miercuri, 4 martie 2015

Păsăroiul (final)

I-am cerut fetei să-mi dea adresa unde stă şi m-am dus să-l văd. Arăta îngrozitor. Şi locul şi omul. Era slab ca o foiţă de pergament. Pielea era lipită de oase ca o învelitoare întinsă de un milostiv pentru a acoperi cât se poate mai bine un înlăuntru pustiit. Avea ochii închişi şi părea că doarme. Sau coborâse pleoapele ca să despartă cele două lumi în care trăia concomitent şi să se ascundă de cea care îl îngrozea. Lângă pat, pe un scăunel de lemn cu trei picioare, o domnişoară mignona bocea în pumni. Părea să nu aibă mai mult de optsprezece ani dar era, chiar şi în intunericul dens al camerei lui Grig, de o frumuseţe naturală ce-ţi tăia răsuflarea. “Eu sunt Maria, prietena lui Grig, eu v-am sunat” mi-a spus şoptit ca şi cum n-ar fi vrut să-l trezească, întinzându-mi bărbăteşte mâna. Pentru o clipă mi-a fost teamă că am sosit prea târziu, caci totul avea aerul unui priveghi. Şi atmosfera închisă, şi trupul uscat al bărbatului, şi obrajii înlăcrimaţi ai fetei. Dar nu, Grig nu zburase încă atât de sus, plutea undeva între cer şi pământ.
Nu sunt un om puternic. Poate că puternic devii doar luptând cu viaţa, dând cu capul de pragul de sus şi buşindu-ţi nasul în cel de jos, căzând, târându-te, ridicându-te iar. Eu nu m-am luptat cu viaţa, eu am luat-o, cum spunea şi Grig, pe cărarea bătătorită. Aşa că am încercat să închei cât mai rapid întâlnirea cu moartea. Am băgat mâna în buzunar după plic, l-am pus în palmele fetei şi i-am spus ţinându-i mâinile strâns apăsate în jurul lui. “Sunt aici. Sunt convins că ai să ştii ce să faci cu ei. Du-l la spital şi salveaza-l. Ai grijă de el!” Şi înainte să fac vreo mişcare, fata s-a ridicat pe vârfuri şi m-a sărutat uşor pe obraz, în timp ce eu m-am răsucit pe călcâie şi am ieşit într-o grabă neaşteptată. Îmi era tot mai greu să respir. Corpul meu părea să vrea cu tot dinadinsul să respire prin ochi, ceea ce-i era cu neputinţă. Am încercat o dată, de două ori, apoi încă o dată. Până la urmă aerul şi-a făcut loc pe trahee în jos şi am tras adânc aer în piept. Eram sigur că fata ştia ce avea de făcut. Inspira încredere chiar dacă era doar un ghem de om. Şi iubire! Iar asta era chezăşie.
Banii erau ai mei. Îi aveam strânşi pentru taxele şi impozitele anuale şi pentru a face izolaţia termică a apartamentului. O parte erau rezerva de zile negre a familiei şi o alta era de la ai mei. Nu-mi permiteam să-i las să se ducă, dar pe moment nu găsisem nicio altă soluţie. Fata avusese dreptate, toţi apropiaţii lui Grig mi-au închis telefonul când au auzit că e vorba despre el. “Heeei ... omul ăsta îmi datorează o grămadă de bani! Să-mi înapoieze întâi ce i-am dat şi apoi mai discutăm!” îmi spunea fiecare după care discuţia se încheia brusc. Am avut discuţii şi acasă. Bineînţeles c-am avut. Multe şi grele. M-am apucat să caut pe net prieteni mai vechi de-ai lui Grig, colegi de şcoală, de liceu, de facultate. Unii miloşi au sărit să ajute, alţii nu.
