Vic şi Mo

- De data asta le-o facem, mama lor de bestii - izbucni vizibil excitat băiatul, scoţând din rucsacul adus în spinare diverse piese, fire, scule, componente electronice, pe care le înşiră apoi cu grijă pe catedră.
Fata începu să bată fericită din palme. Plănuiseră totul de multă vreme şi ideea i se părea excelentă. Avea şi acţiune şi mesaj şi soluţii. Tot!
Se aruncă cu fundul pe prima bancă dinspre fereastră şi îşi scoase o lamă de gumă de mestecat din buzunarul hanoracului. Hârtia o făcu ghemotoc şi îi dădu drumul pe jos, în timp ce lama de gumă o împături tacticos în două şi o vârî cu poftă între buze, ca în reclamele de la televizor.
- Ştii, am vrut s-o facem aici pentru că în banca asta am primit primul meu unu. M-a prins copiind la teza la mate. Eram varză. Nu ştiam o boabă, matematica parcă era chineză pentru mine. Da a fost vacă. Putea să se facă că nu vede. Pă tocilara aia care care lua numa zece o lăsa să copieze mereu şi pe mine nu. Cică să nu-i strice media. O proastă şi aia. S-a măritat, şi-a luat servici, a făcut deja doi plozi, pe unul îl târâie după ea cu mucii şiroaie, pă ăllalt îl plimbă în căruţ toată ziua. S-a înhămat la ăştia.
- Idioţi. Toţi umblă cu limba scoasă dupa bani. Bani, bani, bani. Case, maşini, bani. Nimeni nu se gândeşte la suflet. Sufletul e totul. Sufletul trebuie îngrijit şi crescut ca o floare. Hrănit, udat, iluminat. Restul e doar iluzie.
Fetei îii plăcea aşa excitat. Vedea sângele cum circulă prin el ca şi cum venele i-ar fi fost transparente, cum zvâcneşte la fiece curbă, cum îi rotunjeşte pieptul, cum îi face ochii fosforescenţi. Era tare frumos aşa încordat şi ancorat în ceea ce face.
- Au să ne ţină minte toţi. Şi vaca aia. Şi ailaltă, şi ailaltă, şi ailaltă.
- Toţi toţi – îi ţinu isonul băiatul frecându-şi mâinile muţumit. Şi boul ăla de la şomaj…
Fata începu să-şi bălăbăne picioarele învelite în ciorapi violeţi şi bocanci negri izbindu-le de stâlpii metalici ai băncii şi să-şi arunce ochii pe pereţi. Erau tot felul de lucrări ale copiilor de şcoală primară, flori de hârtie, desene, ţesături, lucrări cu mărgeluţe colorate şi paie. Trebuia să tacă o vreme. Ştia asta. Altfel l-ar fi încurcat la lucru, iar el s-ar fi enervat şi ar fi dat vina pe ea pentru că lucrurile nu ies cum au fost plănuite. Ea ar fi ţipat că tot timpul e scoasă ţap ispăşitor, apoi el s-ar fi enervat şi mai tare. Ar fi dat cu pumnul în masă, ar fi confruntat-o ameninţător, ar fi aruncat, ar fi spart şi cel mai probabil ar fi compromis totul.
- Auzi?! Tu ce crezi, când trupul se destramă într-un milion nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci şi nouă de particule, cu sufletul ce se întâmplă? – nu mai răbdă ea.
- Dracu să-l ia, de unde să ştiu eu. Bănuiesc că se înalţă la cer – răspunse băiatul fără să-şi ridice ochii dintre dispozitivele la care meşterea. Cel de Sus îl înhaţă, îl îndeasă în alt trup, îl trimite înapoi pe pământ, ăla iar se înalţă la cer, şi Dumnezeu îl înhaţă din nou, îl vâră în alt trup, apoi în altul, şi în altul şi tot aşa până se veştejeşte.
- Ce să se veştejească? – tresări fata.
- Sufletul. Doar n-o să trăiască veşnic. Nimic nu e veşnic pe lumea asta, decât nimicul. Numai nimicul e veşnic. Sufletul oboseste şi el odată şi-odată, se sfrijeşte, se usucă.
