duminică, 13 septembrie 2015

Câinele pământului

- Ţi-am spus de-atâtea ori să nu mă mai minţi. Dacă ţi-e foame vii să-mi spui şi-ţi dau eu tot ce-ţi trebuie. Uite ce mizerie ai făcut, iar ai pus mâinile pline de grăsime prin toată casa. Şi pe masă şi pe bufet şi pe uşă… Tu înţelegi ce-ţi spun? Cu tine vorbesc! – ţipă femeia scuturându-l zdravăn de umăr pe copilul firav ca şi cum ar fi încercat să-l golească de toate gândurile necuminţi ce se adunaseră în căpşorul mic şi bălai.
- Şşşt… taci - murmură copilul cu buzele aproape lipite dar femeia nu-l auzi şi continuă uitându-se mânios către bărbatul care stătea proţăpit în cadrul uşii.
- Iar a furat carne din borcanul cu untură. Nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Îi intră pe o ureche şi îi iese pe alta tot ce-i spun, parc-ar fi de pe altă lume zau. N-am mai pomenit aşa copil. Şi numai din vina ta, că îi ţii partea mereu…
Bărbatul înalt şi bine clădit privea încruntat tărăboiul sprijinit cu umărul în tocul uşii. Îl nemulţumeau în egală măsură furia oarbă a femeii şi îndârjirea de neînţeles a copilului. Făcu câţiva paşi, se apropie de băiat şi aşezându-se pe vine îl întrebă blând.
- Cui ai dat carnea? Ai mâncat-o tu?
Copilul zvâcni din cap.
- Atunci cui ai dat-o?
Copilul nu răspunse. Privea undeva înainte, dincolo de pereţii de lemn ai casei sărăcăcioase în care trăiau, dincolo de grădina înverzită, dincolo de liziera pădurii, spre un ceva anume numai de el ştiut.
- O dai unui animal aşa-i? Nu i-o dai lui Mau?!
Copilul zvâcni din nou din cap.
- Dar cui o dai? Altu-i animal, nu-i aşa?! Unuia sălbatec, care vine din pădure, da?
Copilul zvâcni iarăşi din cap.
- Nu vine din pădure? – se încruntă bărbatul a mirare. Atunci de unde vine?
- Din pământ!
- Din pământ? Dar ce animal e ăsta?
- Câinele pământului – murmură copilul şi se încordă ca şi cum ar fi fost gata s-o şteargă la prima mişcare a bărbatului.
- Auzi ce tâmpenii scoate pe gură, cine ştie cu ce şobolan mizerabil se mai joacă pe-afară şi vine aici în casă să aducă toţi microbii – ţipă femeia din nou înfigându-şi mâinile în păr şi răscolindu-l dincolo de ceea ce fusese deja răscolit. Auzi tu, câinele pământului… Cine a mai pomenit aşa ceva?! Ţi-am spus eu că zgabercea ăsta a luat-o razna dar nu vrei să mă asculţi, tu o ţii una şi bună…
- Să taci! – strigă bărbatul de se cutremurară ferestrele şi atât femeia cât şi copilul înţepeniră.
Apoi bărbatul se ridică, îl cuprinse pe puşti cu braţul pe după umăr şi ieşiră amândoi afară aşezându-se pe prispa de lemn.
- E prietenul tău câinele pământului?
Copilul încuviinţă din vârful bărbiei şi pentru prima dată o urmă de zâmbet încolţi în privire.
- Mi-l arăţi şi mie? Vreau să-l cunosc şi eu.
- N-are să vie dacă te vede! – răspunse copilul ferm.
- De ce crezi asta?
- Nu iubeşte oamenii!
- Nu iubeşte oamenii?! De unde ştii?
- Mi-a spus.
- Câinele pământului vorbeşte?
- Sigur! Adică nu. Adică da – se bâlbâi copilul.
- Cum vine asta? Vorbeşte sau nu vorbeşte?
- Vorbeşte dar nu cu gura. Vorbeşte aşaaa… direct în capul meu. Îi trec vorbele prin firele de păr şi-mi ajung în cap, nu trec prin ureche.
- Şi cum arată câinele pământului? Poţi să-mi spui cum arată?
