sâmbătă, 9 februarie 2019

Acceleratul de Viena

Bancul cu clasificarea localităților în funcție de tren se potrivește cel mai bine celor din Ciripești, pentru că localnicilor din Ciripești nu le este clar nici în ziua de azi dacă pe la ei trece trenul, oprește trenul sau se pot mândri doar cu faptul că au auzit de tren. Ciripeștiul fusese cândva demult, pe vremea lui Nea Nicu, o gară ciripind de veselie și de voie bună. Cu timpul însă, datorită economiei de piață și de bani, trenurile au început nu numai să nu mai oprească în Ciripești, dar să și ocolească localitatea de sub munți. Se ajunsese până într-acolo încât prin Ciripești nu mai trecea decât un singur tren, o singură dată pe an, pe 27 septembrie. Și asta dintr-un noroc chior. Doar pentru că acarul din Băftesti își lua concediu o singură dată, între 20 și 30 septembrie. Așa s-a înțeles el cu ăi de sus de la cefere, el știe ce și cum au discutat. Și taman atunci, și numai atunci, din cauză că nu are cine să mute macazu la Băftești, acceleratul de Viena ocolește Băfteștiul și trece fix prin Ciripești, pentru a ieși apoi înspre Pietroaiele și a merge mai departe spre Viena, așa cum iese în toate celelalte săptămâni, când nu are nimic de ocolit.
De-aia și numai de-aia nu l-a băgat nimeni în seamă pe ăla micu a lui Curcuduș care înșira în puța goală cărămizi pe calea ferată, atunci când a țipat ca din gură de șarpe “Neneaaaa… vine trinuuu” și a dat fuga spre căsuța cantonierului, unde Mos Duda sforăia de se cutremura pădurea. E greu de spus dacă ăl mic a lu Curcuduș are el ceva în sânge cu 27 septembrie ăsta, sau doar s-a speriat de moarte când și-a dat seama că acceleratul lui de cărămidă are să dea piept cu ăla de Viena, dar fiindcă n-a putut să îl trezească pe Moș Dudă, și cine ar fi putut la ora aceea din zi, căci era taman două și cinșpe a amiezii, ăla micu a dat degrabă fuga în sat și s-a agățat de pulpa maică-sii țipând ascuțit: “Trinuuu”. Mă-sa însă a zvâcnit scurt din picior și l-a aruncat cât colo, fix lângă ăilalți șașe puradei care se chiorăiau în glod, toți cu mucii la gură. Despre copiii lui Curcuduș se vorbise mult în Ciripești, căci oricum numărai și de unde începeai, între nașterea lu ăl mai mic dintre frați și nașterea lu ăl mai mare, tot patruzeci și nouă de luni ieșeau, așa că nimeni nu putea spune cu mâna pe inimă dacă toți erau ai lor, căci dinspre femeia lu Curcuduș pe ea nu puteai să pui baza, fiind cu burta la gură cât e ziua de lungă.
Și fiindcă ăl mic a lu Curcuduș se născuse nu numai cu un neașteptat simț al observației dar și cu un accentuat simț al răspunderii, a lăsat-o pe maică-sa să spele boarfele mai departe și a luat-o devale prin sat. “Trinuuu”, “Trinuuu”, “Trinuuu” tot țipa pe uliță fără ca cineva să îl bage în seamă, până când a dat în dreptul podețului peste Victorița Poștărița, care s-a oprit zâmbind, s-a aplecat, l-a luat de gușă și scuturându-l temeinic l-a întrebat dulce “Ce spui tu puiule?” Și ăsta mic a repetat iar arătând cu mâna în zare dincolo de plopii ce străjuiau calea ferată “Trinuuu”, ca și cum alt cuvânt nici n-ar fi știut. Victorița Poștărița nici n-a trebuit să coboare de pe bicicletă, nici să-și agațe desaga plină cu scrisori în bârna podețului, fiindcă nu avea nici una nici alta, porecla de Poștărița venindu-i din cu totul altă parte, unii susținând chiar că sângele lui Bradlicuper, fiu-su lu Poștărița, ar conține printre altele și pete din cel al lui Curcuduș, ci ducându-și mâna streașină la ochi a scăpat un “Ohhh” adânc, mai ceva ca cel al lui Scarlet când își scapără ochii după ipocritu de Rhett. “Ce naiba e asta?” mai apucă să îngaime cu răsuflarea tăiată, înainte de a o rupe la fugă într-un suflet și-un gând spre biserica de după mesteceni, unde, odată ajunsă, își șterse tălpile pe țoala de la ușă, o deschise larg și strigă din prag cu plămânii îndestulați.
