zice nimic tot drumul. Abia când ajungem frânează brusc, se întoarce spre mine şi arătăndu-mi un local care abia se zăreşte printre marea de taximetre care roiesc în jurul său ca albinele la stup îmi zice cu un ton protector:
- Uite dacă vrei să ştii, ăsta-i Ză Ofis! Cincizeci de lei.
Dau să mă uit la aparatul de taxat să confirm suma, dar constat că nu a fost pornit niciodată. Ba mai mult nici nu clipoceşte vre-un beculeţ să dea semne de viaţă.
- E mort – imi confirmă omul, fără să-mi dea vre-un detaliu.
Îmi imaginez în sinea mea că preţul călătoriei până la Ză Ofis e acelaşi pentru toată lumea (la ducere, că la întoarcere sigur se dublează) aşa că scot cinci hârtii de zece lei, îi dau şi cobor.
Localul e plin. Fum, gălăgie, lumini. Un băiat sobru mă întâmpină în uşă.
- Dumneavostră?!
Mă aplec spre urechea lui ca să mă fac înţeles.
- Îl caut pe îngerul meu păzitor.
- Da sigur, pe aici vă rog – îmi răspunde el spre surprinderea mea.
Şi într-adevăr mă duce la o masă undeva mai în spate unde… Să cad din picioare şi mai multe nu. Îngerul meu a lăsat deoparte aripile mari acoperite cu pene pufoase şi şi-a tras o pereche de pantaloni albi la dungă, o cămaşă tot albă, peste care poartă un sacou casual bleumarin şi la gât abandonată o eşarfă bleumarin cu imprimeu alb. Parcă a căzut casa Armani peste el. Lângă dânsul o domnişoară îngereasa blondă, jună, fără pene deloc deloc daca mă înţelegeţi ce vreau să spun, ceva la genul 90-60-90, toată numai hlizeală de-ai fi zis că i-a şters cineva gura cu gumă şi i-a desenat în loc o potcoavă cu vârfurile în sus agăţate după urechi. Mă vede şi vine fuga spre mine.
- Ai ajuns?! Mă bucur că te-ai descurcat. N-ai avut probleme să ajungi nu?
- Nu – murmur eu fără să fi mă fi eliberat din uimirea în care care am căzut ca-ntr-o fântână secată. Mă agăţ cu mâinile de lanţ şi împingându-mă cu picioarele în zid încep să mă ridic din nou la suprafaţă. Când sunt aproape de ghizd îl aud iar.
- Îţi dai seama că nu puteam să plec – şi-mi face semn din cap spre îngereasa care soarbe liniştită ceva verde dintr-un pahar înalt în formă de prezervativ.
- Hai să bei ceva cu noi – mă trage îngerul de cot – şi să-mi povesteşti care-i problema.
Simt cum alunec înapoi şi mă izbesc cât sunt de mare cu fundul de inima pământului. Mă doare noada.
- Da ce-i cu tine cu hainele astea?! - încerc eu o împăcare cu realitatea, groaznică cum se prezintă. Parcă ţi-a căzut şifonierul lu Armani în cap.
- Eee… nu sunt Armani, că n-am eu bani de Armani, pantalonii sunt Umberto Rosetti şi sunt luaţi de la noi. Cămaşa am luat-o de la…
N-am auzit de Umberto Rosetti în viaţa mea. Io în afară de Armani n-am mai auzit de altul, aşa că îl opresc brusc.
- Da aripile unde dracu sunt?
- Şşşt…. Lasă-le încolo de aripi. Unde vezi că mai poartă vre-un înger aripi?! Nu mai poartă nici unul. Toţi s-au tras la costum. Şi ţinute ca lumea nu ca a mea. Da te rog nu mai pomeni nimic de aripi aici, nu vreau să mă fac de râs.
- Da unde-s?! – insist eu, ştiind că până acum nu s-a despărţit de ele niciodată, căci ce înger ar mai fi înger dacă s-ar dezlipi de aripi.
- M-am schimbat în taxi şi le-am lăsat în portbagaj la taximetristul care m-a adus. I-am luat numărul şi-l sun când plec. Sper să nu trebuiască să ia pe cineva de la gară cu bagaje multe că mi le face varză...
Îi spun bună ziua junei îngerese şi mă aşez. Arată bine nimic de zis, dar eu îmi imaginam ca îngerii sunt asexuaţi, adică n-au nimic acolo unde femeile au… şi bărbaţii au… mă înţelegeţi voi şi fără să fiu explicit. Şi drept urmare n-au nici nevoi. Recunosc că nu mi-am pus problema dacă se nasc aşa cu locul ăla liber şi neted ca o câmpie necultivată sau dacă sunt extirpate ulterior cum erau la junii ăia de păzeau femeile din haremurile turceşti. Nu m-am gândit la toate implicaţiile acestei probleme care acum îmi vâjâie prin cap ca başii de la boxele astea lângă care ne-am aşezat, dar am bănuit că dacă nu-i, nu-i, şi gata. Că vorba aia “de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”. Deci nu le cere îngerilor nici să invite domnişoarele la cluburi, nici să le facă avansuri, nici să le pună mâna pe picior cum face nesimţitul ăsta de înger în momentul în care se aşează lângă jună… Şi ce picior! Că dacă punea degetele oleacă mai sus nici măcar nu mai era picior…
Mă vede stânjenit şi se apleacă la urechea mea.