După vreo cinci săptămâni fata m-a sunat din nou. “S-a operat, e bine. Treceţi pe la noi să ne vedeti?!” Locul, acelaşi, arăta cu totul altfel. Luminos, vesel, curat. Erau şi flori, multe flori. “Ce faci inginere?” m-a luat în primire păsăroiul încercând să se ridice într-o rână. Arăta bine, avea părul tuns scurt iar barba devenise istorie. Era slab dar nu palid. “Stai acolo, nu te ridica. Arăţi bine, arăţi grozav! De-acum însă trebuie să ai mare grijă de tine. Mai laşi zburatul şi o iei la ciugulit uşurel prin ţărână. Şi mai ales trebuie s-o asculţi pe Maria, neapărat s-o asculţi!” Păsăroiul a privit-o cu ochi lăcrimoşi şi i-a sărutat mâna ca o albină înconjurând pistilul dulceag al florii. “Dacă nu era ea eram mort. Sigur muream! Doar datorită ei mai trăiesc. Şi ţie trebuie să îţi mulţumesc bătrâne. Şi să îţi cer scuze, m-am purtat ca un prost. Nu ştiu cine ar mai fi făcut ceea ce ai făcut tu pentru mine. Şi nu ştiu dacă mă voi putea revanşa vreodată. Nu cred că voi putea” a spus el şi două lacrimi rotunde, doar două, au început să se rostogolească ca două bobiţe de mazăre pe obrajii săi colţuroşi. “Heeei, dar trebuie neapărat să rezolvăm ceva astăzi fiindcă sunteţi amândoi lângă mine. Iubiţii mei, acum sunteţi amândoi lângă mine şi nu ştiu ce o să ne mai rezerve viitorul.” Şi păsăroiul încercă din nou să se ridice, dar fata îl împinse cu un deget la loc. “Tu să stai acolo întins şi să-mi spui mie ce vrei, iar eu o să fac ceea ce-mi ceri. ”Lada aia - arătă el cu degetul spre o cutie mare de carton suită pe dulap - lada aia daţi-o jos. Eiii... dragilor, aici e toată averea mea şi vreau să v-o dăruiesc vouă” a murmurat vizibil emoţionat păsăroiul şi ochii au început să-i sticlească ca şi cum o explozie uriaşă s-ar fi produs înlăuntru. Lada era plină cu maculatură şi arăta exact ca dulapul unui elev când se încheie anul şcolar. Caiete vechi, jerpelite, fără coperţi, mari, mici, cu pagini mâzgălite şi smucite sau neatinse parcă, cu scris mărunt sau dimpotrivă cu litere mari aruncate din fugă. “Sunt caietele mele. Toate poveştile mele, toate poeziile, toate gândurile mele. Vi le dăruiesc vouă. Voi cu siguranţă veţi avea mai multă grijă de ele decât pot avea eu.” Gestul păsăroiului recunosc că m-a copleşit. Lada cu caiete era singura lui avere. Dăruind-o şi pe aceasta rămânea complet gol. “Iar când îmi voi reveni promit că am să vă citesc câteva dintre ele, pe toate chiar, de ce nu, căci timp avem berechet” a încercat el să zâmbească, dar s-a prăbuşit epuziat pe pernă.
Maria nu a vrut să păstreze niciun caiet, mi le-a dăruit mie pe toate. “Păstraţi-le, eu îl am pr Grig, am tot ce-mi trebuie. Şi asta numai datorită dumneavostră!” Îmi vorbea la persoana a doua, cu dumneavoastră, deşi curând aveam să aflu că Maria era departe de a fi o puştoaică, ea având o vârstă apropiată de a mea şi a lui Grig. Niciodată n-am putut însă să înţeleg ce găsise fata asta ca un bujor, iar aceasta nu este nicio exagerare, căci exact aşa arăta, ca un bujor, la fiecare zâmbet părând că îi cresc tot mai multe petale în jurul unui miez lăuntric de foc şi dulceaţă, la Grig. Era fină şi delicată ca un fulg de zăpadă, de-ţi era teamă s-o atingi ca nu cumva să se topească în cupa fierbinte a palmei, era veselă şi iubitoare, optimistă, încrâncenată în a proteja ceea ce preţuia, în timp ce el... el era concentrarea nimicului absolut, era urât şi trist, măcinat pe interior de o demolatoare neîncredere în viaţa însăşi, era lispsit de orice simţ pragmatic, de orice simţ lumesc (uita adesea să mănânce, ceea ce nu-l stânjenea totuşi cât de puţin în umblerea sa de-a lungul zilei), fiind unicul locuitor al unei lumi pe care o construise doar pentru sine şi-n care nimeni altcineva nu-şi avea locul.