- E aşaaa… ca pământul… cenuşiu. Şi are o blană ca din fire de iarbă, dar nu sunt verzi, sunt aşa… ca pământul, cenuşii. Şi are glod prin blană pentru că se târăşte. Şi n-are ochi. N-are nevoie de ochi. El vede cu mintea, vede totul cu mintea. Şi are gura mare şi colţi lungi şi ascuţiţi şi picioare groase şi puternice şi gheare ca nişte cârlige ca să poată să apuce şi să ţină strâns. Seamănă cu un lup dar are picioarele scurte căci trebuie să se târască pe burtă ca să intre repede sub pământ dacă vine un om…
- Şi de ce vine aici câinele pământului dacă el trăieşte sub pământ? De ce iese deasupra?
- Ca să ia oamenii ne-buni. Oamenii ne-buni n-au voie pe pământ şi câinele îi alege pe cei ne-buni de cei buni şi îi duce dincolo, în lumea cealaltă.
Bărbatul oftă lung şi privi aidoma copilului în zare. Nu mai ştia ce să spună. Femeia avea întrucâtva dreptate. Imaginaţia puştiului devenea de-a dreptul bolnavă. Şi nu atât imginaţia îl îngrijora cât mai ales amestecul de real şi ludic din capul său. Câinele pământului nu putea fi hrănit cu carne din garniţă…
                                                               ***
- Ce să vă spun?! E un copil foarte timid. Se vede că nu are fraţi sau surori şi că staţi într-un loc mai izolat. Îi merge mintea, nu pot să zic, dar pare tot timpul pierdut, nu se concentrează pe ceea ce facem.
- V-a spus ceva despre câinele pământului?
- Ooo… Doamne, da! I-a îngrozit pe copii cu povestea asta cu câinele pământului. Cum îl necăjeşte cineva îi povesteşte despre câinele pământului şi despre cum o să-l înhaţe ăsta şi o să-l ducă în lumea cealaltă. Are o imaginaţie fantastică şi povesteşte cu atâta însufleţire încât pare absolut real ceea ce spune. I-a îngrozit pe ăştia mici. Dar e un copil bun, nu trebuie să-l certaţi pentru asta, povestea e doar mijlocul său de a se apăra de răutăţile celor din jur.
- Credeţi căăă…
- Cred că are nevoie de mai multă iubire. Şi da, cred că ar trebui să mergeţi cu el la un psiholog. Nu neapărat pentru ceea ce se întâmplă acum, ci mai ales pentru ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor…
                                                              ***
- Ţi-am spus că e bolnav şi că trebuie să facem ceva, dar tu nu şi nu, că n-are nimic copilul şi că se va face bine dacă stă în natură, în aer curat…
- N-are nevoie decât de iubire, ai auzit ce-a spus. Ar trebui să faci un minim efort…
- Eu să fac un efort? Eu să fac? Eu care toată ziua am grijă de el, îi dau să mănânce, îl spăl, îl calc?! Şi de casă! Si de gospodărie! Eu să fac efort? Ce ştii tu, îţi pui palma-n fund şi pleci şi mă laşi cu toate… Naiba ştie unde te duci şi ce faci. Nici nu te interesează ce se întâmplă cu noi…
- Te rog să nu ţipi. O să-l trezeşti…
- Nu ţip. Dar nici nu pot să accept la nesfârşit să mă învinovăţeşti pe mine pentru toate relele lumii.
- Poate că povestea asta cu câinele pământului are o sămânţă de adevăr undeva. Poate ar trebui să-l ascultăm cu mai multă atenţie şi să înţelegem ce vrea să spună.
- Omule, tu te auzi ce vorbeşti?! Ce vrei să spui? Că exista un animal acoperit cu blană ca iarba şi care vede cu mintea, un animal feroce care face curăţenie pe pământ şi-şi târâie victimele în lumea cealaltă?
- Nu, poate că nu există aşa ceva, dar un ghem de adevăr trebuie să fie.
