duminică, 6 aprilie 2014

Gândăceii

Să fi tot fost vreo unşpe seara. Stăteam la masa din bucătărie cu un picior ghemuit sub fund iar cu celălalt bălăbănind prin aer, sprijinindu-mi în stânga capul greu în timp ce cu dreapta turnam în burdihanul însetat bere rece dintr-o cutie argintie. Cerul era plumburiu şi deşi închisesem fereastra bucătăriei îi simţeam greutatea pe umeri, îi adulmecam mirosul de fulgere în nări şi ascuţimea scânteierilor în pupila îngreunată. Pe primul l-am văzut aşa, într-o doară, cum pleacă dinspre piciorul mesei către uşa balconului. Înainta greu, ca un moş, ca şi cum n-ar fi fost sigur încotro vrea s-o purceadă. Nu semăna deloc cu gândacii obişnuiţi de bucătărie, dar de ce ar fi semănat dacă erau ai mei şi tot ce e al meu e altfel decât al altora?! Ăsta era mic şi ghebos, mai degrabă înalt decât lat, cu o culoare nedefinită dar nicidecum negru tăciune şi se deplasa încet şi un pic oblic ca un camion care are o osie strâmbă. L-am lăsat să ajungă în câmp liber, la jumătatea drumului dintre masă şi uşa de la balcon şi l-am luat la ţintă folosind una din cutiile goale strânse grămadă pe masă. Nu l-am nimerit. Nici cu a doua, nici cu a treia… Cutiile de bere cu forma lor cilindrică aveau şanse aproape nule să-şi afle o suprafaţă plană care să se lipească peste gresia albă cu vinişoare subţiri vişinii între care să prindă ca-ntr-un cleşte lighioana. O ultimă încercare a fost cu papucul din dotare, din pânză moale, dar se pare că lichidul din cutiile de bere îşi spusese cuvântul căci şi de data aceasta l-am ratat. “Mama mă-tii” mi-a scăpat printre dinţi şi înainte să dispară pe sub marginea pragului de la uşa balconului am înşfăcat un borcan de 800 de castraveţi muraţi tocmai golit şi m-am grăbit să-l pun cu gura în jos deasupra individului. Lighioana s-a oprit chiar în mijlocul cercului făcut de gura borcanului fără să încerce să găsească o cale de ieşire aşa cum fac de obicei gândacii de bucătărie surprinşi în situaţii similare. Am luat o foaie de hârtie, am băgat-o uşurel pe sub buza borcanului şi lighioana s-a prăvălit grămadă. Am ridicat tot ansamblul şi l-am adus pentru o absolut necesară inspecţie pe masă, lângă cutiile de bere rămase. Lighioana nu era în mod evident una obişnuită, căci pe lângă faptul ca era oarecum rotundă, părea să aiba doar două perechi de membre, iar una dintre perechi… ei bine una din ele nu părea a fi folosită deloc pentru mers. Cele două membre oscilau în sus şi în jos deasupra corpului propriuzis ca şi cum lighioana ar fi vrut să zvârle înspre mine cu neostoite mustrări şi întunecată mânie. Fiindcă privirile mi-erau şi aşa înceţoşate, am dat fuga la sertarul cu scule mărunte de casă şi am apucat lupa cea mare. Iar când mi-am aruncat ochii nu mi-a venit a crede ce se prăvale la marginea privirilor. Lighioana nu era nicidecum un gândac de bucătărie cum crezusem până atunci, ci un bărbat bătrân, mic mic, ghebos şi urât, care mă ameninţa furios cu pumnii. Am pus lupa deasupra-i şi l-am luat la purecat. Piticul nu era mai mare decât unghia de la degetul mic, avea pielea zbârcită, o burtă cât toate zilele şi două picioare mici şi strâmbe pe care părea că abia poate să-şi mai sprijine trupul, e adevărat susţinut în plus şi de un toiag. Avea capul aproape pleşuv, cu mici zbenghiuri de păr răvăşite aiurea şi o gura mare cât toate zilele. Şi deşi era gol-goluţ purta în picioare o pereche de pantofi mari, mari-mari, mult mai mari decât ar fi purtat în mod normal un bătrân stafidit, mărunţel ca unghia mea