marți, 22 aprilie 2014

Acarienii

De la o vreme nu mă simt prea bine, n-aş putea să explic foarte clar ce am, am adeseori ameţeli, dureri de cap, priviri înceţoşate, goluri în stomac, uneori frisoane, cad adesea în letargie, mănânc, mă mişc, mă duc la servici, îmi văd de treburi, fac ceea ce făceam şi până acum fără nicio excepţie şi cu toate astea simt că ceva nu merge, nu e la locul lui sau mai degrabă nu se aşează deşi eu mă strădui, încerc, lucrurile ar trebui să se lege ca într-un puzzle uriaş şi pe măsură ce te apropii de final, să se contureze cât mai clar desenul, deşi încă lipsesc câteva piese importante care să-l definească pe de-a-ntregul, micile succese sunt tot mai ascunse în spatele marilor dezamăgiri, marile succese nu vor mai veni niciodată căci nu mai e timp, şi-atunci stai şi te-ntrebi, ba nu, nu stai, căci dacă ai sta să te întrebi ai înnebuni pentru că nu exista nici o persoană care să-ţi dea răspunsurile pe care le aştepţi, din simplul motiv că ea persoana nu s-a născut iar ele întrebările nu au răspuns, totul e doar presupunere, doar aşteptare, şi atunci te arunci cu capul înainte în ziua de mâine doar ca să nu mai ai vreme să gândeşti, timpul îţi vâjâie pe la urechi ca şi cum ai pedala în goana mare pe bicicletă, iar dacă ar fi să definesc cumva starea asta de spirit aş spune că sunt uşor abătut, nu ştiu de ce, căci sunt şi florile, sunt şi păsările, e fata asta cu picioare lungi şi sânii mici, sunt şi poveştile şi atunci cine îmi poate răspunde la întrebări, stiu, nimeni.
Am făcut o vârstă rotundă, nu-mi pare rău de nimic din ceea ce s-a dus, îmi pare rău de cele pe care n-am apucat să le fac, nimic nou sub soare, de-aia zic mereu că mă uit doar înainte şi deloc îndărăt, am o familie frumoasă, o casă pentru care mulţi mă invidiază, mi-am luat o maşină mişto care între timp s-a stricat dar n-am spus la nimeni că merg mai mult pe jos sau cu autobuzul, o amantă, toţi bărbaţii pe care îi cunosc şi care au făcut o vârstă rotundă au măcar una, dar ce folos cu toate astea, nu mă simt cu nimic mai împlinit, parcă e un gol înăuntru al dracu care cu cât trece timpul şi adun mai multe experienţe, cu atât se face mai mare, iar eu alerg ca bezmeticul să-l umplu, deşi n-am idee cu ce, ceva bănuieli am dar nu-mi vine a crede şi nici nu mi se pare că ar fi potrivit momentului, mă uit îngrozit în jur încercând să înţeleg ce ar trebui să mai culeg ca să umplu golul ăla înainte să se scurgă timpul, e ca la Ianţu trebuie găsit rapid răspunsul doar unul e valid şi aici nu poţi să suni un prieten şi nici să întrebi publicul, mă simt ca pe o planetă străină, nimic nu îmi pare familiar, nimic nu îmi pare de folos, şi golul interior devine tot mai mare, devine hău, chiar aşa se termină lumea, surpându-se înăuntru?
Ceva s-a schimbat de la un timp, am început să plâng la filmele melodramatice şi până acum mi se mai umezeau ochii şi simţeam nodul ăla în gât de trebuia să merg până la baie şi să tuşesc tare de câteva ori ca să mi se ducă, apoi îmi spălam ochii cu apă rece şi abia pe urmă mă întorceam în sufragerie şi mă aşezam zâmbind pe canapea lângă ceilalţi, dar acum e de-a dreptul fantastic, nu credeam să mi se întâmple asta vreodată, îmi curgeau lacrimile pe amândoi obrajii la filmul de ieri dracu să-l ia de film, era cu o puştoaică căreia îi murise tatăl jokeu dar ea trăia doar pentru cai şi fugea de oameni, era lung filmul, au vrut să-i ducă aia iapa la abator s-o facă cârnaţi dar ea s-a ambiţionat să devină călăreaţă deşi îi era frică de maică-sa şi de oameni în general şi de întuneric şi de tot, doar de cai nu, filmul era sensibil nimic de zis, nici de tipul ăsta care era eroul principal şi a jucat in filmele cu Piedone acum într-un rol serios şi bine condus, noroc că nu era nimeni în cameră să vadă pârâiaşele de pe faţa mea, nevastă-mea tocmai pleacase la coafor iar copiii de ceva vreme la casele lor, filmul era pe la doişpe ziua, a trebuit să-mi scot ochelarii şi să-mi şterg ochii cu un cerceaf, se umezise de tot cearceaful ăla, mi i-am tot şters o dată, de două ori, de trei, ori, ai fi zis că tai ceapa pentru tocană, dar n-a aflat nimeni nimic, doar eu m-am speriat că ceva nu e în regulă, sunt om în toată firea ce dracu şi am păţit eu altele şi mai rele şi n-am vărsat nicio lacrimă.