- Precis e vorbă despre un şobolan gras şi murdar cu care s-a împrietenit. Ia să te duci în hambar, ştii că au apărut iar găurile alea mari în colţul dinspre meri. Ori şobolani ori dihori. Să le astupi. Îţi dai seama câţi microbi ne aduce în casă…
- Termină cu văicărelile astea. E doar un copil…
- Tu să termini. Dacă nu faci ceva cu copilul ăsta nu ştiu de ce sunt în stare. O să ajung la balamuc… - se isteriză femeia ridicând progresiv tonul vocii.
- Şşşt… Taci. O să-l trezeşti – şuieră bărbatul nervos.
- Şşşt… taci - se auzi ca un ecou de undeva de dincolo de uşa întredeschisă de-un lat de palmă.
Bărbatul şi femeia se priviră cu ochi mari şi cu respiraţia oprită. Femeia alergă degrabă şi cu teamă împinse uşa. Nu era nimeni. Se uită lung pe scară îngustă şi întunecoasă care urca către mica mansardă. Nicio mişcare.
- Nu ştiu ce-o fi fost…
                                                                ***
- Mâine ai să te duci cu taică-tu la doctor. Să-i spui tot ce te supără. Dacă mie nu vrei să-mi spui, lui să-i spui tot, ai înţeles?! Are să te întrebe şi despre câinele pământului. Să-i povesteşti tot, şi cum arată, şi unde vă întâlniţi şi cum furi din casă ca să îi dai să mănânce. Să spui tot, să nu taci ca momâia, ne-am înţeles?!
- Nu vreau! – icni copilul.
- Cum adică “nu vreau”?! Ce-i aia “nu vreau”?! Ba ai să faci exact ce-am să-ţi spun. Nu tu hotărăşti ce e mai bine în casa asta şi ce trebuie făcut. Tu eşti o mână de om care ai să creşti frumos dacă ai să asculţi de părinţi. Ai înţeles dragule?!
- Şşşt... taci… - murmură copilul din nou printre buzele abia crăpate, dar de data aceasta femeia îl auzi.
- Tu sâsâi aşa? Dar ce naiba ai de sâsâi aşa?! Termină cu sâsâitul şi bagă la cap ce ţi-am spus. Ne-am înţeles?
- Nu – crâcni copilul.
- Nici nu mă aşteptam. Eşti mic, dar ai să înţelegi pe măsură ce creşti că-ţi vreau binele. Până atunci ai să asculţi întocmai ce ţi se spune chiar dacă vrei, chiar dacă nu vrei.
- Ba tu nu înţelegi, nu înţelegi nimic. Nimic, nimic… - izbucni băiatul cu ochii lăcrimând.
- Eiii… obraznicule! Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu maică-ta?!
- Da, pentru că nu înţelegi nimic. Pentru că el a aici şi ne ascultă. Pentru că nu trebuie să fim răi, căci dacă suntem răi câinele pământului ne prinde şi ne trage dincolo unde e întuneric şi rece – icni ghemotocul de om frământându-şi mâinile şi prinvind-o pe femeie cu teamă pe sub gene.
- Tu cu câinele naibii! Ce faci? Mă ameninţi? Ia vezi că-ţi ard vreo două de nu te vezi… - izbucni femeia ridicând palma.
Bărbatul sprijinit cu umărul în tocul uşii nu avu timp să reacţioneze. Animalul ţâşni ca o umbră prin uşă cu viteza unei săgeţi şi se înfipse direct în beregata femeii. Aceasta horcăi scurt apoi se prăvăli pe podea. Sângele ţâşnea ca dintr-un butoi cu vin roşu găurit. Animalul rămase câteva secunde cu colţii înfipţi în trupul zvâcnind până când acesta încetă să se mai zbată, apoi îl apucă de mijloc cu fălcile mari şi opintindu-se pe picioarele scurte şi puternice îl săltă pe de podea dispărând înapoia uşii răvăşite. Până să se dezmeticească bărbatul animalul dispăruse. Abia atunci imaginea cenuşie se clarifică pe retină. Avea blana pământie şi mare ca o iarbă crescută de-a valma, picioarele puternice terminate cu gheare lungi şi ascuţite ca nişte cange, trupul îndesat şi vânjos.

