joi, 24 septembrie 2015

Piciorul de pod

Ţipătul femeii ţâşni ca o săgeată drept în sus înfigându-se în tavan, pentru a o porni apoi ca un ferăstrău ascutit să scrijelească adânc în fierul maşinii, în plasticul dens, în sticla vibrândă, învârtindu-se cu viteză în cerc ca un căţel ce-şi caută coada prea scurtă. Când deschise ochii autocarul intrase deja în balans, cauciucurile scrâşneau piţigăiat, iar piciorul de pod se apropia rapid, mult prea rapid, ca într-un thriller înfricoşător cu sânge, cu foarte mult sânge. Ţipătul îngrozit al femeii fu urmat pe dată de altele pe diverse tonalităţi, unele mai joase, multe înalte, simple suliţi ascuţite, sau dimpotrivă, sunete bolovănoase amestecând gâjâituri sufocate cu jumătăţi de cuvinte înţepenite în gâtlejul confuz, un tumult de spaimă crescând ca o ciupercă atomică şi învelind dejurîmprejurul într-un halou isteric dincolo de care nu mai exista nimic.
Apucase să aţipească, vremea era numai bună, ploua mărunt, nu ştia cât, mintea nu mai era în stare să facă socoteli, nu mai era în stare de nimic, se fixa cu înverşunare ca doi ochi de sticlă pe piciorul acela de pod care nu era mai departe de cinci metri. Întinse instinctiv braţul şi se fixă de spătarul scaunului din faţă. Atât mai apucă şi apoi impactul. Se spune că atunci când te apropii de moarte simţurile se ascut dintr-o dată. Altfel nici nu şi-ar fi imaginat cum ar fi putut să identifice atât de clar pe piciorul de pod din ciment nefinisat fiecare grăunte de nisip, fiecare pietricică, nu mai mare decât o cireaşă, rotundă, gri deschis, aproape albă. “Cred că au fost albe, dar s-au colorat de la ciment” îşi făcu creierul vânt cu fâşia de beton dreaptă ca un evantai nepliabil, mare, uriaşă, capabilă să vânture nu numai feţele congestionate ci şi scaune, roţi, motoare, automobile întregi de pe autostrada bolborosind tomnatec sub ploaia posacă.
Oglinda explodă prima ca un balon înţepat cu acul, apoi colţul din stânga atinse stâlpul şi maşina începu să se plieze zgomotos şi neîndemânatec într-o parte ca un acordeon mânuit cu abilitate de un artist capabil să aducă instrumentul în cele mai neobişnuite pozitii şi să scoată cele mai năstruşnice sunete. Din cauza şocului capul şoferului zmuci spre stânga şi se înfipse în primul pliu pe care fierul greu al carcasei îl făcu la suprafaţa betonului strivindu-se instantaneu. Cele două femei din primul rând zburară ca doi saci de cartofi pe deasupra scaunului şoferului, izbind geamul crăpând şi sărind dincolo de el în şosea unde se rostogoliră o dată, de două ori, de nouă ori, în timp ce ferestrele de pe partea stânga pocneau una câte una ca şi cum o explozie necuminte s-ar fi plimbat agale pe culoarul maşinii atingându-le pe rând cu bagheta vrăjită… Maşina continuă să se strângă în jurul stâlpului ca un mănunchi de rufe umede în jurul axului central al storcătorului. Ţipetele nu conteneau, împungând aerul dens ca un arici speriat şi nervos, cu ţepi din ce în ce mai scutiţi, doar din faţă unul câte unul începeau să se stingă fără ca altele să le ia locul. Bărbatul îşi duse mâinile la urechi încercând să-şi scoată de pe cap casca de motociclist în interiorul căreia sunetele se înghesuiau storcindu-se de obraji, de bărbie, de ceafă, de ochi, de buze, îngrozitoare caznă, aşa cum văzuse demult într-un film cu război în care cineva băgase o pisică în cămaşa bărbatului legat şi o izbea cu nuiaua.
Bărbatul şi femeia din faţă, adormiţi probabil, se lipiră ca o placă de surf de scaunul dinainte, care prins în dansul sălbatec al fiarelor fugise între timp uşurel către centru. Le zări capetele stâlcite jucând în vârful gâtului ca două baloane de firul întins, sărind la impact ca două mingi, întâi înainte şi apoi îndărăt ca o reacţie nesuferită a ţesăturii care nu suporta lovitura primită.
Sângele începu să ţâşnească din bănci, ca şi cum şoferul ar fi ţinut ascuns în perne sânge, foarte mult sânge, pe care să-l traficheze apoi la centrele de colectare, am o maşină de sânge cea mai bună calitate, ar fi propus el cu sânge rece între cei patru pereţi acoperiţi cu seringi ai unei cămăruţe obscure din spitalul X, să vedem marfa ar fi spus oamenii în alb cu faţa acoperită de măşti din tifon, iar el ar fi început să scoată din pernele autocarului, picătură cu picătură, fir cu fir, şuvoi cu şuvoi, tot sângele scurs în banchete din trupurile istovite ale atâtor mii de călători.