- Părinteee… a venit!
Părintele Mihail, care răspundea în serile senine cu stele strălucitoare și lună plină și la numele de Mihaidragule, tocmai o boteza pe micuța Purcărea Demilovito, când strigătul femeii îl făcu să se clatine atât de tare încât o scăpă pe copilă în cristelnița cu apă sfințită și untdelemn întreită, în timp ce trupul îi rămase înțepenit complet, întocmai ca al Fecioarei Maria ținându-l pe Iisus în Pieta lui Michelangelo. Noroc cu diaconul Gavrilă, care nu rămăsese cu gura căscată la porțile bisericii și la umbra ademenitoare profilată în cadru, ci se repezi să o culeagă pe copilă, să îi șteargă fața și să o așeze la loc în brațele preotului. Părintele Mihail crezu la început că însuși Iisus s-a pogorât din ceruri, iar el, în loc să fie în mijlocul supușilor și să Îl primească așa cum se cuvine, pierde vremea cu nimicuri dezbrăcate de măreția momentului. Apoi își revizui primul gând, pentru că probabilitatea de a-L întâlni în înveliș de carne i se păru insignifiant de mică, ținând cont de multiplele păcate pe care le adunase de-a lungul timpului și a uliței principale și se concentră pe gândul de-al doilea, legat de testul de sarcină. Totuși strigătul „A venit!” precum și strălucirea din ochii mari ai Victoriței Poștăriței nu avură darul să îl lămurească de fel, ba mai degrabă să-l arunce într-o îngrozitoare măcinare, care începu să îl cuprindă din vârful creștetului, coborând ușor pe obrajii palizi, până la fălcile încleștate panicard, apoi mai departe, în jos, până spre genunchii care se pregăteau să se înmoaie.
- Pozitiv sau negativ? - îngăimă el buimac.
Imediat însă realizând beteșugul șoaptelor sale, se scutură și întrebă tare și răspicat, fără să știe el însuși cu siguranță la ce se referă întrebarea.
- Cine?
- Trenul – icni Victorița Poștărița.
Părintele Mihail fu atât de surprins de răspunsul Victoriței Poștăriței, încât o scăpă pe copilă din nou în cristelnița cu apă sfințită și untdelemn întreită. Noroc tot cu diaconul Gavrilă, care nu rămăsese cu gura căscată la porțile bisericii și la umbra ademenitoare profilată în cadru, ci se repezi să o culeagă pe copilă, să îi șteargă fața și să o așeze iarăși în brațele preotului. Părintele Mihail crezu că nu a înțeles bine. Trenul trecea pe la ei prin localitate o singură dată pe an. Și niciodată în martie.
- Care tren? – întreba suspicios, încercând să clarifice lucrurile și să se apropie de adevărul mereu învelit în poleieli colorate.
- Acceleratul de Viena! – țipă Victorița Poștărița fără să-i pese că informația era doar bănuită și nicicum dovedită, iar diaconul nu mai așteptă ca părintele să o mai scape o dată pe micuța Demilovito în cristelniță, ci își făcu mâinile cupă, așteptând-o să alunece printre palmele părintelui și o cufundă el însuși în cristelniță, umezindu-i ușor fruntea cu un fuior de apă și untdelemn sfințit și făcând cu palma lunecândă semnul crucii de trei ori peste fața-i înspăimântată, pentru a o înveli apoi în pânză albă și proaspătă și a o așeza în coșulețul cu agheasmă și untdelemn, lângă Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, șoptind în tot acest timp în barbă „Se boteaaază robul lui Dumnezeu Demilovito, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Se boteaaază robul lui Dumnezeu Demilovito, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin...”