Am citit cu nesaţ poemele lui Grig, căci tot ceea ce el numea poveşti sau gânduri erau de fapt tot poeme, mai concise sau mai ample, cu toate construcţii sofisticate ce împănau o lume indescifrabilă de către pământeanul de rând. Poezia lui Grig îl reflecta întocmai. Tristă, rugoasă, pământie, inspira dezamăgire, nesiguranţă, singurătate, niciunstrop de iubire. Cuvintele poemelor păreau elementele de construcţie ale unei limbi pe care o găseai familiara dar pe care nu erai în stare s-o pricepi, fiecare cuvânt în sine fiind cunoscut, dar construcţia care le asambla devenind deloc de înţeles. Probabil că cel mai sugestiv poem legat de felul în care Grig vedea viaţa era cel in care descria întâlnirea cu divinitatea ce avea să-i creioneze drumul către lumea de dincolo. “Bre, ai făcut-o de oaie aseară
te-am aşteptat preţ de câteva gânduri zdrumicate şi n-ai coborât
păi aşa ne-a fost vorba?
Nădăjduind c-ai să vii am băut doua pahare din ţuica lui Nelu,
un kil de vin (îţi turnasem şi ţie într-un pahar de muştar)
şi am tras pe nară două pachete de tutun dăl prost
luate p-un pol împrumut de la loana
ştii doar că sunt lefter
iar ea că n-are să-i mai vadă îndărăt, însă pentru aşa întâlnireee...
Mă simţeam pregătit
da’ fiindcă n-ai dat niciun semn
am adormit când începuseră să mijească zorile,
cu capul pe masă şi cu lama aia de curăţasem coaja de măr
strâns puternic în palmă
Acu să fii sănătos, n-ai decât să aştepţi până m-oi simţi iar pregătit!”
Viaţa lui Grig era exact ca poemul acesta, era chiar mersul pe sârmă al echilibristului. Nu punea niciun preţ pe ea. Dar nici dincolo nu spera să găsească eliberarea. Îmi era grozav de teamă pentru el.
La nici două luni după ce primisem lada cu poezii m-a sunat Grig. “Treci pe la noi? Am o surpriză pentru tine!” Surpriza era însănătoşirea sa remarcabilă, fără nicio îndoială realizarea Mariei. Prinsese ceva culoare în obraji, pielea nu mai era lipită de oase, zâmbetul se anina prelung ca o picătură scursgându-se de ploaie în colţul buzelor. Maria radia fericită. A urmat apoi o perioadă îndelungată în care ne-am întâlnit tustrei des, în garsoniera lor de sub pod, el recitându-ne poemele şi explicându-ne amănunţit ce a vrut să spună cu fiece frază, cu fiece cuvânt, cu fiece suspin, iar noi sprijinindu-l să se înalţe din nou. Numai căăă... pe măsură ce trupul părea că se întremează pe zi ce trece, spiritul său se dovedea tot mai bolnav, tot mai firav, tot mai slăbit. Nu trebuia să fii medic pentru a-ţi da seama de asta. Viaţa îl prinsese în mreje, iar el nu era pregătit să trăiască într-o lume croită de alţii. “Inginere, nu mai pot să zbor, mă. Nu se mai ridică aripile astea lungi, uite cât au crescut - îmi spuse el şoptit când fata se îndepărtase, arătându-mi braţele descărnate cu pieile atârnând dizgratios. Nu mai pot să le mişc deloc mă, au înţepenit. Nici vorba să mai ridice trupul ăsta, de atlfel uşor, dar nu se mai pot ridica pe ele însele aripile. E groaznic bătrâne. E sfârşitul! Şi cel mai rău mi-e de fata asta” mi s-a confesat oftând larg. Am crezut că toată jelania lui nu era decât o licenţă poetică, o sclipire a unui geniu rătăcit. Dar n-a fost aşa. Trecuseră mai puţin de patruzeci şi opt de ore de la acea discuţie şi noaptea, oh, n-o să uit niciodată noaptea aceea, m-a sunat Maria. Era grozav de speriată. “A dispărut! Pur şi simplu a dispărut. Nu-l mai găsesc. Am coborât să iau o pâine şi când m-am întors nu mai era. A lăsat o hârtie, o poezie, din care nu înţeleg absolut nimic şi a dispărut. Nu ştiu unde e. A plecat în pijama, hainele sunt în casă. Am căutat şi în bloc şi pe stradă şi nu-i. Poţi să vii? Mi-e frică, mi-e tare frică!” “Stai acolo, vin imediat!”