Am fost şi pe la medicul de familie, i-am spus că mă simt obosit, că mă dor primăverile, că mi se umezesc ochii la filmele cu cai care stau să moară, că înnebunesc de plăcere când văd lebedele şi raţele sălbatice şi egretele şi stârcii şi tot păsăretul ăla sosit ca la un semn pe balta formată din senin pe pajistea din drumul spre servici, că-mi plac femeile, m-a pus să-i aduc urgent de la firmă hartia că-mi plătesc lunar asigurările medicale, pe urmă mi-a zis să-mi fac analizele, la şapte dimineaţa eram la coadă că toată lumea s-a trezit să-şi facă acum analizele, sunt doar un pic peste limită cu limfocitele, cu monocitele, cu densitatea, naiba ştie ce densitate, cu glicemia, cu colesterolul chiar mai mult, mai ales cu ăla rău LDL, de ce dracu nu înţeleg că nu mănânc nici gras, nici mult, fac sport, fac dragoste, dar ea mi-a zis să termin cu prostiile că-s sănătos tun, dar n-ar fi rău să iau din când în când câte o aspirină după masă, să nu-mi fac probleme şi dacă am ceva doar de la cap mi se trage, că prea am mult timp liber şi mă gândesc numai la tâmpenii, mai bine mi l-aş ocupa cu ceva serios cum ar fi grădinăritul, în loc să stau toată ziua în casă în faţa calculatorului, să visez cai verzi pe pereţi şi să mâzgălesc la hârtii fără nicio noimă, cum ar fi asta, de unde o fi aflat şi ea că mâzgălesc hârtii fără nicio noimă nu ştiu, că eu n-am spus la nimeni, decât unei fete care are părul lung şi negru şi ceafa dezgolită căreia îi place să citească literatură.
Asta până-ntr-o zi când a sunat la uşă o domnişoară că vrea să-mi vândă aşa hodoronc-tronc un aspirator, era mică, mică, mică de tot de ziceai că e o şcolăriţă de generală, şi căra pe umăr un ditamai gentoiul de sub care abia se zărea, pe urmă aveam să aflu că înghesuia în el pliante şi casete video cu aspiratorul ăla pe care voia ea să-l vândă, spunea că nu e un aspirator ca oricare altul ci unul aparte care te scapă de acraieni care pot să-ţi facă viaţa o mizerie dacă nu te ocupi la timp de ei, îţi intră şi în covoare şi în draperii şi în aşternuturi şi în piele şi în vise îţi intră, abia atunci am ciulit eu urechile că nu auzisem niciodată de acarieni, dar aveam vaga senzaţie că viaţa mea e pe cale să devină o mizerie şi atunci i-am deschis fetei şi i-am cerut mai multe informaţii in legătură cu acarienii ăştia şi ea mi-a arătat o fotografie cu unul în prim-plan iar eu m-am îngrozit că arăta ca un monstru înspăimântător şi-am dat să fug dar m-a liniştit şi mi-a spus că-i mărită de nu ştiu câte mii de ori şi de fapt acarienii sunt nişte animăluţe microscopice care trăiesc în firele de la covor şi în faţa de pernă şi în praful de pe mobilă şi în aerul pe care îl respir, pe bune şi în aerul pe care îl respir am întrebat-o eu cât se poate de serios şi ea mi-a răspuns că de-asta e aşa bun aspiratorul ăla al ei că-i strânge şi din aerul pe care îl respir, ceea ce eu n-am putut să cred dar ei nu i-am spus pentru că avea o faţă dulce de copil cuminte şi un zâmbet fermecător ca un bis la un concert al lui Harry Tavitian iar eu m-am gândit că e foarte posibil ca toată tristeţea mea să se datoreze acarienilor şi că n-ar fi rău dacă mi-aş cumpăra un aspirator din ăla şi i-am cerut mai multe detalii iar ea mi-a spus desigur o să se facă o prezentare undeva în următoarea săptămână, într-o casă cu multe covoare persane, cuverturi şi draperii la fereşti şi chiar cu vise, nu vrei s-o faci la tine m-a întrebat, explicaţiile ar fi mult mai uşor de înţeles şi eu am fost de acord