sâmbătă, 28 iulie 2012

29 februarie (final)

“O fi de la ăştia cu telecomunicaţii speciale” îi şoptesc lu Pipirig, să nu mă audă restul că-s îngrijorat şi ezitant. “O fi” dă Pipirig din cap şi începe să toace între dinţi şi mai apăsat firu de pai pe care îl ţine în colţul gurii. O fi gura lui dar cuvintele nu-s! Îl ştiu pe Pipirig, când muşcă din pai e treabă naşpa. Şi pe Pipirig nu-l vezi îngrijorat cu una cu două, el are soluţii la toate. Chiar la toate! Încerc să găsesc tot felul de înţelesuri, fac tot felul de ipoteze, îmi imaginez câte şi mai câte. Apoi brusc mă luminez. Ştiu soluţia potrivită. “Îl ignorăm!” - o scot pe buze să mă audă toată lumea, apoi în şoaptă spre Pipirig - Nu putem să ocolim treaba?! Du-te cât poţi în dreapta până ocoleşti tot şi pe urmă te întorci pe vechiul traseu. Ce-i aici astupăm!” - îi explic, arătându-i cu braţul cam care e planul. Pipirig încuviinţează din cap, dar continuă să macine neîncrezător la pai. “Aşa facem şefu!”
A doua zi mă înfiinţez la groapă. Nici urmă de lucru recent, dar nici de băieţi. Maşina e, oamenii nu-s. Îi caut din priviri. Nimic. Mă înverzesc de nervi. Doar am discutat clar. Ştiu şi ei că nu mai e de joacă, deja avem o întârziere de cinci zile. Mă apropii de buză. Groapa, cum am lăsat-o ieri. Mai cercetez odată atent canalul. La drept vorbind îmi pare mai degrabă o gaură de vierme uriaş. Nu are niciun fel de reazem, e o gaură simplă ca şi cum o arătare subterană uriaşă ar fi săpat-o ca să-şi facă culcuş. Dar e perfectă de parcă ar fi făcută de o maşinărie. Simt cum mi se face pielea găină. Cel mai cuminte ar fi să sun la poliţie, dar asta înseamnă încurcături interminabile. Declaraţii, probe, discuţii, analize. N-am mai fi terminat treaba niciodată, de aceea cel mai simplu era să ocolim şi să ascundem totul la loc sub pământ.
“Sal'tare şefu” îl văd deodată pe Pipirig răsărit ca din pământ. Şi ăilalţi în spatele lui. “Noroc. Bă Pipirig, ce-am vorbit noi ieri?! N-aţi făcut nimic! Unde-aţi umblat până acu?”. “După groapă” îmi răspunde îmbufnat Pipirig şi privindu-l atent constat că şi el e la fel de verde ca şi mine. Îl privesc fix şi aştept să continue căci "după groapă" nu-mi pare un răspuns demn de secolul XXI. “După afurisita aia de groapă. - insistă totuşi Pipirig - Am săpat ieri de ne-au ieşit ochii din cap. Ocolisem tot şi începusem drumul drept, dar când am sosit dimineaţă ia groapa de unde nu-i. “Găoace, Cucuruz, Plătică, Cocostârc, Sfârlează şi Nicu a lu Maghiroaie dau din cap aprobator. Din ochi le-a fugit toată strălucirea, sunt fleşcăiţi că un mănunchi de baloane desumflate. Sunt cu toţii speriaţi. E rândul meu să mă scarpin după ceafă. Pipirig nu minte. În fineee... nu mă duce cu preşul, că de minţit minte de îngheaţă apele, dar d-astea de lucru. N-ar minţi că a săpat o groapă şi pe urmă n-o mai găseşte. “Zici căăă...” “Să moară ginerele lu soacră-mea, dacă vă mint şefu!” - îmi ia Pipirig vorba din gură. E rău de tot! Ăsta e jurământul suprem a lu Pipirig. Nimeni nu ştie dacă nevastă-sa mai are vreo soră, dar tuturor li se zburleşte păru pe spinare când Pipirig o bagă grav p-asta cu “să moară ginerele lu soacră-mea!”. Poate şi din cauză că Pipirig se are tare bine cu soacră-sa, toată ziua o laudă că ce mâncare bună face, că ce bine se ţine, că ce harnică e, de zici că s-a însurat cu soacra nu cu nevasta. O mie şi una de gânduri îmi vâjâie în cerc prin cap ca avioanele pe cerul Amsterdamului aşteptând aprobarea de aterizare. În cele din urmă unul o obţine. “Ştii ce mă gândeam?! O fi o gaură de vierme!” zic şi Pipirig înclină din cap. “Aşa ziceam şi eu. Da al dracu vierme e mai mare decât un berbec" - face el desfăcând braţele şi comparând gaura din pământ cu dimensiunile unui încornorat. “Nu d-ăla. Un worm hole!” “Uormhol?!” face Pipirig nedumerit. "Îhî! Un worm hole e aşaaa ... o poartă spre alte lumi. O dimensiune în plus a unui spaţiu tridimensional limitat şi îngust, o dezvoltare pe o verticală imaginară a unui volum meschin şi searbăd.” “O dimensiune în pluuus...” - bâiguie Pipirig îngândurat.