Nimeni nu mai dădu însă atenție mișcărilor diaconului Gavrilă și odată ce Viena se șterse de pe buzele Victoriței Poștăriței, toată adunarea, cu mic cu mare, luă cu asalt ușile bisericii, răsturnând scaunele de sub fund și alergând într-un ropot către gară, ca să vadă cu ochii lor minunea.  
Când părintele Mihail ajunse el însuși, peronul era plin ochi de oameni. Doctorul Curciur, Profesorul Puțintelu, Gălan de la cofetărie, Gâlmecea de la electrocasnice, Ghindăntindă de la Aprozar ședeau pe calea ferată în fața soborului, căscând ochii mari în zare, unde se putea vedea fără doar și poate urma unui bot de locomotivă îndărătul unui nor de abur frământat, ce se răspândea greoi în aerul primăvăratec.  
- Ptiuuu... șuieră printre dinți părintele Mihail și oamenii din jur se desfăcură evantai ca să îi facă loc spre grupul de intelectuali din față, zâmbind în același timp dojenitor și înțelegător, ca și cum ar fi vrut să spună „Mde părinte, noi am aflat de o bună bucată de vreme, dar Sfinția Ta te treziși cam târzior”. Nimeni nu bănuia, însă, că nu la tren se referea șuieratul părintelui Mihail, ci la micuța Demilovito, care, în vâltoarea învolburată a plecării spre gară, fusese uitată în coșulețul cu sticlele de untdelemn și agheasmă, pe masă lângă icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.    
- Vine? – întrebă părintele Mihail vârându-și capul printre umărul lui Gâlmecea și gâtul lui Ghindăntindă, în căutarea unui răspuns la întrebarea care îl măcina de ceva vreme.
Doctorul Curciur se desprinse din grup, se lăsă pe vine, bătu delicat cu palma de câteva ori fierul lucios, apoi își ridică stetoscopul de la piept, apucându-l gentil cu două degete și îl așeză peste metalul călduț. Ascultă atent vreme îndelungată schimonosindu-și fața în zvârcoliri de neîncredere, în timp ce poporul abia își ținea suspendată răsuflarea de-un fir ca de păianjen.
- Mișcăăă! – decretă el fericit într-un final, ca și cum ar fi anunțat nașterea unui nou prunc al cetății chiar în pântecul mumă-sii și mulțimea aclamă zgomotos, scoțând sunete de încântare gen „O-ho-hoo” sau „O-la-laa”, bătând săltăreț din palme și în burlanele gării și suflând în trompetele de cinci lei, mici și roșii, cumpărate cu un an în urmă de la librăria lui Chiștoc, pe care unii le mai aveau pe acasă de la ultimul chef cu bere și mici, plus brânză de capră de la adjunctele primarului, sponsorizat de partidul la putere.  
Trenul nu părea însă să se grăbească. Muștiuc a lu Aioanei de la fostul IAS, actualul SAI, încercă chiar să demonstreze asta științific, cu ajutorul unei monede de un leu, pe care o îndreptă în direcția locomotivei, închizând un ochi și explicându-le înțelept celor din jur.
- Dacă locomotiva iese de după monedă vine, dacă nu iese, se duce!
Explicația le păru destul de clară concetățenilor lui Muștiuc, ce scoaseră care mai de care câte o monedă de un leu, încercând să găsească locomotiva pitită în spatele ei, cei mai mulți sfârșind printr-un eșec edificator, dar rămânând cu mândria de a fi prins șmecheria cu moneda și locomotiva.
Pe seară mulțimea se redusese la mai puțin de jumătate, dând bir cu fugiții mai ales femeile care pretextaseră că trebuie să pună de-ale gurii pe masă, în realitate strângându-se în spatele curții Marghioalei lui Pătrunjel pentru a dezbate impactul pe care noua minune l-ar fi putut avea asupra liniștii urbei și a securității așternutului. Bărbații rămași încetaseră și ei să mai urmărească pata aceea de întuneric, căci ochii li se umeziseră tuturor de atâta încordare, mai ales după ce Gentilom, băiatul lui Poamăacră, barman la „Stele și Ulcele”, apăru cu Dacia lui albă și cu halatul la fel de puțin alb, din al cărui buzunar de la piept se ițea vestitul chitanțier și desfăcu portbagajul mașinii făcând să strălucească opt baxuri de Noroc.