În fine stâlpul ajunse la rândul al patrulea. Era timpul său. Ţeasta îi zbură prima şi se opri în speteaza scaunului de care încercase să se agaţe cu disperarea înecatului, fără ca braţul întins să poată amortiza prea mult zvâcnetul de carne. Fotoliul însă era moale şi buza ciupită între dinţii încă întregi fu singurul incident căruia să-i caute grijă. Apoi trupul îi urmă capului şi pieptul se lipi de spetează oprind orice circulaţie a fluidelor prin conductele zvâcnind în interior ca un sistem de ventilaţie într-o clădire japoneză în plin cataclism. Genunchii uşor ascuţiţi purceseră a se înfige în tăblia din faţă, fără a reuşi însă, ceea ce le pricinui o dureroasa repulsie, repulsie care fu transferată prin oasele curbându-se violent până la încheietura coapselor care solicitate la maxim scrâşniră lugubru împroşcând trupul cu mii de ace încinse. Abia atunci ţipătul fierbinte cuibărit în interior îşi făcu loc din piept în sus pe gâtlej ca un vulcan aburind, în cerul gurii, alunecând pe limbă şi izbind în dinţii încleştaţi pentru a aştepta nedumerit desfacerea buzelor. Apoi brusc capul zvâcni îndărăt şi ţipătul se eliberă ca dintr-o supapă stoarsă de presiune, în timp ce ochii înfundaţi în orbite de impactul brutal îşi recăpătau încet-încet claritatea.
Clipi de câteva ori compulsiv şi încercă să-şi caute cu ochii dinlăuntru toate măruntaiele pentru a se asigura de buna lor stare. Totul era în regulă cu excepţia piciorului de pod care abia se zărea undeva în zare, devenind tot mai clar şi mai mare pe măsură ce autocarul se apropia în viteză de el.
Bărbatul zâmbi. Nu avusese loc niciun accident, visase urât. Nu-l mira. Era obosit şi muncit de gânduri dintre cele mai cenuşii. Când podul se văzu destul de clar se ridică cu mişcări moi de pe scaun, având grijă să nu-i deranjeze pe cei din jur ce dormeau duşi şi se apropie de bordul maşinii, pentru a se aşeza în cele din urmă pe scaunul rămas liber în dreapta lângă şofer, cel al ghidului.
- Aveţi grijă aici, e o porţiune de drum tare nesuferită. Au fost multe accidente, unele tragice.
Şoferul îl privi ca pe un animal nemaivăzut, ciudat, sălbatec şi nătâng, interesant şi dizgraţios în acelaşi timp. Nu-şi ridică mâinile de pe volan şi nici piciorul de pe pedală. Bărbatul se încordă încruntat.
- Sunt vapori de ulei de la trenurile care trec pe deasupra, ceea ce face ca şoseaua să fie foarte alunecoasă. Multe maşini au intrat în piciorul acela de pod – continuă el fără să ştie dacă minciuna cu uleiul are vreo bază tehnică, unde naiba or folosi ulei la trenurile astea, se întrebă.
Şoferul continua să ţină apăsată pedala de acceleraţie încercând să păstreze dihania cât mai aproape de centrul şoselei. Bărbatul cabră la apropierea podului ca o maţă la apropierea câinelui. Nu era la mai mult de zece metri, nouă, opt…. Erau ca şi trecuţi. Atunci şoferul întoarse capul spre el, îl privi în ochi şi zâmbi larg cu toată gura astfel încât bărbatul îi zări toate măselele, două dintre ele învelite în aur. Zâmbetul şoferului era unul amestecat cu mândrie şi dispreţ. “Îmi spui tu mie mă băiatule cum se conduce un autocar?! Păi eu bat drumurile astea de când erai tu în scutece, mă!” – părea să spună zâmbetul său. Bărbatul nu găsea însă zâmbetul acela deloc relaxant, dimpotrivă, avea ceva din pocnetul din mijlocul liniştii ce dezlănţuie avalanşa. Abia atunci, fără să înţeleagă dacă exista vreo legatură între zâmbetul şoferului şi ceea ce se întâmplă mai departe, auzi huruitul greu, grotesc, înfiorător, ca al unei matahale extraterestre târându-se impunător peste cerul crispat şi acoperindu-l în întregime. Nu văzuse trenul pe pod şi nu zări vagonul ce se desprinsese de şine căci era exact deasupra capului său peste acoperişul de tablă, ci doar îi simţi dintr-o dată căderea. Şi apoi întuneric, lung şi înfiorător întuneric.