- Doar aici am mai găsit locuri, erau deja rezervate toate când am dat telefon. Dacă vrei poţi să treci în locul meu şi stau eu lângă boxe.
Aş trece da cu mâna aia ce facem?! Mai bine lasă. Îi fac semn din cap că nu, că e ok. Aşa că dacă e ok mă abandonează iar şi se apleacă să se hârjonească cu juna. Arunc un ochi de jur împrejur. Nu-mi place. Nu e de mine chestia asta. Nu e chiar o bodegă ordinară şi nici o speluncă de făcut lipituri, dar tot nu-mi place.
- Vrei să bei ceva? – face el pe gazda.
- Voi ce aveţi? – încerc eu să determin ce e în paharele cu lichide colorate din care unul, cel verde praz zici că e antigel şi celălalt albastru, lichid de parbriz.
Îmi explică ceva la ureche legat de băuturi dar nu înţeleg nimic. A început să cânte Lady Gaga melodia aia cu Alejandro pe care o aud toată ziua la radio de m-a înebunit şi nu se mai aude nimica. Toate gagicile au început să chiuie, să urle, să dea din mâini şi din picioare de parcă au dat dracii în ele. Îi arăt cu degetul că vreau şi eu lichid de spălat parbrizul cum are el.
- Şi ce probleme ziceai că ai?!
Asta-i bună! Cum naiba o crede el că putem discuta aici probleme de genul ăsta?! Locul e total nepotrivit. Şi apoi el e ocupat cu altceva. Cum să-ţi umble mintea la liniştea sufletului când tu mai rău o zgândări. Şi uite ce-o mai zgândără, că acu i-a pus o mână direct pe sân. Tuşesc stânjenit. El n-aude bineînţeles şi mă lasă să tuşesc, să tuşesc, să tuşesc. Mâna tot acolo e. A venit băutura. Dau să sorb. Are gust de sirop de tuse combinat cu ceai de cicoare. Îmbibate desigur în alcool. Încerc să confirm cu hârtia lucioasă de pe masă. Pare a fi “Deadly Kiss”. Şi nu pare să conţină nici sirop de tuse, nici ceai de cicoare. Are cu totul alte ingrediente.
- Am avut o zi ca dracu – încerc eu o apropiere, dar apropierea se face tot pe partea cealaltă a mesei. O apropiere până la contopire. Iau paharul şi-l dau pe gât din două înghiţituri. Brrr…..
- E mişto aici. Dacă ar fi mai multe locuri ca ăsta lumea ar fi mai puţin stresată, mai calmă, mai relaxată. Nu şi-ar mai face atâte griji, atâţia nervi… Ţi-a plăcut? – mă întreabă surprins privind spre paharul meu gol. Apoi face semn unei fete să aducă încă unul.
Simt cum îmi creşte pulsul. Urechile au început să-mi ţiuie dar e clar, nu de la başi ci de la draci. Am o căruţă de draci, mai mulţi decât în carul cu care am venit.
- Nu crezi? – aşteaptă el o confirmare a ideii geniale de tratament pe care a descoperit-o.
- Nu cred – răspund răspicat. E începutul sfârşitului. Simt că nu mai rezist. Fata cu lichidul de parbriz a venit iar. Nu o las să-l mai aşeze pe masă. I-l iau din mână şi-l dau pe gât.
- Auzi?! – mă aplec eu înspre el. N-aude. S-a aplecat iar spre prinţesă şi o sărută languros.
- Dracu să te ia de înger cu neamul tău cu tot – îmi scapă printre dinţi. Mă ridic să ies. Simt că nu mai am aer. Năuc încerc să găsesc drumul spre uşă. Nu-i uşor. Lovesc câteva persoane care dansează, apoi un ospătar. Şi încă unul.
- Ieşirea vă rog?! – cerşesc ameţit cu totul. Bărbatul îmi arată drumul. Mă uit înapoi. Au rămas îmbrăţişaţi şi se sărută cu pasiune. Nici nu şi-au dat seama că am plecat. Oh Doamne ce-au ajuns până şi îngerii în ziua de azi! S-a dus naiba spiritul ăla pur, alb, imaculat. Doar cămaşa şi pantalonii au mai rămas... Sacoul şi eşarfa le-a scos….
Mai iau un pahar la întâmplare de pe o tavă. Cred că e votcă.
- Plăteşte îngerul ăla macho de-acolo – îi spun omului care mă priveşte confuz şi ies…..