Mulțimea se restabili a doua zi de dimineață cam în aceeași formație, cu excepția celor câțiva care mai aveau servici și trebuiseră să meargă la muncă și cercetarea obiectului misterios continuă în aceeași manieră. Ei bine, nu chiar în aceeași manieră, căci în locul monezii de un leu, Gheorghiță a lu Mânz aduse o hârtie de o sută de euroi, ca să vadă mai bine și mai mare locomotiva de după. Chestie care nu făcu altceva decât să reaprindă subiectul încins al plecării lui Gheorghiță și a Netei în Germania, cei doi susținând sus și tare că au lucrat trei ani pe un șantier de construcții, în timp ce Marieta, vara lui Coșciug, care locuia în Orașul cel Mare, se jura cu mâna pe inimă că Neta lucrase cot la cot cu ea pe strada Reeperbahn, în timp ce Gheorghiță a lu Mânz lucrase doar la imaginea Netei, înțolind-o cu fustă din piele de leopard, tricou cu Gansedrouzes, vestă neagră fără mâneci și lanț de metalistă gen Azor a lu Nedelea, precum și la adunatul banilor în zori spre răsărit.
Nici în a doua, nici în a treia și nici în a patra zi concetățenii părintelui Mihail nu se putură bucura de sosirea trenului fantomă. În ciuda tuturor așteptărilor, trenul nu părea că înaintează. Ochiul său rotund și lucios continua să clipească sub unduirea razelor de soare, aburul continua să se risipească în vălătuci printre norii primăvărateci, în timp ce calea de fier continua să tremure înlăuntru, lucru confirmat indubitabil de doctorul Curciur, care în fiecare dimineață după terminarea vizitei pe salon, trecea pe la aleea cu macadam, își scotea stetoscopul și asculta atent inima fierului. „Mișcăăă!” confirma el de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, deși era evident pentru toată lumea că de mișcat s-ar fi mișcat poate, dar de înaintat, niciun pic.
Rostogol, feciorul lui Pintilie de la cizmărie, a venit după mai bine de o lună de așteptare zadarnică cu o soluție care părea a fi singura posibilă pentru a elucida misterul acceleratului. Un grup de localnici, condus de el însuși, ar fi urmat să ia la pas aleea cu macadam, cu intenția declarată de a da nas în nas cu namila de metal. Nici o săptămână mai târziu, grupul era deja format și echipat. Bocanci cu ținte, hanorace cu glugă, căciuli, fulare, rucsace pline ochi cu mâncare, cort, pături, primusuri, ceaun, radio cu baterii, vederi gata scrise și timbrate, totul fusese pregătit până în cele mai mici detalii pentru temerara expediție.
Primele semne au fost încurajatoare. Echipa înainta 280-290 de traverse pe zi, mâncarea era îndestulătoare, râul nu departe, iar bocancii zdraveni. După aproximativ o lună, însă, au început să apară problemele. Bocancii prea zdraveni începuseră să cauzeze bătături insuportabile, Crevete de la tinichigerie terminase toți ciorapii de schimb, meșterul Săpăligă nu mai avea tutun, Crizantema casiera rămăsese fără tampoane, Creion de la bibliotecă își pierduse o lentilă de la ochelari, Mihăiță trebuise să se întoarcă degrabă ca avea teza la mate și profa n-a vrut să-i pună un șapte din burtă, Botgros se plângea întruna că s-au terminat copanele de pui, iar șirul nenorocirilor nu părea să se mai oprească. După nici două luni se terminaseră și vederile, eveniment care îl făcu pe Rostogol să trimită un SMS edificator, în care afirma negru pe alb, sau pe orice alt fond pentru telefoanele smart, că echipa are moralul la pământ, bătături în talpă și rucsacele aproape goale, așa că își încetează înaintarea și se întoarce valvârtej la bază, fără să mai încerce să își atingă țelul propus. „Să fiu al dracu dacă înțeleg” fusese ultimul SMS al lui Rostogol, cel puțin la fel de misterios și înfricoșător ca acel "La dracu, cineva a mai fost aici înaintea noastră!" al lui Armstrong și ridicând multe semne de întrebare, semne pe care le culcă el însuși la loc când ajunse înapoi în gară.