. L-am găsit împreună. Era cocoţat sus pe bloc, în pijama aşa cum spusese Maria şi cu o sticlă de vin golită pe trei sferturi în mână. “M-aţi găsit hoţomanilor” s-a hlizit el vizibil ameţit de băutură. “Bă, au început să capete forţă aripile. Ia uite” şi a lăsat jos sticla începând să-şi mişte braţele în sus şi în jos exact ca o pasăre aripile. “Vedeţi?! Vedeţi aici?!” şi braţele sale se mişcau din ce în ce mai repede în sus şi în jos, ameţitor de repede, ca nişte panglici de pânză lungi răvăşite de vânt. “Sunt iar păsăroi, băăă”. Am dat să ne apropiem dar el a strigat urcându-se repede pe bordura înaltă a terasei. “Să nu care cumva să vă apropiaţi drăgălaşilor, să nu care cumva!". Eram complet paralizat de spaimă, de grozăvia situaţiei, de frig. “Grig, să nu faci prostii, mă! Vino-ncoace că e frig. Hai vino să mergem că ne e frig, e grozav de frig în noaptea asta.” “Bucuraţi-vă dragilor, aripile mele s-au deschis iar şi totul e nemaipomenit, e la fel ca înainte.” Apoi s-a întors cu spatele la noi şi a apropiat vârfurile degetelor dezgolite de marginea de beton a clădirii lăsând trupul să atârne în gol. “Nu vă fie teamă dragilor, doar ştiţi că pot zbura. Nu vă fie teamă!” Apoi brusc s-a aplecat în faţă şi a dispărut complet în noapte. Definitiv. Nu l-am mai zărit niciodată. Nu căzuse la baza blocului aşa cum s-ar fi aşteptat orice om cu capul pe umeri şi nici în altă parte nu aterizase. Pur şi simplu îl înghiţise pământul. Sau noaptea. “Domnule, dumneavoastră încercaţi să mă convigeţi că domnul acesta a dispărut din senin?!” mă interogă locotenentul, un om inteligent şi cu multă răbdare de altfel. “Cum credeţi că pot să trec eu în raport că persoana dispărută şi-a luat zborul de pe marginea unui bloc cu opt etaje?! Îmi trebuie altceva domnule, altceva mai credibil. Chiar şi pentru a-l da în urmărire îmi trebuie o informaţie mai credibilă. Spuneţi-mi vă rog ce să scriu şi eu scriu. Dar că şi-a luat zborul ca o pasăre de pe marginea blocului şi a dispărut în noapte eu nu pot să menţionez în raport, credeţi-ma.” Şi avea dreptate, îl înţelegeam. Dar şi noi aveam. Îl văzusem cu ochii noştri cum se aplecase peste marginea betonată a blocului, cum îşi desfăcuse braţele lungi, mult prea lungi pentru noaptea aceea turbată şi cum dispăruse cu totul in neant. Poate dacă n-am fi fost doi…
Grig n-a mai apărut niciodată, oricat am alergat amândoi timp de câteva luni pe la toate morgile şi spitalele din oraş, ba chiar şi din oraşele apropiate. N-am priceput nicicum unde a dispărut şi mai ales cum. Căci ştiam că trăieşte. Îi înţelegeam gestul, semnificaţia, fronda, dar realizarea nu avea sens decât în lumea în care el însuşi se baricadase, într-a noastră nu avea nicio raţiune. Ne lăsase să credem că şi-a luat zobrul când de fapt el se mutase într-un cu totul alt univers.

