S

S nu avea nimic omenesc. Sau în fineeee… aproape. Avea ca şi noi ceilalţi un trup, două mâini, două picioare, un cap. Şi cam atât. Când am cunoscut-o am fost sigur că prietenia noastră se va încheia într-o noapte de vară, undeva pe un câmp, sau într-un parc mare cu o pajişte netedă şi înverzită, când o farfurie zburătoare nici prea mare nici prea mică se va fi aplecat deasupra noastră cu luminile orbitoare decupând un petec rotund de iarbă, pentru a coborî apoi în linişte, a-şi deschide trapa şi a extrage-o dintr-o lume în care a fost pentru un scurt timp doar musafir. “Au venit ai mei să mă ia. A fost o mare bucurie pentru mine să te cunosc, dar acum trebuie să mă întorc” ar fi fost cuvintele cele din urmă pe care eram convins că S avea să le rostească la despărţirea noastră. Era extrem de frumoasă, avea acea frumuseţe naturală atât de perfectă, dacă n-ar fi fost micile imperfecţiuni ce răzbăteau privirii tocmai pentru a capta atenţia ca pe o pasăre colibri într-o colivie de sticlă. Dintr-o mie de oameni înghesuiţi într-un spaţiu oarecare, dacă ar fi fost să alegi pe cineva, oriunde ar fi fost aşezată, ai fi ales-o de o sută de ori dintr-o sută. Fără să poţi explica de ce. Avea acel ceva nepământean care o scotea în evidenţă şi o separa de ceilalţi precum Steaua Polară dintre milioane şi milioane de stele. La prima vedere era rece, avea un aer virginal, frigid chiar. Urmărind-o nu puteai spune dacă măcar vreunul din gesturile sale e controlat. Făcea totul cu acea detaşare pe care numai lunatecii, suspendaţi undeva între cer şi pământ pe o bucată subţire de streaşină, o au. Un alt simţ al echilibrului decât cel al oamenilor de rând îi controla gândurile şi mişcările, căci fiecare gest, fiecare ondulare a muşchilor feţei, fiecare clipire, părea să urmeze atât de firesc celei dinainte şi să o preceadă pe cea ce va urma, izolându-se parcă de tot dejurîmprejurul agitat, confuz şi adesea grosolan care ne împrejmuia. Nu vorbea mult, vorbea în fapt foarte puţin, întotdeauna alegându-şi cuvintele ca un străin ce încearcă să-şi traducă gândurile într-o limbă ce nu-i este familiară. Ca şi gesturile, vorbele păreau mărgele înşirate cu migală, una câte una salbă, atât de rotunde şi atât de delicat lucrate încât ar fi putut sta colier celei mai pretenţioase prinţese. La fiecare silabă buzele i se arcuiau uşor ca aripile păsării în zbor, desenând parcă un sărut abia profilat, ce se desprindea timid pentru a umple aerul dens dimprejur.
S nu părea a avea cunoştinţă despre nimic din ceea ce se petrece în jurul său. Când am dezbrăcat-o prima dată i-am pipăit atent ceafa, milimetru cu milimetru în speranţa că voi găsi un buton, un locaş pentru cheie sau măcar o muchie subţire care să dezvelească capacul spre ceea ce ar fi putut fi mecanismul principal ce-i punea în mişcare gândurile şi trupul. Dar oricât i-am pipăit ceafa cu buricele degetelor şi mai apoi fiecare centimetru de piele cu buzele înfierbântate, n-am descoperit nimic care s-o incrimineze, nimic care ar fi putut fi considerat o cât de mică dovadă în sprijinul gândului dintâi. „Ce bărbaţi îţi plac? Îţi place X?” o întrebam într-o doară încercând să pătrund dincolo de tăcerile-i înflorate cu care se învelea ca un boboc de trandafir ascunzându-şi rostogolirea de gânduri. „Cine-i X?” mă întreba de fiecare dată candid cu acel aer mirat al aterizatului din cer, ca şi cum i se părea absolut firesc să nu cunoască pe niciunul dintre actorii celebri ai momentului cu excepţia lui Brad Pitt despre care îmi spunea chicotind că e „funny”. „Doar tu îmi placi” îmi răspundea de fiecare dată strângându-mă de gât şi umplându-mi obrajii cu săruturi năvalnice precum se umplu copacii cântători cu vrăbiile gureşe.