de la degetul mic, cu burta ca un balon şi picioarele subţiri ca grisinele. “Ce dracu e asta?!” mi-am spus şi am privit strâmb spre cele patru cutii de bere goale răsturnate pe masă. Patru de pe masă şi cu cele trei de lângă uşa balconului fac şapte. Apariţia picitului cu burta mare şi pantofii lungi nu mi se mai părea atât de greu de înţeles. M-am ciupit de obraz. Simţurile păreau la locul lor. Am dat fuga la baie, am aruncat în pumni bolovanii de apă rece şi mi-am frecat faţa cu ei. Şi iar, şi iar. M-am şters pe îndelete privindu-mi atent pupilele în oglindă. Păreau vii. Când m-am întors am găsit însă piticul acolo unde îl lăsasem, în borcan. “La naiba, am încurcat-o!” m-am zgribulit deodată la apariţia fiorilor reci pe şira spinării. Piticul s-a aşezat jos în fund, cu picioarele strânse în faţă, continuând să mă ameninţe cu pumnul. Am ridicat uşor marginea borcanului. “Ce dracu faci măgarule?” s-a oţărât el la mine pe sub buza de sticlă şi speriat am apăsat borcanul la loc peste foaia de hârtie. Piticul s-a ridicat în picioare, şi-a pus o mână în şold, s-a sprijinit cu cealaltă în baston şi a aşteptat sigur pe sine eliberarea. Oscilam. Borcanul apăsat peste foaia de hârtie menţinea o stare de ridicol pe care nu o puteam asuma. Un vis are contururi definite până la deschiderea ochilor, apoi rămâne doar un gând cu aripi străvezii. Pe de altă parte eliberarea ar fi putut conduce fie spre fuga incumbentului pe sub pragul uşii bucătăriei, ceea ce n-ar fi fost la urma urmei o pacoste prea mare, fie mai grav, căci ar fi fost imposibil de controlat, ar fi putut conduce la o confruntare directă cu acesta. Şi exact în momentul acela de cumpănă, când gândurile se legănau în echilibru pe scrânciob, l-am zărit pe al doilea. Abia se dezlipise de piciorul scaunului de pe care mă ridicasem şi înainta şontâc-şontâc către uşa de la balcon sau naiba mai ştie spre ce. Nu l-am lăsat să înainteze prea mult. L-am luat rapid de ceafă şi l-am azvârlit pe sub marginea borcanului în împresurarea de sticlă lângă celălalt. Am ridicat din nou lupa şi i-am privit atent. Nu-mi puteam crede privirilor. Doi pitici gheboşi, goi, dizgraţioşi, cu burta mare şi pieile atârnând mă priveau mânioşi de dincolo de peretele transparent, agitându-şi pumnii. Stăteau unul lângă altul, cu picioarele subţiri abia susţinând trupul rotund ca o bilă, sprijindu-se în toiag si ameninţându-mă. La prima vedere unul părea o dublura a celuilalt. De fapt asta am şi suspectat şi am urmat iar ritualul de mai devreme, ciupit, spălat ochii, verificat pupilele, şters faţa, dar când m-am întors în bucătărie cei doi pitici enervanţi mă aşteptau tot sub cupola de sticlă. Am ridicat borcanul, l-am pus deoparte şi am acceptat confruntarea. Nodul gordian trebuia tăiat. Văzându-se liberi piticii se potoliră însă ca prin minune şi fără să mă bage în seamă se porniră încetişor către marginea mesei.
- Hei, hei, hei… încotro?
Piticul numărul unu, cel din faţă, aruncă spre mine o privire mai degrabă scârbită decât mânioasă şi îşi continuă mersul, piticul al doilea imitându-l întocmai.
- La dracu! Cine naiba sunteţi şi ce vreţi de la mine? Doar n-o să dispăreţi acum ca nişte fantome!
Se pare că zbieretele mele dezarmate şi disperate au atins oarece coarde sensibile ale sufletelor lor gheboase căci dintr-o dată s-au oprit şi m-au privit drept.
- Chiar nu ne recunoşti? – mă întrebă privind mirat piticul Unu şi împreună cu piticul Doi întinseră gâturile spre mine în ideea de a le privi mai atent chipurile, în timp ce cu pantoful stâng, lung cât o zi de post, băteau amândoi cadenţat podeaua.