N-a trecut niciun an de la dispariţia lui Grig şi am divorţat, apoi imediat m-am recăsătorit. Cu Maria. Viaţa mea fusese bulversată iremediabil. “Crezi că asta şi-a dorit?” m-a întrebat ea zâmbitoare ca un bujor înflorind. Am strâmbat din buze a mirare şi am sărutat-o pe vârful nasului. “Eu ştiu ce-o fi fost în capul lui de păsăroi?!” am şoptit mai mult pentru mine privind îngândurat spre umerii tot mai ascuţiţi...

12 comentarii:

cristina spunea...

de multe ori mi-ai data senzatia ca tu nu esti om. adica barbat.
m-am tot gandit ca acest "mos" sub care te ascunzi este un fel de pelerina neagra si gaurita sub care iti sta neincetat chipul.
dar acum, datorita casatoriei cu maria, tind sa cred ca exista un om-barbat sub mantie.
si, acum, contextual vorbind, nu e nevoie de explicatii precum: "are niste ochi patrunzatori" sau " arata precum un zeu" pentru a motiva adoratia din privirea unei femei, destinata unui barbat anume.
uneori, exiplicatia este "pur si simplu". ( unde, pur si simplu, pentru mine personal, in traducere libera inseamna ca mintea lui, este fascinanta)
e drept, in spatele acestui "pur si simplu" pot sta multe lucruri ascunse, multe dintre ele sunt minciuni, care, in capul ei sunt mari adevaruri.
asa ca, mai bine sa nu intrebi " de ce iubesti". cel mai bine este sa imbratisam " te iubesc-ul" atat cat este prezent.

mosu spunea...

nici nu sunt om, sunt pasaroi! dar nu puteam sa vin si sa spun "stiti, eu falfai din aripi", a trebuit sa imbrac pe altcineva in hainele astea de pene si sa-i dau un aer de poveste realitatii
bineee... la sfarsit am lasat sa se inteleaga cam pe unde ar sta adevarul pentru cine are ochi ca sa vada
:) mai bine!

cristina spunea...

adevarurile nu se vad cu ochii, mosule cu aripi. adevarurile se simt.
aripi? acelea de inger pe care te-a trimis baby sa le cumperi?!

mosu spunea...

nu ca acelea, stii bine! alea sunt cu bretele transparente ca sutienele si inchizatoare metalica...
aripi cu umeri!

om spunea...

si atunci cand nu mai este prezent teiubescul apare tacerea. nu?

mosu spunea...

nu stiu cum e la oameni, nu vreau sa ma bag... ;)

Irina spunea...

Nu ai renunţat, de fapt, niciodată la aripi, nu-i aşa?
Drag mi-e gândul ce te-ndeamnă să ne fericeşti aşa cum o faci aici.

mosu spunea...

:)
facem ce putem sa ne ridicam din cenusiul lumii

acelasi om spunea...

Poate nu era pentru tine intrebarea, MosBarbosule :)

Adriana spunea...

@ Om: îți răspund eu in locul Cristinei (al carei ultim paragraf mi-a plăcut mult, e cumva realitatea mea), atat cat ma pricep: da, intervine tacerea. Dar in singuratatea casei mele voi mai rosti o vreme acel 'te iubesc' către el, fara ca el sa stie asta vreodata... pana cand va aparea o alta poveste.

Adriana spunea...

Edit: si pana când intervine uitarea.

@ Mosu: imi place ca ce scrii tu curge; nu am senzatia ca te caznesti sa asterni randurile. Si imi mai place ca ai un fel de a scrie care binedispune, nu stiu sa explic. Adica desi ti-ai denumit in felul asta blogul, ai un fel tanar de a vorbi & scrie. :)
Iar daca iti doresti sa publici, ce ai zice daca as da unui scriitor linkul catre acest blog? Si vedem pe urma reactia.

mosu spunea...

multumesc pentru cuvinte!
“un fel tanar de a vorbi si a scrie” nu stiu daca e neaparat un atu; unul “matur” probabil ar fi fost :)
cat despre “binedispune”, cineva spunea mai deunazi ca textele mele au o urma de tristete chiar daca par optimiste; iar eu i-am dat dreptate…
o parere a cuiva avizat e binevenita indiferent daca voi publica vreodata sau nu; daca vrei sa dai unui scriitor linkul catre blogul meu pentru a-si spune parerea e ok si mi-ar face placere sa i-o aud/citesc
cat despre publicat recunosc ca m-am gandit, desi m-am scris niciodata decat pentru a ma deconecta, pentru a evada dintr-un real cenusiu; dar sunt multe intrebari la care tb sa raspund; prima ar fi “de ce?”
interesant ar fi de spus ca nimeni din viata reala nu stie ca scriu, asa cum nimeni din viata virtuala nu stie cine sunt; are rost sa le amestec? asta ar fi a doua intrebare