doar că nu voiam să mai asculte nimeni explicaţiile alea, a venit a doua zi cu un matiz alb cu ceva scris pe el din care a scos o cutie mare în care avea aspiratorul şi toate auxiliarele lui, nici nu m-a lăsat s-o ajut, a zis că se descurcă şi singură eu doar să-i ţin uşa, pe urmă a început să-mi explice pedagogic cum e cu acarienii, o Doamne groaznic mai arătau în pozele alea color mărite la microscop, parcă erau nişte monştri veniţi din altă lume să ne colonizeze, acarienii sunt organisme mici, uneori microscopice, cu capul, toracele și abdomenul în general nediferențiate, cu aparatul bucal format dintr-o trompă alungită adaptată pentru ros, înțepat sau supt, mi-a recitat ea ca din carte, avea braţele albe ca laptele şi delicate ca miresmele de lăcrămioare, există mai mult de cinzeci de mii de specii de acarieni, mediul lor favorit este umed şi cald, iar locurile unde se simt ca acasă sunt păturile, mocheta, perdelele şi draperiile, printre altele, se hrănesc şi cu celule moarte de piele umană şi fire de păr căzute, a continuat ea să turuie în timp ce îi priveam vrăjit buzele, avea buzele mici dar rotunde şi pline şi avea ceva senzual în felul care rotunjea o-ul atunci când spunea aspiratooor, era de altfel o nuanţă erotică în toată prezentarea ei, mai ales atunci când a montat aspiratorul şi a început să tragă covoarele, ţinea un picior un pic flexat înainte şi pe cel din spate drept ca să se poată înfige în el atunci când apăsa pe ţeava aspiratorului, coapsa i se profila rotundă prin fusta subţire, avea un aer de jucătoare de tenis lovind cu sete minea la servici iar gamba era atât de elegant arcuită încât te-ai fi aşteptat să cânte cu glas de vioara la fiecare pas înainte, ea însă nici nu se mai uita înspre mine de teama privirilor mele care o înveliseră ca într-un cocon de mătase, mi se părea josnic ceea ce fac, dar nu mă puteam abţine, ştiam că ceva e în neregulă cu mine, asta este scăparea mea morală, deşi doctoriţa de familie îmi spusese cu totul altceva, dar ce ştiu doctorii ei se ocupă doar de ambalaj niciodată de ceea ce e înăuntru, crezi că ne mai putem vedea şi mâine domnişoară aş mai avea câte ceva de clarificat am întrebat-o eu timid într-un final când terminase cu covoarele, cu perdelele, cu pernele, cu draperiile, avea un ţumburuc din ăla care se pune în vârful ţevii pentru fiecare obiect în parte, pentru vise nu-mi arătase care e, ca să culeagă eficient toţi acarienii deşi mi-a explicat foarte clar că nu se poate scăpa de ei definitiv ci se poate doar reduce drastic numărul lor, dacă scădeţi temperatura sub douăzeci de grade sau dacă o creşteţi la peste şaizeci mor toti, şi ea a dat din umeri zâmbind. O vreme m-am simţit mult mai bine, mai ales joia, nu mă mai durea nici capul, nici umerii, nu mai aveam nici ameţeli, nici privirea nu-mi mai era înceţoşată, făceam ceea ce făcusem întotdeauna fără nicio excepţie, mâncam, mă mişcam, mă duceam la servici, îmi vedeam de treburi, bucuriile mici continuau să fie acoperite de marile dezamăgiri, bucuriile mari încetaseră să se mai profileze la orizont şi totuşi golul ăla începuse să se umple, bănuiala mea se adeverise deşi era doar o bănuială fără niciun fel de temei iar eu nici nu îndrăznisem să mă încred în ea, cât de puţin îi trebuie omului ca să-şi astupe golul ăla dinăuntru, un aspirator pentru acarieni, un aspirator care la prima vedere nici nu are ceva deosebit, e relativ mic şi banal dar are o grămadă de auxiliare, poate fi dus în braţe uşor de o fată subţirică cu aer de şcolăriţă de generala, dar e bun, e excelent şi pentru covoare şi pentru pături şi pentru perne şi pentru draperiile groase, dar mai ales pentru vise, şi unde mai pui că nici nu l-am cumpărat, încă mai studiez la pliantele pe care le avea fata în gentoiul ăla mare de sub care abia se zărea atunci când a venit prima dată, dar probabil că o să-l cumpăr în următoarele zile...

24 de comentarii:

Camelia spunea...

Multe de zis legate de spusurile tale, dar mai întâi şi'ntâi mă leg de acel gol care e o lipsă.
Apoi, sper că nu o să te pui la vreun adăpost, dar închis în tristeţe şi nostalgii, că din astea se fac zidurile, asta unu la mână.
Doi la mână, despre nişte răspunsuri, dacă le ratezi existenţial nici măcar retoric nu'ţi vor mai izbuti. Şi mai sunt acelea pe care nu le poţi căuta.

N'am terminat de citit, mă voi întoarce.

DaenIris spunea...

Pentru mine, textul acesta e ca o mină anti-personal pe care tocmai am călcat. Vreau să spun că sunt "acolo" de câţiva ani, motiv pentru care rezonez dureros cu multe din cele pe care le-ai descris. Dar... "să scoţi acarienii din vise" mi se pare o chestie foarte tare. :) Dacă afli metoda, te rog să mi-o impărtăşeşti. Deşi s-ar putea să fie deja prea târziu.

mosu spunea...

@camelia
:) unu la mana: desi este scrisa la persoana intai (ca multe altele) aceasta este totusi o poveste (altfel as fi marcat-o cu “jurnal”); nu neg, si aceasta (ca multe altele) nu e fantezie 100% ci contine o oarecare doza de real…
doi la mana: astept sa-mi explici cum e cu raspunsurile alea ratate sau de necautat

mosu spunea...

@irisu
mmm… nici nu stiu ce sa zic, daca e bine sau nu sa te calce cuvinte din astea sub talpa inimii; poate duce la o batatorire a realului si exploziile vor fi din ce in ce mai putin paguboase pana ce nu vor mai avea niciun efect distructiv;
ce stiu sigur este ca orice problema are solutie, asa cum stiu sigur ca nu exista vindecare completa dupa nicio boala
textul meu este in primul rand despre cum sa scoti acarienii din vise (nu chiar, dar hai sa reducem putin la abstract, ca sa putem sa demonstram teorema); ai vazut ce simplu a fost sa se astupe golul ala imens?! un aspirator de acarieni si gata! sigur, nu merge peste tot cu un aspirator sau o coapsa frumos rotunjita, dar solutii sunt…

DaenIris spunea...

"sub talpa inimii" sună tare frumos! :)
Cred că cel mai rău lucru e să nu poţi trece de câmpul minat. Aia e cel mai greu şi inspăimântător şi frustrant şi...
Dar s-o lăsăm, că nu e cazul, deşi metafora acarienilor care strică vise o să-mi stăruie in gânduri pentru o vreme.

mosu spunea...

acarienii ajung in vise pentru ca ii lasam sa traiasca in jurul nostru, in paturi, in covoare, in perdele, in perne… visele sunt o prelungire a realului in inefabil; daca ne inconjuram doar de frumos, acarienii mor…

Camelia spunea...

Persoana întâi este cea mai singură persoană din lume; cât despre personajul poveştii, dialectic toate personajele seamănă cu noi, suntem noi, fie că ne place, fie că nu, asta despre poveşti şi nepoveşti.
Eu n'aş putea scrie aşa ca tine pentru că îmi lipseşte un anume fel de imaginaţie, cea fantasmatică, dar ştiu că realitatea nu poate evita trecerea prin imaginaţie ca ficţiune suverană. Ieşi din tine în poveşti ficţionale şi acum, că m-am lămurit, mă voi adresa când va mai fi numai şi numai personajului din poveste şi nicidecum ţie. Bine aşa?
Şi l-ai putea numi şi jurnal, de creaţie şi nu de existenţă. Glumesc.

Răspunsurile care sunt de necăutat le primim altfel, alea ratate ţineau de întrebări.

Păcat că visele sunt nişte tărâmuri prea repede parcurse.

Camelia spunea...

Şi, moşu', dacă îţi pare că mi-am întins prea mult cuvintele pe-aici, o să îţi dau pace, să ştii.

Ab Elard spunea...

De unde imi cumpar si eu niste acarieni? M-ai convins...

mosu spunea...

@camelia
ooo…. in niciun caz n-as vrea sa crezi ca te-ai intins prea mult cu cuvintele pe aici; o poveste fara comentarii este ca un aspirator fara acarieni…
:) te poti adresa cui vrei, fie personajului, fie autorului… au sa inteleaga ei…
si da, persoana intai este o persoana singura! absolut!

mosu spunea...

@ab elard
ooo… poti sa-i ai fara niciun efort; ii gasesti cuminti la tine sub pat!

Camelia spunea...

Nu una singură aşa, ca oricare, moşu' ci cea mai; sunt sigură c'ai înţeles ce altceva am vrut să spun.
Cât despre domnu' personaj, să ştie că unele visuri, ca şi acarienii, nu's lesne de "stârpit", alea care nu's evanescente aşa, ca visele.

nemo spunea...

:)) stiu si eu acuma ce se intampla in jur...cand cumperi aspiratorul, sa mi-l imprumuti si mie , macar pentru o curatenie generala, macar un weekend...hm, da' oare acarienii traiesc in apa? ca daca nu....uff, imi trebuie pliantele de la alt aparat..care o fi, nu stiu..

mosu spunea...

ooo... nicio problema cu aspiratorul, ti-l dau cu mare drag, dar sa stii ca aspiratorul in sine e nimic, e unul mic si banal; tumburucurile alea sunt totul... cel pentru perdele, cel pentru covoare, cel pentru perne, cel pentru vise...
:)) nici eu nu m-am gandit daca le place sa inoate sau nu; mai studiez!

flo spunea...

Acarienii is o explicatie cu plus pentru un gol ce ii cu minus. Adica si daca rod din vise...ceva, o componenta tot lipseste. Despre asta asteptam o alta poveste.

mosu spunea...

sau mai degraba spus, acarienii sunt un pretext gandacesc pentru niste sentimente cat se poate de omenesti… :)

el_zorabb spunea...

ai uitat pesemne sa apreciezi ce ai..te-ai obisnuit sa ceri, sa pretinzi vietii mai mult.
umpli un gol cu imaginea imaculata bine prezentata celorlalti(ti s-a stricat masina, dar nu vrei sa se stie ca iei mai des busul), cu amanta (Ca toti au cel putin o amanta), cu o famile de a carei bogatii nu te mai poti bucura, probabil pentru ca te simti vinovat, invadat de nerecunostinta.

Probabil ca acel ceva launtric desi e mic, e mai ager ca si tine care ai uitat sa stai de veghe la cele bune si cele rele, ca singur sa-ti conduci regina si sa dai destinului sah.

La limita intre realitate si imaginatie se afla visul. Visul a ceea ce tanjim sa fim, dar nu avem curajul sa ne asumam.

mosu spunea...

mmm...
poate ca asta-i blestemul omului, sa se obisnuiasca mai devreme sau mai tarziu cu ce are, oricat de bun si frumos ar fi, sa fie nemultumit si sa caute continuu altceva nou...
te-ai gandit la asta?! oare n-o fi asa?!

el_zorabb spunea...

Nu cred in blesteme. Daca resimti obisnuinta ca pe un blestem, inseamna ca regreti obisnuinta, ca doare obisnuinta.

Un om este un intreg univers. Nu te poti obisnui cu un om, decat atunci cand nu il mai poti provoca, cand tu nu mai esti bine, cand tu stagnezi, cand singur nu te mai provoci...si dam vina ca ce avem nu ne mai e suficient, desi ne-a facut sufletul sa vibreze odata.
Chimia si tremurul sinapselor nu mint; atunci cand se semneaza o fac pentru totdeauna.
Noi lasam praf sa se aseze si cautam sa-i bagam de vina..cand uitam sa aprofundam, la sange, la viata, la moarte orice clipa, frunza, dor, sentiment, om..

Sa stii ca a iubi e pura stiinta si in iubire nu incape compromis, nici macar obisnuinta. Cand lasi sa apara compromisul, il resimti ca pe un blestem.Oare de ce?
De firesc?

Iar viata e iubire pura.


mosu spunea...

:) asta e teoria! si zvacnirea sufletului tanar
practica anilor multi iti vor spune candva ca nu-i asa...
dar e grozav sa speri ca e

el_zorabb spunea...

si totusi, inca mai exista batranei care se tin de mana, oameni iubindu-si meseria pana in ultima clipa a vietii si copii cautandu-si parintii pana la finele vietii

da, vulpea acuza ca toti strugurii sunt acri..

mosu spunea...

:) sunt, dar cati?
astept sa imi dai un semn peste 30 de ani si reluam subiectul...
si inca ceva; asa cum spun si "etichetele" textelor mele acestea sunt doar povesti, blogul nu e un jurnal; ici colo mai am si insemnari de jurnal...

el_zorabb spunea...

Cine simte nevoia sa fie bine inteles (ca sa nu zic sa se scuze) se acuza, Mosule :).
Ei. Mi s-a mai spus ca vorbim despre tigari dupa 20 de ani. Mai depinde si cat de veghe stai ca sa nu adormi cand e cazul sa fii treaz.
Ce e trecator, nu merita sa fie tratat altfel..din start.
Oricum,Mosu scrie fain, chiar daca Mosul nu a trait tot ce scrie..:)

mosu spunea...

:)