Sincer, nu ştiu ce să mai zic. E tot ce îmi pot imagina. Aş fi putut bănui o ameţeală colectivă bazată pe lacrima lu Dobrin, dar Nicu a lu Maghiroaie nu pune picătură de alcool în gură. El rămâne întotdeauna treaz indiferent de circumstanţe, e ca un far în mijlocul furtunii. “Mâine o luaţi de la capăt. Trebuie să terminăm lucrarea la timp” zic hotărât şi apoi mă aplec la urechea lui Pipirig. “Dacă şi mâine mai apare problema ne oprim şi chemăm poliţia. Pe mine mă depăşeşte.” Băieţii se cam codesc. “Șefu, io mâine am programare la dentist” - o scaldă alde Cucuruz. “Nici io nu cred că apar, că e bolnavă soacră-mea. Trebuie să dau o fugă până la ţară” - continuă Plătică. “Io mâine ...” “Ia gata, terminaţi cu prostiile! Mâine dimineaţă la 8 ne vedem cu toţii. Vă aştept aici. Intru primul în groapă dacă va e frică.” pun piciorul în prag şi mă apropii iar de buza gropii. Puterea exemplului e hotărâtoare. Dau înapoi. “Păiii... aş mai putea amâna câteva zile, dacă e nevoie" îl aud pe Plătică răsucindu-se, iar ceilalţi se aud şi ei în surdină mormăind câte ceva. Totuşi îmi pare ciudată groapa. Marginile sunt la fel, adâncimea e aceeaşi, gaura de vierme neschimbată... Şi totuşi ceva e altfel. Nu-mi dau seama ce. Aaa, da! Bucla! Bucla aceea pe care gaura de vierme o făcea. Nu mai era nicio buclă. Dispăruse.
A doua zi m-am prezentat la lucrare în salopetă. Am pus mâna pe lopată şi am început să sap. Nu s-a întâmplat nimic deosebit, nici atunci, nici mai târziu. Unul câte unul Găoace, Cucuruz, Plătică, Cocostârc, Sfârlează şi Nicu a lu Maghiroaie au coborât şi ei şi au continuat lucrarea. În cinci ore vechiul şanţ fusese astupat şi altul ocolitor gata. Nu asta era însă problema cea mare, doar pentru asta erau băieţii antrenaţi. Alta era. Aşa că în ziua următoare aveam nişte emoţii mai ceva decât în marţea aia când mă duceam la Margareta după ce luasem două palme de văzusem stele verzi că o atinsesem necuviincios pesteee... “Esteee ... Treabă bună şefu, şanţul nostru e acolo” îl aud pe Pipirig ţipând vesel de la volanul maşinii. Mă uit la el, mă uit în faţă. Nici nu ne apropiasem bine şi Pipirig dăduse verdictul. Avea ochi de vultur Pipirig. Aşa era! Şanţul cel nou era acolo aşa cum îl lăsasem cu o zi în urmă. Nimic nu părea să amintească de povestea curioasă de cu o zi înainte. Pipirig era în culmea fericirii, în schimb eu mă frământam să înţeleg ce se petrecea. Îmi încolţea tot mai puternic în creier ideea că fusesem tras pe sfoară tare de tot. În stil profesionist. Calculat. Şi că totuşi Pipirig e mult mai deştept decât l-am bănuit. Deci nu numai organizarea de şantier...
“E aşa cum l-am lăsat şefu” sare Pipirig cu tălpile pe fosta gaură de vierme, ca şi cum ar fi sărit pe mormântul duşmanului său de moarte, cu o bucurie ce nu-mi pare câtuşi de puţin simulată. “Ufff... am scăpat. Gata şefu - şi aici Pipirig ia mina lui serioasă, oficială - de azi ne apucăm serios. Până răspoimâine pe 7 recuperăm toată întârzierea şi pe urmă intrăm în linie dreaptă.” Cufundat în viermuiala gândurilor şi a nelămuririlor era cât pe ce să nu bag de seamă capătul de fir aruncat ce avea să mă ducă spre dezlegarea întregilor iţe. “Pe 6” îi zic lui Pipirig într-o doară şi dau să plec