Breaking news: Un accident deosebit de grav a avut loc în această după-amiază pe autostrada A4. Un autocar plin cu turişti a fost prins sub un vagon de cale ferată încărcat cu deşeuri feroase care a deraiat de pe şine în dreptul podului de la kilometrul 45. Toţi cei treizeci şi doi de pasageri au decedat pe loc cu excepţia unui bărbat situat pe locul din dreapta, cel al ghidului, care a suferit leziuni uşoare. Vom reveni cu amănunte.

6 comentarii:

Ilinca Noel spunea...

Premonitiile vin din subconstient, nu-s magie, dar cand nu le asculti se transforma in breichin niuz si povesti.

DaenIris spunea...

Am citit cu dificultate pentru că detaliile ”de groază” care abundă m-au făcut să doresc să abandonez lectura. Dar da, cam la asta se reuduc multe din jurnalele noastre de la tv. Deși, textul domniei tale e mult mai elevat ca ele.

Ar trebui, poate,să mă bucur că povestitorul a scăpat. Da' nu prea-mi vine.

În concluzie, Mosu, tocmai pentru că textele tale reușesc de fiecare dată să impresioneze profund, te rog, scrie povești frumoase!

mosu spunea...

@ilinca
mda... treaba asta cu premonitiile e complicata; ele vin intradevar din subconstient si sunt o proiectie in viitor a trecutului; e greu de spus cat de apropriate sunt de real; personal cunosc pe cineva care chiar are "viziuni"...

mosu spunea...

@irisu
ooo... treaba asta cu "impresioneaza profund" ma maguleste; multumesc!
acum nu cred ca numai textele vesele ar trebui sa impresioneze ci si cele care ataca probleme mai negricioase; sigur, cele vesele te fac sa zambesti, dar si cele mai putin vesele ar trebui sa scarmene interiorul... ;)
oricum, pot sa spun ca un "breaking news" ca am si una din astea in cap; deocamdata e sub forma de pulberi, astept sa se depuna...

DaenIris spunea...

Mdeh, îs cam sătulă de scărmăneli. :)

mosu spunea...

:) inteleg!