Nici vorbă să-i recunosc. Nu mai întâlnisem niciodată pitici în viaţa mea. Doar în Albă-ca-Zăpada, dar ăia stăteau cuminţi în povestea lor, că doar nu era s-o tulească şi s-o lase pe Albă-ca-Zapadă singură iar pe copii fără poveste şi în curtea mătuşii Aglaia dar ăia erau din ipsos vopsit şi nu se mişcau de la locul lor. Brrr... şi aşa hidoşi…
- Chiar nu ne recunoşti?
- Nu! – am răspuns eu sincer fără să mă mai gândesc.
Atunci piticul Unu şi-a întors privirea către piticul Doi, piticul Doi şi-a întors privirea către piticul Unu şi amândoi au început să râdă în hohote de se zgâlţâiau pereţii apartamentului.
- Tu chiar nu ne recunoşti! Habar n-ai cine suntem, aşa-i?! – s-a răstit piticul numărul unu înspre mine mai degrabă amuzat decât mânios.
- Pe onoarea mea dacă v-am mai văzut vreodată. Habar n-am cine sunteţi! N-am mai întâlnit în viaţa mea doi pitici ca voi, atât de urâţi şi atât de obraznici.
Piticii se priviră iar ca-n oglindă şi se puseră din nou pe hohotit.
- Ia dă-ţi cu mâna aşa prin păr – replică piticul Doi după ce se opri din râs, şi-mi arătă cum să-mi trec mâna prin păr înainte şi înapoi măturându-mi scăfârlia.
Am făcut întocmai şi spre totala mea surpriză încă trei pitici identici cu primii se prăvăliră pe masă lângă cei doi. Erau la fel de burtoşi, de chei şi de urâţi. Rămaseră o vreme ghemuiţi, apoi se ridicară cu greu întâi în genunchi sprijinindu-se în baston, pe urmă în poziţie bipedă şi mă priviră cu aceeaşi nedesimulată ură, adunând sprâncenele întunecos spre centru şi strângând buzele a încruntare.
Dar până să mă dezmeticesc eu, ochii nepotoliţi descoperiră undeva peste umăr în stânga un şir întreg de mogâldeţe coborând de pe scaun şi înaintând în şir indian ca furnicile spre nuştiunde. Am vrut să iau un papuc şi să-i strivesc ca pe nişte gângănii mizerabile dar privirea mi s-a înceţoşat cu totul şi am simţit cum mă ia ameţeala.
Nu ştiu cât am stat aşa leşinat. Când m-am trezit însă erau cu toţii acolo, pe masă lângă borcan. Patruzeci, cincizeci, n-aş putea spune exact câţi erau. Nu mai păreau mânioşi, păreau mai degrabă îngrijoraţi.
- Îşi revine – l-am auzit icnind pe unul care părea şeful lor şi un oftat de uşurare s-a auzit din piepturile tuturor.
- Cine naiba sunteţi, nesuferiţilor?!
- Noi nesuferiţi?! Tu eşti nesuferit! Păi dacă nu erai aşa ciufut crezi că ne mai luam lumea în cap?
- Hai spuneţi odată, nu mă mai fierbeţi! Cine sunteţi şi ce căutaţi aici?!
- Zici că n-ai auzit niciodată de pitici? Că nu ţi-au trecut niciodată prin cap?! Că nu ţi s-au lipit niciodată de creier? – s-a răstit la mine unul mai arţăgos, care se deosebea de ceilalţi prin barba albă şi sprâncenele stufoase, accetuând la fiecare frază pe “pitici”, “cap” şi “creier”.
Şi atunci am înţeles. Abia atunci am înţeles totul. A fost rândul meu să izbucnesc în râs, într-un râs nestăvilit şi isteric de om bolnav fără scăpare. Piticii de pe creier m-au privit îngrijoraţi. Cred şi eu că erau îngrijoraţi. O nebunie limpede, sănătoasă, i-ar fi scos definitiv din schemă, i-ar fi lăsat pe drumuri, s-ar fi putut vârî fără probleme sub pragul uşii de la balcon fără să aibă vreodată o cât de mică speranţă de întoarcere.
Şi am pufnit iar în hohote isterice, năvalnice, ca o mare nepotolită.
- Hei, hei, băiete… - fu rândul piticilor să-şi manifeste îngrijorarea. Hai potoleşte-te zău. Băiete, fii cuminte, stăpâneşte-te… - am mai auzit ca prin ceaţă şi am pierdut din nou contactul cu realitatea…