Fata rămase tăcută. Îşi băgă degetul mare de la mâna stângă în gură şi începu să-i roadă unghia. Apoi cu teamă mai încercă o întrebare.
- Crezi că sufletele noastre sunt veştede?!
Şi fiindcă el nu se grăbi să răspundă încercă tot ea un răspuns.
- Eu cred că sunt. Eu cred că d-aia nu merge nimic, cred că d-aia nu ne mai înţelegem unii cu alţii de parcă am veni de pe planete diferite. Pentru că sufletele noastre sunt veştede. Tiii… îţi dai seama atâtea miliarde de oameni şi fiecare venind de pe altă planetă. Unii ar fi trebuit să plece de acasă tare demult ca să ajungă aici la întâlnirea cu noi ăştilalţi. Dumnezeu ar trebui să scoată o recoltă nouă de suflete. Fragede, proaspete. Astea au stat prea mult închise în trupuri ce duhneau a votcă şi a ţigări ieftine, în trupuri care puţeau, în trupuri schiloade şi reci… Tu unde crezi că stă sufletul? În piept? Sau în cap? Sau poate între picioare… Eu zic că ar trebui să stea în cap. Acolo ar fi cel mai în siguranţă. În piept sunt tot felul de fierberi, tot felul de răscoale, tot felul de arsuri, de sângerări, de schilodiri. În cap în cel mai rău caz poate fi doar ceaţă sau…. nimic. Ceea ce pentru suflet nu cred că ar fi rău deloc pentru că ar avea mai mult spaţiu. Nu cum era la maică-ta când stăteam la ea, şi cu soră-ta, cu bărbat-su, cu copiii… Dacă ar sta în cap ar putea şi să se elibereze cel mai repede. La prima scânteie ţuşti şi nu şi-ar mai pune problema cum să se salveze atunci când trupul începe să ardă ca un rug.
- Auzi, da de ce sunt un milion nouă sute nouăzeci şi nouă de mii nouă sute nouăzeci si nouă de particule? De ce nu sunt două milioane?
- Sunt două milioane, dar una e de sămânţă. Mă gândesc că orice trup care se dezintegrează are dreptul la perpetuare. Şi atunci pe una o îngrop. Să crească alt trup. Dacă e în stare bine, daca nu, nu, înseamnă că a fost prea slab şi merita să dispară. Ştii la ce mă gândeam? Că trupurile pot fi îngheţate pentru a fi reparate mai târziu. Iar dintr-o sămânţă poate creşte altul, unul nou, nou nouţ. Dar sufletele pot fi oare îngheţate pentru a fi reparate mai târziu?! Şi oare ce intrumente ar trebui folosite ca să repari un suflet defect? Nu cred că merge cu bisturiu sau cu laser şi cu atât mai puţin cu sculele tale, cu patent, cu surubelniţă, cu chei.
- Un suflet se repară cu un zâmbet. Întotdeauna un suflet poate fi reparat cu un zâmbet, asta să ştii de la mine. Dacă e un râs din stomac e şi mai bine. Dar musai să fie din stomac, uite de-aici de jos - accentuă el arăntând undeva în dreptul buricului - nu d-ăla din gâtlej, sau şi mai rău din vârful buzelor. Mai poate fi reparat şi cu o floare. Dar atenţie! Nu cumpărată, crescută în casă. Crescută cu drag. Alea cumpărate sunt otrăvite cu ochiul dracului.Un suflet se mai repară şi cu un pârâu limpede de munte. Da ştii, nu trebuie să fie nici prea lat că atunci se diluează, îşi pierde esenţa şi nici prea adânc că atunci se învolbură, se tulbură şi s-a dus naibii treaba. Şi cu o bucată de cer se mai pot repara sufletele. Neapărat cu câteva păsări înfipte în ea. Câteva păsări prinse în ea aşa cum sunt insectele prinse în bucata de chihlimbar, înţelegi?! Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Dacă ţipă e şi mai bine, e aproape perfect.
- Cine să ţipe, chihlimbarul?
- Nu, păsările!
- De ce să ţipe?
- Mmm… cum să-ţi spun, e ca la cubul ăla a lu Nichita. Dacă are un colţ spart abia atunci e perfect. Restul e vrăjeală. Unde dracu ai văzut tu lucruri perfecte. Asta e doar minciuna ăstora, dezinformarea, momeala pentru înrobire. Ţipătul păsării ar fi semnul că totul e viu, că nu e nici o păcăleală, că defectul e acolo tocmai ca să confirme perfecţiunea. E ca un cadavru cu cuţitul înfipt în inimă. Dacă nu l-ar avea înfipt în inimă ai putea considera că e doar un accident, dar aşa e un cadavru în toată regula. Înţelegi?
- Îhi – confirmă fata facănd un gest larg cu bărbia în piept, deşi nu înţelesese mai nimic.
Pentru o perioadă fu linişte. Se auzea doar ţăcănitul patentului retezând gâtul firelor neascultătoare. Fata îşi agăţa privirile printre brăţările nenumărate şi multicolore care îi atârnau pe ambele braţe, mărgele de sticlă colorată, bucăţi de piele vopsită, lanţuri metalice strălucitoare şi grele…
- Despre ce citeşti tu acolo? – încercă ea alunecându-şi obrazul şăgalnic peste umărul lui spre schiţele cu dungi subţiri şi frumos aliniate.
- Despre viviparitatea găinilor cu patru picioare – răspunse el arţăgos. Despre cum să pun drăcia asta în funcţie, despre ce vrei să citesc…
- Am crezut că are să fie mai uşor, c-ai să termini mai repede. M-am plictisit. Nu-mi mai place aici.
- Şi eu am crezut. Da nu vezi că nimic nu mai e uşor pe lumea asta, dracu să le ia. Toate sunt complicate.
Ea îşi retrase boticul iscoditor alunecând uşor înapoi peste omoplatul lui scobit ca o scorbură, asemeni unei jivine speriate de trăsnetele şi fulgerele ploii de vară ce va să vină şi se retrase îndărăt către banca de pe care coborâse. Era urâcios când se zburlea. În ultima vreme devenise din ce în ce mai urâcios. Mai ales de când rămăsese fără slujbă. Din ziua aceea devenise de-a dreptul insuportabil.
- Viviparitate, viviparitate... Îmi place cum sună – se însenină ea, bătând din nou din palme. Ce-i aia viviparitate, înseamnă ceva?
- Înseamnă, da nu ştiu exact ce. Cred că e ceva legat de înmulţire.
- O fi ceva legat de numărul de picioare, că e cu paritate. Picioarele sunt întotdeauna două, sau patru, sau şase, sau opt, sau optzeci şi opt. Ca la omizi. Da mereu sunt pereche. Un şchiop nu poate fi o viviparitate, un şchiop e o viviimparitate sau o viviinvaliditate – concluzionă fata începând să râdă nestăvilit şi spumos ca o sticlă de şampanie deschisă în înserarea mării..
- Auzi?! Da sufletele noastre crezi că mai pot fi reparate? Aşa, pe viu. Fără anestezie sau maşini complicate. De ce n-ar mai putea fi reparate acum, cu sculele alea de care vorbeşti tu?!
- Ar putea fi, dar e prea multă mizerie în jur şi nu rezistă. Varsă ăştia toate zoaiele, tot noroiul, toată mizeria, tot căcatul… Cum să reziste ceva în mlaştina asta?! Rezişti dacă eşti şi tu tot zoaie, tot noroi, tot rahat… Ar trebui după ce te tratezi să rămâi o perioadă în camera curată. Până te întremezi măcar. Apoi o iei de la capăt. Da de unde cameră curată aici, că ăştia mânjesc totul?! De sus şi până jos. Au desfiinţat camerele curate şi-au făcut bude.
- Dar sufletele noastre tu crezi că sunt stricate? Crezi că sunt defecte? – întrebă fata temător.
Băiatul se opri din meşterit, se întoarse spre ea, îi cuprinse în căuşul palmei obrazul şi îi spuse cu glas tremurând privind-o în ochi:
- Sunt bolnave. Doar bolnave şi obosite, atât.
Apoi se răsuci pe călcâie şi continuă cu meşteritul.
- Auzi, tu crezi că au să înţeleagă mesajul? Nu crezi că ar trebui să le scriem o notă, să dăm un telefon, să explicăm ce facem?!
- Ce notă, ce telefon?! Iar începi?! Ce naiba mai vrei, că eu nu te mai înţeleg?!
- Eu nu vreau să creadă că e o razbunare. Nu e deloc o răzbunare. Şi nu e nici nebunie gratuită. Pentru mine e foarte important. E un semnal de alarmă. E un mesaj pe care trebuie să-l înţeleagă şi să-l folosească mai departe. Altfel e degeaba.
Băiatul se răsuci brusc. Îşi muşca buza de jos şi-şi umfla nările ca un vas sub presiune gata să explodeze.
- Să fiu al dracului dacă vă înţeleg pe voi femeile. Stăm, vorbim, analizăm, plănuim, hotărâm totul şi acum cănd am trecut la acţiune te răsuceşti. Că nu ştiu, că mă mai gândesc… Spune dacă ţi-e frică, o dăm naibii de afacere şi gata. Marea decizie a vieţii noastre. Iluminarea. Salvarea. Mântuirea. Avem acum ocazia. Şi tu vrei să mai scrii o notă, să mai dai un telefon… Femei proaste, habar n-aveţi ce vreţi…
Băiatul se apropiase cu buzele tremurând, cu pumnii încleştaţi, cu sprâncenele coborâte ameninţător într-un V ca al unui avion de luptă în picaj.
- Ţi-e frică?! Spune, ţi-e frică, faci pe tine? Ţi-e frică să mori şi să laşi dracului viaţa asta mizeră?! La ce bun s-o mai cari în spate?! Am mai tras o dată linia amândoi şi indiferent cum ai răsuci cifrele rezultatul dă într-una cu minus. Nu ţi-e clar asta?! Câtă fericire şi câtă durere înseamnă persistarea asta în greşeală?! Câte şanse mai există să-i iluminăm, să eliberăm lumea, s-o curăţim?! Zero. Ei sunt peste tot, conduc totul, trag toate sforile. Noi doar ne prefacem că trăim pentru ca ei să poată zâmbi fericiţi la televizor şi când se trag în poza pentru ziar. Nu înţelegi?! S-a terminat!
Băiatul o apucă strâns de braţ şi o trase cu forţa spre catedră.
- Uite aici. E gata. Vezi?! Aici e declanşatorul, ăsta e timerul, asta e capsa pirotehnică şi asta… asta e salvarea.
Glasul i se înmuiase. Privirea îi devenise din neagră, bleumarin, apoi albastru închis, apoi aproape bleu. Degetele eliberaseră din strănsoare braţul fetei şi se aliniaseră cuminţi peste pielea ei fină într-o mângâiere abia perceptibilă.
- Spune DA, te rog. Timerul e setat la cinci minute. Nu trebuie să spui decât DA şi eu te voi lua în brate, te voi strânge tare la piept, apoi te voi săruta apăsat, lung şi fierbinte cum nu te-am mai sărutat niciodată. Fierbinte… fierbinte… cât nici nu poţi îndura de fierbinte… - murmură băiatul şi-i cuprinse buzele într-ale sale într-un sărut ca de sfârşit de lume.
Îi privi ochii. Două lacrimi mari îşi încurcaseră rotundul între genele lungi înnecate în rimel şi încercau să se elibereze. Tremura.
Furia începu să i se adune din nou în ochi. Strânse pumni şi unghiile se înfipseră în podul palmei perforând-o. Strânse şi mai puternic. Durerea îi înmuia furia. Apoi brusc ridică placa cu întregul montaj şi o izbi de perete. Fata tresări. Îşi privi picioarele, apoi pe el, apoi zidurile albe. Erau încă vii. Bucăţi din piesele aduse erau răspândite pretutindeni. El ieşise trântind uşa şi făcând geamurile să vibreze, fără să spună nici un cuvânt. Ea se grăbi să-l urmeze. Apoi se răsuci într-un gest disperat, îşi scoase repede hanoracul, îi înnodă mânecile şi începu să adune într-ânsul toate bucăţile împrăştiate prin cameră. Ieşi în fugă.
Renaşterea lumii se amâna.