- Nu știu ce nenorocire de locomotivă e aia, că am făcut 27531 de traverse și aia tot acolo e, la mama dracului, nu ne-am apropiat nici cât negru sub unghie – spusese el furios localnicilor adunați ciorchine și unui mănunchi de reporteri de la ziarele locale și centrale avizi de senzațional, care îl așteptau nerăbdători înșirați de-a lungul căii ferate.
Eșecul lui Rostogol nu a schimbat mai nimic din viața comunității. Oamenii au continuat să vină la gară, să privească lung înspre ceea ce părea să fie un bot de locomotivă scoțând pe nări, ca un dragon furios, vălătuci albi de neastâmpăr și să comenteze pe tema nemișcării dihaniei de fier. Încet, încet, oamenii și-au adus de acasă, scaunele, mesele, mici obiecte utilitare, astfel încât șezutul și comentatul să le facă ziua mai frumoasă și, de ce nu, și utilă. La gara din Ciripești se croșetau mănuși și fulare, macrameuri de pus sub pește, se curățau legumele pentru ciorbă, se juca table, barmanul de la Stele și Ulcele nu mai prididea cu baxurile de Noroc, Panseluța lu Aghioagăi venea cu șevaletul și picta acuarele, ăla mic a lu franțuzoaica venea cu vioara și îi enerva pe toți...
Și uite așa nimeni nu a realizat trecerea timpului, până într-o zi când din ghereta lui Moș Dudă au început să se audă zgomote înfundate. Bineînțeles că s-au speriat cu toții, căci deși căsuța cantonierului era ceva mai depărtăjor de gară, în dreptul macazelor, nimeni nu-l văzuse pe Moș Dudă să intre sau să iasă de curând din căsuța scundă ca de pitici. Părea că hibernase ca un urs vreme de câteva luni bune și un anume pas din mersul încâlcit al lumii îl trezise...  
Moș Dudă deschise ușa, își frecă îndârjit ochii, ca și cum ar fi vrut să înlăture de pe pleoape crustele de somn depuse în straturi succesive, apoi se întinse și gemu puternic „Uuuuuaaaahhhh!”. De sub vestonul descheiat și cămașa închisă doar la primii doi nasturi, care abia îi cuprindea mijlocul de jur împrejur, burdihanul imens zâmbea și el soarelui. Moș Dudă îl scărpină galeș, își mângâie barba albă și lungă cu degetele făcute greblă și după ce se întinse și a treia oară, parte parcă a unui ritual bine întemeiat de dez-hibernare, își privi atent ceasul și zâmbi mulțumit. Abia apoi observă mulțimea de oameni șezând pe, și în jurul, căii ferate. Se apropie de ei și icni:
- Aoleuuuu maicăăă.... ce-i cu voi aici, oameni buni?!
Oamenii începură să-și dea coate. Moș Dudă nu numai că părea, dar era picat efectiv din cu totul altă lume. Unii începură să își întrebe vecinii dacă l-au mai văzut de curând, alții își aruncau ochii peste cap și își făceau semne cu subînțeles, în timp ce, cei mai mulți încercau să înțeleagă cum se făcea că Moș Dudă se rupsese în așa hal de comunitatea din care făcea parte.
- Da ai dormit bine, nu glumă, Moș Dudă. Se pare că nici nu mai știi să numeri ceasurile – îl iscodi Floarea lu Mărar.
- D-apăi cu bătrânețile mele, Floareo! Nu mai sunt cum eram pe vremuri când treceau pe aici rapidul de Timișoara, ăla de Arad, acceleratul de Oradea, de Satu Mare, de Baia Mare. Ca să nu mai zic de puzderia de personale... Eheee... ce vremuri... Da zău zic, dragilor, ce-i cu voi aici, cu toții, așa?! Te pomeni că îs alegeri din nou și io iar aflu ultimu! – se încruntă Moș Dudă, care își aminti că atâta omenire nu mai văzuse de la ultimele alegeri, când vicele le spusese oamenilor să vină cu toții la adunare, că o să fie și lăutari și mici și mai ales pălincă pentru toată lumea.