Nu părea să ştie mai nimic despre oamenii care îi populează dejurîmprejurul şi totuşi ştia atât de multe. Avea propriul set de reguli clare şi nu iesea din ele în nicio condiţie. „Închide ochii şi dormi” îi spuneam când mă trezeam în miez de noapte şi o descopeream cu ochii aplecaţi peste trupul meu ca un cercetător închis în laboratorul său în încercarea disperată de a descifra misterele vietii desfăcând realitatea în frânturi mici, din ce în ce mai mici până când ar fi redus-o la simpli biţi de 0 şi 1. „Nu mi-e somn - răspundea invariabil - ştii doar că nu pot să dorm. Doua trei ore îmi ajung”. „Ai să mori într-o zi. Ai să te stingi ca o lumânare dacă nu te odihneşti”. Şi ea începea să râdă dezvelindu-şi sufletul, atât de sincer şi atât de simplu, ca şi cum fiecare clinchet ar fi fost un cuvânt, iar înşiruirea lor n-ar fi fost altceva decât um mod de a vorbi, de a comunica într-o limbă necunoscută nouă pământenilor.
Prima noastră noapte de dragoste a fost un dezastru. „Ştii cum se face?” am întrebat-o confuz după îndelungi încercări de a ne armoniza trăirile şi de a găsi rotunjimi în rostogolirea dorinţelor noastre. Ea a început dintr-o dată să plângă, aşa cum era, în poziţia aceea incomodă, cu bărbia în piept şi cu trupul chircit ca un fetus grăbindu-se să părăsească prea devreme uterul. Eu am ieşit să fumez o ţigară, iar ea a plâns în tăcere până şi-a isprăvit lacrimile pe care le păstra întotdeauna în cantităţi mici într-un colţ al privirii, ca un fel de mostră din cele ce se oferă când cercetezi parfumurile scumpe înspre a te decide să ceri. De la a două suta treizeci şi şaptea încercare încolo totul a fost perfect, ne ghiceam fiecare gând, fiecare dorinţă. Fiecare mişcare pornea înainte ca gândul să apuce s-o definească, fiecare atingere nu era decât o completare a unui simţ deja sfârtecat de plăcere. Ireal!
Din ce cuvintele noastre fuseseră puţine şi mici, cu timpul deveniseră atât de mărunte şi neînsemnate încât noroc cu săruturile altfel buzele noastre uscate nu s-ar fi dezlipit cu lunile. „Eşti foarte frumoasă” îi spuneam admirându-i trupul gol pe care încerca să-l acopere pudic mai degrabă dezvelindu-l de fiecare dată când ochii mei se prăvăleau peste dânsul ca o ploaie de bolovani într-o trecătoare îngustă. „Vorbeşti prosti” îmi răspundea întotdeauna clipind uşor din gene ca un flutur.
Nu ştiu dacă atingerile ne-au făcut sa schimbăm între noi mai mult decât gânduri şi sentimente, ne-au făcut să schimbăm celule, sau mai mult decât atât, bucăţi întregi din noi înşine, cert este că după un timp mă copiase cu totul şi mă reconstruise într-un loc înalt inaccesibil pământenilor ca pe un fel de hologramă miraculoasă şi ciudată. „De ce te încrunţi? Nu ştii că n-ai voie?!” o auzeam la telefon dojenindu-mă exact în mometul când norii îmi încărcau cu frunze tomnatice cerul crăpat de riduri adânci. Eu închideam degrabă telefonul şi dădeam fuga s-o caut în dormitor sub pat, în baie, în şifonier, să-i devoalez şotiile de copil nebunatic, căci nu puteam accepta cum altfel decât fiindu-mi pe-aproape ar fi putut să-mi descifreze gândurile şi gesturile. Apoi negăsind-o o sunam înapoi „Gata, mă dau bătut ieşi de unde eşti”. „Sunt la Bucureşti în gară, vrei să auzi?!” „Trenul cursă de persoane în direcţia Feteşti, Medgidia, Constanţa se află garat şi va pleca de la linia a doua...”
Multă vreme mi-a fost teamă că am învăţat-o atât de multe despre oameni şi despre metehnele lor încât odată întoarsă acasă nu se va mai putea descurca printre ai ei. Dar ea analiza rece tot ceea ce-i spuneam şi arunca îndărăt mare parte din vorbele spuse cu buzele sau cu atingerea palmelor. Părea că-şi face doar un rezumat care să-i dea doar o vagă idee despre ceea ce întâmplă dacă se va fi întors vreodată, păstrând frumos încopciate şi îndosariate doar trăirile cu adevărat importante. „Doar tu mă interesezi aici pe Pământ şi nimic altceva” îmi spunea chicotind şi ciugulindu-mi până la sânge lobul urechii.
Plecarea ei, într-o noapte oarecare de vară, nu m-a mirat câtuşi de puţin, era aşteptată şi previzilă, ceea ce m-a mirat a fost singurătatea în care m-a lăsat, singuratate devastatoare pe care n-aş fi bănuit-o niciodată, despre care n-aş fi avut nici cel mai mic habar dacă ea nu s-ar oprit într-o zi pe Pământ să mi-o indice cu degetul arătător întins mustrător...