Nu avea nicio îndoială, era câinele pământului…

13 comentarii:

noel49 spunea...

Eu sunt cuminte, Moșule. :P

mosu spunea...

:) si buna?
inseamna ca scapi!

Ilinca Noel spunea...

Câtiva spun că-s și bună. :))))

DaenIris spunea...

:) Asta-i poveste de speriat oamenii mari.

mosu spunea...

clar ai scapat! ;)

mosu spunea...

@irisu
de cumintit oamenii mari!

DaenIris spunea...

...zici matale că se pot cuminți oamenii mari?! :D

mosu spunea...

nu prea...

Diana Coman spunea...

Ah, Mosule, mi-a sarit titlul asta in ochi azi asa ca un bobar. Stii ca-i orbetele catelul asta al pamantului, nu? Si m-am intors instant la cartea aia mare a copilariei si la Vladimir Colin: "Catelul pamantului latra si patru porti de piatra in patru parti cad sparte ca patru toarte moarte"

mosu spunea...

nu, nu stiam! nu m-am gandit ca o inventie a mea (facuta de altfel din bucati de idei) poate sa aiba un corespodent in real; pesemne ca mama natura a vrut si ea candva sa scrie o poveste asemanatoare si a adus pe lume orbetele... ;)

Diana Coman spunea...

Mai degraba in mitul romanesc, deci al locului cum se spune, de care iata, pare-se ca fiecare apartinem poate un pic mai mult (ori mai "adanc") decat am crede asa la o prima privire. Cu descrierea as zice ca ai nimerit-o chiar uluitor de aproape, desi nici "rostul" lui nu-i chiar departe de tot (daca nu ma insel, mitul zice ca are ceva rol de paznic la trecere si "musca de nas" -a insemnare- pe cei inmormantati fara toate cele "cuvenite"; evident, asta ar fi baza ori poate doar unul din rosturi anume).
Ah, si "bobar" ala din comentariul meu anterior - trebuia sa fie "bobarnac" da' nu stiu ce orbete mi-a mancat finalul :))

Cora_ spunea...

Si mie mi-a sarit in ochi expresia, imi suna al naibii de cunoscut, aproape la fel ca cea cu "boul baltii".
Eram convinsa c-am auzit-o in basmele bunicii sau undeva in literatura populara.
Citind comentariul Dianel m-am gandit ca poate mi s-a intiparit in minte din copilarie, am citit si eu Vladimir Colin, legende parca sau ceva de gen.

Cand am cautat am gasit si expresia folosita de Marin Sorescu "plimb catelul pamantului".
Deci cainele tau nu e decat catelul lor la maturitate. :)))

Mie mi-a placut la nebunie de cainele asta al tau, iti dai seama. Eu chiar as vrea ca el sa existe cu adevarat si sa-i duca unde vrea el pe oamenii ne-buni. Sa-i duca undeva si sa-i lase acolo unii cu altii. Ca apoi au ei grija sa se manance intre ei. :)))

mosu spunea...

:) am constatat cu oarecare surprindere ca eroul meu principal, catelul pamantului, este o adevarata vedeta; pe langa basmul lui vladimir colin, apare intr-o multime de povesti, romane si chiar tablouri; eminescu aminteste de el in versuri foarte bine cunoscute, adrian fratila are un roman numit asa, marcel chirnoaga are o gravura, samd...
eu pornisem de fapt de la un animal pe care copilul trebuia sa-l hranesca fara stirea parintilor, apoi animalul a trebuit sa fie unul salbatec in adevaratul sens al cuvantului pentru a da o nota de gravitate si mister povestii, apoi mi-a venit ideea asta cu pamantul care ne mananca pana la urma pe toti si i-am dat conturul de fata, pentru ca pana la urma sa-i scot si ochii caci nu avea efectiv nevoie de ei ;)