17 comentarii:

Irina spunea...

Cred ca esti cel mai cumsecade om pe care il "stiu" cu pitici pe creier, la vedere.
Sa nu ma contrazici, te rog, sau te roaga piticii de pe propriul meu creier!
Culmea, tot ei si-au facut griji pentru tine!
Ador sa ma porti in povestile tale.

nemo spunea...

iuuuuuui :)

mosu spunea...

@nemo
tipatul asta e dinspre piticii tai care s-au intalnit cu piticii mei?! ;)

mosu spunea...

@irina
sa fim seriosi si sa vorbim drept! toata lumea are piticuti pe creier, mai mari, mai mici, mai tinerei, mai batraiori, mai la vedere, mai ascunsi…
siii… tot pe bune! pai cum sa nu fie ei ingrijorati de sanatatea mea cand pe (si din) creierul meu traiesc… ;)

nemo spunea...

cred ca da.

Camelia spunea...

Şi nu i-ai întrebat de cei doi dintâi încotro o porniseră? Da' am înţeles că a fost o întâlnire perplexantă.

floungureanu spunea...

gandaceii astia is savoarea zilei pt mine;
asa as vrea sa citesc o carte scrisa de tine, mosule...

mosu spunea...

@pestisorule
;)

mosu spunea...

@camelia
nu m-am gandit sa-i intreb atunci, desi dupa aia m-am gandit si eu! stii ce cred?! c-au vrut pur si simplu s-o stearga; piticii de pe creier vor sa fie bagati in seama, sa le faci conversatie, sa interactionezi cu ei, iar eu sunt cam rece din punctul asta de vedere...

mosu spunea...

@flo
multumesc!
mmm… tu vorbesti despre o carte d-aia mare cu sute de pagini si coperti d-alea groase in care scrie, scrie, scrie si nu se mai termina?!
putem sa ne gandim si la asta, n-o fi asa de complicat! daaa... nu-s mai bune niste povesti d-astea mici mici si multe ca oualele de ciocolata de pasti?!

Camelia spunea...

Moşu', eu niciodată n'am ştiut cum e cu piticii ăştia şi de ce işi fac ei casă acolo, pentru că la unii aşa pare, că's mai mereu locuiţi de pitici. Acolo, în creier.
Eu cred că ai tăi nu te mai vroiau, asta poate din pricina lucrurilor despre care zici, şi o porniseră spre grădină.

Îmi place cum îţi nuanţează codul scriiturii ludicul, Moşu'. Ti-am spus asta vreodată?

Camelia spunea...

Văd dublu în faţa ochilor, da' nu pricep de ce; ţi-am scris doar o dată dar iată-mi cuvintele de două ori. De vină or fi piticii, se ţin de pozne?
C'aşa-i cu ei, nu întotdeauna, fireşte, însă nici numai uneori.

mosu spunea...

gata, s-a rezolvat cu dublura; de la pitici a fost sigur!
mmm… se poate sa fie asa cum zici tu cu plecatul, dar sa stii ca ma salasuiesc si pe mine; or fi plecat astia mai mosi si mai carcotasi, dar aia mai juni au ramas
si apropo si de pitici si de ludic, pentru mine ludicul e o arma, o platosa; viata e cam naspa, cam stramba, sufocanta; din cuvinte ca si din plastilina poti sa construiesti orice, iti desenezi lumea ta si stai ca gandacul in borcan cu burta la soare (sau la bec)…
macar din cand in cand

9 spunea...

:) Piticii ăştia pe creier...Le duci dorul atunci când nu mai sunt. :)

mosu spunea...

ei, n-as zice chiar ca le ducem dorul, dar nu ne putem dezlipi de ei (sau ei de noi), deci trebuie sa ajungem la un consens... ;)

Fanfan spunea...

Fiecare cu piticii lui ... ai tai sunt, totusi, simpatici :)

mosu spunea...

fiecare cu piticii lui, fanfan... unii mai dragalasi, altii mai intepati, altii mai acri, dar toti nesuferiti...
eu i-am mai pieptanat pe-ai mei, le-am dat cu deodorant, le-am pus pantofi (apropo, de nu m-o fi intrebat nimeni de ce poarta doar pantofi?!), ca sa dea bine in poveste, dar tot uraciosi sunt... :)