- Matale chiar n-ai auzit? Chiar n-ai văzut nimic? Nu ți-a zis nimeni de trenu care vine și parcă nu?! Se iți acolo în zare și de luni bune dă să se apropie și, deși pământul duduie sub roate, nu mai ajunge încoace. Mare minune cu el, moșule, căci nu s-a mai pomenit să treacă tren prin Ciripești în martie, de când mama m-a născut – îl puse la curent Maricica ca Mărgica și îi arătă în zare botul lucios al locomotivei scoțând aburi pe nări ca un balaur.
Moș Dudă privi în direcția indicată, apoi își privi iar atent ceasul.
- Io nu știu despre ce vorbiți, dar dacă ar fi fost să vie alt tren decât acceleratul de Viena, era musai să primesc mesaj și sarcini de la Regională. Niciun tren nu trece prin Ciripești fără ca Moș Dudă să știe! Nici n-ar putea, fiindcă macazele trebuie aliniate anume cu încotro merge trenul. Dacă trenul merge înainte macazele trebuie trase spre dreapta, dacă trenul merge spre pădure, macazele trebuie aliniate spre stânga. Nicicum altfel – concluziona el derutându-i complet pe oamenii care se ridicaseră de pe scaune și se strânseseră în jurul său să îl asculte.
- Iar io n-am primit niciun mesaj de la Regională. Iar ăla de vine e acceleratul de Viena. Fără doar și poate.
Moș Dudă își mai privi o dată ceasul mare, rusesc, cu sticla mătuită, care îi cuprindea întreaga încheietură.
- E 27 septembrie. Trei și trei minute. Mai sunt fix douăzeci și trei de minute și e aici – spuse el sigur pe sine și mulțimea începu să se încrunte.
- Iote! Vine! Nici vorbă să șadă și să șovăie – arătă el în zare și adunarea constată cu uimire că trenul pe care îl așteptaseră de atâta amar de vreme venea într-adevăr. Dar spre dezamăgirea tuturor nu era un tren fantomă, apărut ca din senin pe șinele de la Ciripești, ci acceleratul de Viena. Chiar acceleratul de Viena!
- Io nu mai pricep nimic! – se oțărî Ghindăntindă și se proțăpi în fața lui Moș Dudă cu mâinile în șolduri să îi ceară socoteală. Noi toți am văzut cu ochii noștri, să tot fi fost prin martie, cum a apărut. Ședea acolo, la vreo cinci kilometri și nu se mișca. Alde Rotocol s-a dus să-l vază acolo unde e, dar trenul se dusese mai îndărăt, așa că ai lu Rotocol n-au găsit nimic, de-au trebuit să se întoarcă cu buza umflată. Și trenu tot acolo a rămas. Până adineauri, când te-ai trezit dumneata și a început să miște.
Moș Dudă chicoti în barbă. Niciodată, nimeni nu-i spusese că este o persoană atât de importantă. Își făcu iar degetele greblă prin barba albă și deasă, cugetă adânc și întrebă.
- Prin martie ziceți? Un boț de locomotivă strălucind în soare și vălătuci de abur împrăștiindu-se prin aerul primăvăratec?!
- Așa, așa! – confirmară încântați câțiva din jur.
- Ptiuu... să nu ziceți că ăla micu a lu Curcuduș se juca cu puța goală pe calea ferată și înșira cărămizi de zicea că-i tren?
- Zău că așa! – confirmă și Victorița Poștărița.
Oamenii rămaseră cu gura căscată. Era exact așa cum se întâmplase.   
- Ptiuu... ce ți-e și cu poveștile! Păi nu v-am povestit io, la ăia care erați adunați, cât de tare îmi doresc să vină trenu?! Nu v-am zis de locomotiva strălucind în soare și de vălătucii de abur împrăștiindu-se prin aerul primăvăratec?! Și că, dacă ne dorim cu putere, lucrurile se pot întâmpla aievea?! Tiii... că tare îmi mai sunteți simpatici, dragii moșului... Ochii voștri au văzut ce și-au dorit să vadă! Atât! Acu hai, că e trei douășdoi, eliberați calea ferată, că trece acceleratu de Viena!

Niciun comentariu: