Invierea (IV si ultimul)

(pentru cei ce n-au citit povestea pe măsura scrierii celor 4 episoade, citiţi-o vă rog în ordinea capitolelor, I-II-III-IV; ar fi păcat, tare păcat, să începeţi tocmai cu sfârsitul; de fapt e chiar interzis :) )

- Hai, hai, mai îndeasă două scaune acolo. Tu du-te fuga sus şi vezi că mai sunt vreo două trei pe hol. Hai mişcaţi-vă mai repede, ce vă moşmondiţi ca nişte babe – se agită directorul, un bătrâior mic şi rotunjor dar tare vioi, cu chelie lucioasă şi picioare strâmbe. Se mai roti de câteva ori în jurul încăperii fără să caute ceva anume, doar cu o grijă nedefinită ca totul să fie aranjat cu atenţie, apoi se aproprie degrabă spre cei doi bărbaţi care stăteau cu spatele rezemat de perete aşteptând ca lucrurile să se aşeze.
- E bine domle?! I-am adus pe toţi. Şi infirmierele şi îngrijitorii şi doctorii şi asistentele… Crezi c-are să vină dacă are să ne vadă pe toti strânşi grămadă aşa?
- Aşa cred – bâigui profesoul un pic speriat de desfăşurarea de forţe pusă în mişcare la cererea sa.
Directorul auzi răspunsul doar cu jumătate de ureche căci dispăru imediat începând să facă iar cercuri de jur împrejurul încăperii dând indicatii amănunţite. Apoi se opri brusc şi se aproprie iar de cei doi bărbaţi.
- Dar porţile?! N-ar trebui să deschidem porţile? Şi uşa? S-o lăsăm descuiată? S-o deschidem cu totul? Să trimit pe cineva să pună câteva făclii afară? E noapte, are să găsească drumul oare? – revărsă el puhoiul de întrebări fără să răsufle şi fără parcă să dea vre-un semn c-ar aştepta vre-un răspuns.
- Nu-i nevoie directore, dacă are să vrea să vină, are să găsească drumul şi-are să intre chiar dacă uşile sunt închise şi drumul neluminat.
- Cum adică domle, cum adică?! Adică dacă n-are nevoie de uşi deschise ca să intre înseamnă că nici n-a ieşit, înseamnă că-i înăuntru. Însemnă că suntem nişte tâmpiţi…
- Din păcate cred că în mare parte ai dreptate directore.
Bărbatul rotunjor se opri perplex din gesticulări şi îl privi drept în ochi pe profesor. Nimeni nu-i spusese vreodată că e tâmpit, el sau personalul pe care îl supraveghea. Stătea cu pumnii strânăi şi cu buzele înţepenite una într-alta ca geamu-n cercevea, neştiind dacă să-l înjure sau să-l descoasă. Căci profesorul avea un aer aparte, de vraci mai degrabă decât de simplu profesor, un aer ce impunea respect dar în acelaşi timp şi teamă, teama de un necunoscut confuz şi opac ce nu poate fi descifrat, al cărui cod de dezlegare părea să-l ştie numai el.
- Bine domle, bine… - murmură bătrânelul şi dispăru iar pentru a coordona activităţile de aranjare a sălii celei mari, fără ca vorbele sale să poată fi decodificate ca un accept sau ca o promisiune de răzbunare.
- Profesore, am senzaţia că nu mai înţeleg nimic. Absolut nimic. Esti sigur că ştii ce faci?! Nu crezi că e cazul să-mi spui şi mie ce se întâmplă?!
- Ei bine dragul meu, probabil că a venit momentul să-ţi explic tot. Ştiii… primul gând că totul e ceva mai complicat decât pare la prima vedere mi-a venit acolo, în camera doamnei M, când ieşeam pe uşă. Şalul acela aşezat rotund lângă toc… şi dezabieul aruncat neglijent peste scrin… Atunci s-a aprins pentru prima dată lămpiţa. Cele doua obiecte care se încadrau perfect în peisaj nu fuseseră lăsate acolo la întâmplare, ci dimpotriva, fuseseră aşezate cu grijă ca să transmită un mesaj. Mai ştii pe altcineva celebru care a dispărut tot aşa, fără urmă, dintr-o încăpere închisă, lăsând inapoia sa colac lângă uşă o maramă murdară şi în spate undeva, pânza ce-i acoperea trupul?
Inspectorul trecu în revistă toate cazurile sale, câteva filme celebre, poveşti scuturându-şi imaginile ca un copac frunzele în grădina toamnei şi dădu necăjit din cap…
- Pe nimeni doctore!
- Hai inspectore, nu se poate, e atât de celebru…
Inspectorul gemu şi trecu iar în revista tot ceea ce ştia despre crime şi dispariţii miraculoase. Dar tot nimic.
- Iisus inspectore, Iisus, din cripta în care fusese îngropat după răstignire. Iisus e singurul care trăieşte în două lumi şi trece fără probleme dintr-una în alta. Alegerea aceasta n-a fost deloc, dar deloc întâmplătoare, în fapt a fost aş putea spune chiar isteaţă, extraordinar de isteaţă. Persoana care a ţesut povestea asta a fost ori teribil de ageră la minte ori cu totul nebună.
Faţa inspectorului se lumină dintr-o dată.
- “A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos. Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc.” Evanghelia după Ioan. Capitolul 20. Eee… să nu crezi că ştiam asta pe dinafară. Aveam doar o vagă idee, dar am dat fuga în bibliotecă şi am răscolit puţin biblia. Au o biblioteca uluitoare. Recunosc că primul gând a fost că paralelismul acesta cu povestea lui Iisus are legătură cu noaptea de Înviere, cu sărbătorile pascale. Abia atunci cand l-am auzit pe doctor vorbind însă, mi-am dat seama că este vorba despre cu totul altceva, este vorba despre porţile dintre lumi inspectore, dintre lumea reală şi cea imaginară, lumea în care trăieşte propriul nostru eu şi care diferă extraordinar de mult faţă de cea din afară, lumea în care ne izolăm ca să scăpăm de urâtul care ne inconjoară. E o lume unică şi necunoscută altcuiva. Doctorul e explicat cum nu se poate mai bine cum stau lucrurile. Abia atunci mi-am dat seama că nu este vorba nici despre răpire pentru trafic de organe, nu este vorba nici despre o crimă din gelozie, nici despre doi pretendenţi teribil de diferiţi alergând după mâna prinţesei dându-şi peste picioare cu reteveiul, ci este vorba despre gânduri inspectore, despre vise, despre iluzii…
Profesorul tăcu. Îşi scoase din buzunarul de la piept tabachera, ridică o ţigară, o strivi uşor între degete roluînd-o înainte şi înapoi, apoi, privind peste capetele oamenilor strânşi în faţa sa, o aşeză la loc în tabacheră, închise tabachera şi o lasă să alunece îndărăt în buzunarul de la piept. Inspectorul rămase înţepenit, cu gura deschisă, cu ochii larg desfăcuţi de parcă ar fi văzut o stafie şi cu capul uşor înclinat înainte ca şi cum ar fi încercat să soarbă cu privirea cuvintele profesorului.
- Cum spuneam, abia atunci mi-am dat seama că este vorba despre cu totul altceva decât îmi imaginasem la început. Singurul lucru care trebuia lamurit însă cu adevărat era misterul acesta din jurul dispariţiei doamnei M. Recunosc că mi-au trecut prin cap o mie şi una de idei fanteziste, de la Eliade la Poe, de la Vasile Voiculescu la Borges, de la Naum la Haruki Murakami, dar nu am reuşit să pun cap la cap nimic. Abia ceasul m-a deşteptat. Ai avut curiozitatea să vezi cum arată ceasul din sala cea mare pe care amândoi bărbaţii spun că l-au privit atunci când s-a terminat şedinţa de terapie?! Ei bine, uită-te-n jur şi descrie-mi te rog ceasul!
Inspectorul îşi roti privirea prin încăpere, iscodi fiecare ungher şi dădu din umeri neputicincios.
- Ei bine da inspectore. În încăperea aceasta unde s-a desfăşurat şi ultima şedinţă de terapie la care a participat şi doamna M, nu există nici un ceas. Nici unul. De faaapt, nu mai există, pentru că m-am interesat şi am aflat că aici a existat o pendulă până acum aproximativ trei ani, care s-a stricat, a fost trimisă la reparat şi nu s-a mai întors, nimeni nu ştie de ce – adăugă profesorul târându-şi picioarele uşor într-o parte pentru a lăsa să se vadă pe parchet urmele decolorate ale tălpicilor de la pendulă. Asta m-a facut să leg toate informaţiile. M-am întors în camera doamnei M şi cercetând-o atent am descoperit… ce crezi că am descoperit inspectore?! Praf. Da, praf, din cel mai banal, care se pune pe mobile în orice casă locuită dar mai ales nelocuită. Privind mai atent însă, poţi observa şi acum inspectore că praful care s-a aşternut în camera doamnei M este perfect uniform.
- Asta înseamnă că n-a locuit acolo…. – tresări inspectorul.
- Exact. Înseamnă că n-a locuit nimeni o vreme destul de îndelungată acolo, şi nu aşa cum ni s-a spus, că doamna M lipseşte doar de cu o noapte în urmă, iar până atunci a dormit permanent acolo. Şi totuşi, de când lipseşte doamna M?! Mi-am pus întrebarea aceasta pentru că praful nu ne-a atras atenţia la prima intrare, deci nu poate fi vorba de foarte multe zile. Aşa că am fost să vorbesc cu femeia care face curat. Şi ce crezi că mi-a spus?! “Fac curăţenie acolo în fiecare joi, când doamna iese la plimbare în grădină.” Aşa mi-a spus doctore “în fiecare joi, când doamna iese la plimbare în grădină”. Îţi dai seama că asta m-a bulversat total. Aşa că iar mi-au străfulgerat prin creier milioane de idei fantasmagorice. Şi brusc mi-am amintit ce a spus doctorul. A venit dintr-o dată aşa, ca un porumbel ce se aşează pe pervazul ferestrei şi te priveşte blând prin geam ca un înger. “Empatia este esenţială în psihoterapie, empatia este o contopire a eurilor” Aşa a spus doctorul. Şi a mai spus că “doamna M a acceptat relativ repede dialogul, dar acolo, şezând pe bancă în lumea ei. N-am reuşit s-o conving să facă niciun pas către încoace.” Voila inspectore! – îşi încheie profesorul fericit pledoaria.
- Adică vrei să spui căăă…. – şopti inspectorul ca un om beat.
- Da, da, inspectore. Orice psihoterapeut încearcă să pătrundă în lumea pacientului său pentru a stabili punţi, prin care, odată închegate, încearcă să-l tragă către lumea reală. “N-am reuşit s-o conving să facă niciun pas către încoace”. Aşa a spus doctorul. Înţelegi ce s-a întâmplat inspectore, înţelegi?! – ţipa exaltat profesorul. S-a întâmplat exact invers. Doamna M a stabilit o comunicare perfectă cu doctorul dar în loc să se lase târâtă în lumea reala, l-a tras pe doctor în lumea ei, l-a sorbit cu totul. Şi nu numai pe el ci pe toţi cei cu care a intrat în contact.
- O Doamne, dumneata vorbeşti despre o psihoză colectivă. Aşa ceva nu se…
- Dumneata o numeşti cum vrei inspectore. Eu îţi explic faptele, îţi explic doar ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
Dintr-o dată murmurul zecilor de voci care se aşternuse în încăpere, ca praful peste mobilele din camera doamnei M, încetă ca prin minune. O femeie îmbrăcată în alb îşi făcuse apariţia în încăpere. Privea timid cu spatele lipit de uşă peste mulţimea adunată, strângând în braţe cu mâinile înmănuşate umbreluţa de soare din dantelă şi bambus. Era îmbrăcată cu o rochie albă de vară simplă, strânsă pe mijloc, din care coborau ondulat valuri creţe. În sus, rochia era închisă la gât cu nasturi mărunti şi mulţi şi-i abia acoperea umerii. În picioare avea botine albe, strânse-n şiret în sus peste gleznele fine, aproape deloc dezvelind pielea piciorului. Să fi avut undeva între 30 şi 35 de ani, un chip angelic, mai degrabă şters şi speriat decât cu trăsături puternice şi un zambet continuu pe buze ca şi cum ar fi îngheţat acolo de la primul pas înăuntru. Avea faţa senină şi curată, lipsită de orice sulimeneli femeieşti.
- Şi am mai făcut ceva inspectore – şopti profesorul la urechea amicului său. Am cercetat pe furiş toate dosarele spitalului. Există un singur dosar de internare care să nu aibă şi o fişă de externare sau fără ca persoana să se mai afle şi astăzi aici. Dosarul e aproape gol. Conţine doar o filă cu câteva referiri la o poveste de dragoste sfârşită tragic şi câteva simptome tipice în asemenea cazuri…
- Şi numele?! Ce nume era scris pe dosar? Despre cine-i vorba? – şuşoti indărăt inspectorul.
- Nu era niciun nume inspectore, doar o iniţială, un M.
- Bună seara doctore, bună seara domnule director… Bună seara inspectore… profesore… - rosti femeia sfios făcând ocolul încăperii şi înclinând din cap când ajunse în dreptul infirmierului. Ce drăgut că aţi venit cu toţii să mă întâmpinaţi… Dar de unde ştiaţi c-am să vin astă seară?! – murmură ea cu obrajii înroşiţi de emoţie şi cu pleoapele clipind umed.
- “Şi fiind seară, in ziua aceea, întâia a săptămânii, duminica, şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii … a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 20 paragraful 19. Azi e duminică, întâia după inviere inspectore – şopti profesorul şi-şi scoase mândru pieptul înainte. Apoi se apropie cu paşi mărunţi de doctor şi se opri în spatele său.
- E foarte drăguţ din partea voastră că aţi venit aici cu toţii, dar ştiţi desigur că n-am să rămân. Ştiţi foarte bine că nu pot să mai rămân. Şi de altfel nici nu ştiu dacă am să mă mai întorc vreodată… De aceea am venit să vă spun tuturor că vă iubesc şi că mă voi gândi la voi oriunde voi merge… M-am simţit minunat aici alături de voi. Aţi fost cei mai buni prieteni ai mei şi aşa veţi rămâne veşnic. Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi şi vă sărut dulce… Acum gata, plecaţi, plecati degrabă în camerele voastre căci încep să mă înece lacrimile… - hohoti femeia ai carei obraji se încărcară de lacrimi mari şi grăbite.
Doctorul sări ca ars şi făcu cu privirea semn celor doi zdrahoni cu halate albe proptiţi in dreptul uşii s-o înhaţe pe femeie, încercând să alerge el însuşi către doamna în alb. Profesorul îl prinse însă de braţ cu putere şi-l opri şoptindu-i la ureche.
- A venit ziua judecăţii doctore, iar doamna M se bizuie pe dumneata, ştii asta, eşti mâna ei dreaptă doar!
Doctorul ascultă atent cuvintele profesorului şi rămase împietrit privind cum femeia se topeşte încet, dispărând pur şi simplu dincolo de uşile masive.
- Hei profesore ce naiba e asta?! Ce se întâmplă?! Unde e doamna M? – ţipă inspectorul văzând cum întregul său caz aflat la doar o secundă de rezolvare se năruie odată cu dispariţia femeii.
- Doamna M?! Nici măcar nu ştiu dacă a existat... – răspunse profesorul calm arătând cu bărbia către uşile închise.