să mai verific o dată tot traseul care a mai rămas de parcurs. Dar nici Pipirig nu-i căzut din pom. “Pe 7” mi-o aruncă înapoi în timp ce mă îndrept spre maşină şi de puţin îl mai aud. Abia atunci se aprinde scânteia. Şi baaaang... explozia. Fac repede nişte socoteli. “În cât suntem azi?” “Păi în 4. Alaltăieri când am săpat groapa era 1 martie. În ziua următoare când am pierdut-o a fost 2, ieri când am săpat-o din nou a fost 3 şi azi e 4” îmi face Pipirig socoteala pe degete văzându-mă aşa înfierbântat. “Azi e 3!” îi arăt eu ceasul de la mână. Şi fiindcă nu mă crede scoate repede din buzunar telefonul şi verifică singur. Arată tot 3. Lucrurile încep să se limpezească. Revăd pe fugă tot şirul evenimentelor. Da, da, e clar. Din păcate explicaţia mea nu se va putea confirma decât peste un an, dar în rest e clar. Nu-i nimic, vom aştepta!
“Eii ... - mă împunge Pipirig - care-i treaba şefu?! Ce-i necurat aici, că eu nu mai înţeleg nimic?!”. Zâmbesc superior. Poate că totuşi doar organizarea de şantier a contat... "Ştii peste ce am dat acolo jos?! Peste o buclă a timpului. Cineva, evreii, masonii, Grupul Bilderberg, nu ştiu, a făcut o buclă timpului. Timpul ca şi spaţiul, dacă reuşim să gândim abstract dincolo de ceea ce cunoaştem şi ne formează gândirea, este mult mai maleabil decât ar părea la prima vedere. Oamenii au bănuit întodeauna ceva dar nu au reuşit să demonstreze nimic. Şi nici nu vor putea, pentru că suntem limitaţi, opriţi de un model peste care nu putem trece din lipsă de viziune, de imaginaţie, înghesuiţi într-o gândire predeterminată...” "Predeterminată...” - murmură Pipirig. “Oamenii au bănuit mereu că timpul nu are o singură direcţie - continui eu - că scurgerea sa nu este chiar ireversibilă, că ea poate fi încetinită, accelerată sau chiar oprită. Că timpul poate face bucle ca ochiurile de la pulover, în care te poţi izola de prezent, în care te poţi rupe de lume, aşa, ca un cosmonaut ieşit în spaţiu, pentru care “dimensiune” şi “timp” nu mai există. El e Dumnezeu, el e timpul, el e spaţiul, orice alte dimensiuni dispar. Te-ai gândit vreodată cum se face de în înşiruirea de ani unul e mai lung decât ceilalţi?! N-a fost dintotdeauna aşa. Anii erau egali. Apoi cineva a găsit ceea ce toţi înţelepţii lumii căutau, capacitatea de a mânui timpul. Şi aşa a apărut 29 februarie. 29 februarie e doar o draperie ce acoperă grozăvia. Realitatea e că fiecare an are 366 de zile, dar 29 februarie este ascuns de ochii lumii. Ştii peste ce aţi dat în groapă?! Peste 29 februarie! Da, da! Peste 29 februarie, ascuns de ochii lumii! L-aţi trăit, e adevărat ca proştii, muncind pe rupte. Dar cele 24 de ore nu au fost decât o buclă a timpului, un apendice, în cazul vostru nefolositor şi extirpabil. Ceea ce s-a şi întâmplat. Trebuie să ştii să trăieşti buclele astea ale timpului, să le sorbi dulceaţa precum mierea din fagurii proaspeţi, să le inspiri miresmele precum cele ale reginei nopţii de dinainte de ivirea zorilor.” Pipirig nu mai are mina lui oficială, sobră, ci a căpătat una îngăduitoare, candidă. Mă priveşte ca pe un nebun. “Poate că 29 februarie nu este singura buclă pe care o face timpul. Poate că face una şi pe 31 aprilie sau 31 iunie, cine poate ştii, poate că ziua are 25 de ore şi numai aleşii cunosc asta. Poate că nici anii nu sunt atâţia câţi credem, poate că cine ştie să evalueze cu adevărat timpul trăieşte cu mult, cu mult mai mult decât noi oamenii normali şi limitaţi”. “Limitaţi...” mormăie Pipirig şi îşi ia lopata pe spinare cu gândul la cele 24 de ore din viaţă risipite aiurea şi la păpuşa blondă cu bucle mătăsoase de pe Berzei colţ cu Pelicanu...

povesti mai vechi: Balastiera, sau cum a dispǎrut Eleonor Gavrilescu

14 comentarii:

La Fee spunea...

Esti in mare forma!
Imi place!
Cu ocazia asta m-ai scos din bucatarie! Mi-a prins bine pauza de lectura!

mosu spunea...

deci!!! atentie mare la ce se intampla intre 28 februarie si 1 martie; o fanta de lumina, o crapatura, un coltisor desfacut, ceva, s-ar putea sa dezveleasca chestii nemaintalnite; sau... momentul ala cand se uneste ziua cu noaptea! undeva trebuie sa fie o fisura sub care sa se gaseasca calea spre punga de timp asemeni unui lac subteran, magnific, incremenit in secunda si ascuns de ochii iscoditori ai lumii... :)

La Fee spunea...

ooo, iata un loc bun da ascuns timpul. inbuzunarul acela nu am cautat... am sa fiu foarte atenta...
daca nu sunt, sa fluieri de trei ori lung si o data scurt! :))

Costel spunea...

Mai degraba era 29 iulie 2012 :)

9 spunea...

Mi-am tinut respiratia mosule, ca sa vad ce e la final.:)
Mi-ar fi bune si mie niste ...bucle.
Unde spuneai ca ati sapat? :)

mosu spunea...

@lafee
nicio grija, ma tin aproape!
cu fluericiu...

mosu spunea...

@costel
29 iulie nu e un buzunar al timpului, nu e un lac subteran, aia e o prapastie, o grota fara fund, o groapa a marianelor...

mosu spunea...

@9
eee... sa vezi; cand am trecut peste o spatamana pe acolo era plin de gropi; ala ca trage cablu de telefoane, ala conduicta de apa, ala cablu electric, altu cablu de net...
eu cred ca le-a vandut pipirig pontu si venisera de fapt pentru o felie de timp numai a lor...

BlueIris spunea...

Frumos de tot!
:)

mosu spunea...

Iris
Pipirig iti multumeste si-ti trimite salutari! :)

BlueIris spunea...

Eu admiram povestea.
Să înţeleg că Pipirig e autorul textului?
:))

mosu spunea...

pipirig e eroul principal! ce, la teatru vine dramaturgul sa faca plecaciuni pe scena?! eroul al mai principal face cele mai multe... ;)

BlueIris spunea...

:))
Fie, deşi asta nu-i piesă de teatru. Sau e?
Adevărul e că mi-am permis să te tachinez puţin. Dar, admite: domnia ta a început. Păi, cum să-l trimiţi "tomnai" pe Pipirig să-mi mulţumească? Putea să vină "uormholu'". Din prima.
:))

mosu spunea...

ooo... totu-i o piesa de teatru! si noi niste actori prosti; unii abia isi inteleg rolul primit si isi balmajesc cu greu replicile...
eu de exemplu