Așteptarea

Așteptau cuminți cu pistoalele în poală și scuipau din când în când cojile negre, după ce adunau cu dexteritate în vârful limbii semințele crude dintre cele două jumătăți despicate. Ședeau în spatele casei pe un butuc gros de tei, lipit de zid, pe care bărbatul solid și grizonant dăduse drumul unui pumn de semințe de floarea soarelui, scoase din buzunarul drept al pantalonului. În stângul avea cinci gloanțe. Era optimist și se aștepta să fie de ajuns doar unul, mai ales că celălalt avea și el unul pe țeavă, dar a mai luat câteva, nici nu le-a numărat, așa, ca să fie. Gloanțele se bulbucau rotund pe sub pânza subțire și bărbatul cel tânăr nu-și putea lua ochii de la ele. Se gândea că mai bine s-ar fi așezat pe partea cealaltă, unde sub umflătura buzunarului mormăiau neliniștite semințele. El nu se gândise să ia niciunul în plus.

- Dacă stăm aici o auzim? 

- O auzim, cum dracu să n-o auzim, n-ai văzut cum scârțâie poarta?!

Tânărul dădu din umeri și scuipă o coajă de sămânță care zbură chiar pe vârful pantofului. Merseseră mult prin colb furișând-se de vederea oamenilor și vârful pantofului negru era aproape alb din cauza prafului adunat, așa că sămânța se azvârlea cu vigoare privirii. Scutură de câteva ori din picior fără să ridice călcâiul, dar aceasta nu voi să se dea dusă.  

- Și pe urmă o auzim când intră în casă, e fereastra crăpată! – mai adăugă bărbatul grizonant după o vreme și făcu din cap în direcția ferestrei. 

Tovarășul său dădu din nou din umeri și privi strâmbând-se la sămânța de pe vârful pantofului. Mai bine ar fi aterizat pe stângul, nu avea atâta colb adunat și nu i-ar fi sărit în ochi așa. Pe unul din porumbii din fața sa se așezase o cioară. Pasărea fâlfâi de câteva ori din aripi și începu să croncăne, la început rar, apoi din ce în ce mai des și mai agresiv. Alte două ciori se adunară degrabă lângă prima și începură să croncăne împreuna cu ea. 

- Hușșș… hușșș… făcu tânărul înspre ele, fără să se ridice de pe buștean, dar ciorile nu se speriară. Tăcură însă. Ia uite ale dracu! Ce v-a găsit și pe voi acuma?!

- Lasă-le, își văd și ele de viață! Ca și noi… - mormăi tovarășul său, ca pentru sine. 

O vreme tăcură și bărbații și ciorile. Cel tânăr se așezase cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palme și cu ochii în pământ, privind atent și sfredelitor ca și cum ar fi încercat să scurme cu privirea în țărână o gaură în care să se prelingă precum cărăbușii de mai. Celălalt își lipise spatele de zidul casei și privea în sus, înspre cer, de parcă ar fi căutat ceva acolo, dincolo de pânza de albastru, un chip și o vorbă. Dintr-o dată bărbatul cel grizonant tresări, își îndreptă spinarea și ridică un deget în aer. Rămase încremenit cu capul într-o parte și cu buzele întredeschise, ciulind urechile. 

- Nu-i a noastră… - mormăi el revenindu-și din încremenire și adunând ultimele semințe de pe buștean. Le arunca printre buzele abia crăpate, pe urmă băgă mana în buzunarul drept și răsturnă o grămăjoară nouă peste lemnul rotund.

Tânărul auzise și el țâțânii porții scârțâind, dar sunetul venea de undeva de departe. Gândul îi fugi însă degrabă la femeia care trebuia să sosească. O văzu cum deschide poarta, cum urcă prispa, cum deschide ușa. Își lăsă geanta pe pat și sacoșele lângă dulap. Începu să se dezbrace de cămașa subțire. Tânărul nu o lăsă însă să se dezvelească ci se izbi cu degetele peste ochi, ceea ce-l făcu pe celălalt să tresară din nou. Nu o putea lăsa să-i intre în țeastă și să se plimbe prin înăuntrul ei ca prin propria-i odaie. Trebuia să facă tot ce-i sta în putință ca să o țină afară.   

- Cât e ceasul? – îl întrebă pe grizonant, deși ar fi putut foarte bine să se uite singur la încheietura mâinii sale drepte.

- Șase fără zece.

- Ar cam trebui să sosească…

- Ar cam trebui!

Tânărul începu să numere ciorile strânse în păpușoi. Erau multe dar unele erau departe și nu le distingea cu ușurință, deși hainele lor cernite stropeau apăsat galbenul uscat al porumbului ca cerneala dintr-un stilou defect. Douăzeci și șapte. Ciorile din față nu mai croncăneau, dar cele ce încă se mai adunau îndărăt își anunțau sosirea prin vociferări scandaloase, apoi tăceau la rândul lor și ele, pentru a le asculta pe cele proaspăt sosite. Păreau să fi așteptat o întâmplare anume, un eveniment cioresc, o serbare a tuturor ciorilor la care sa se fi dezlănțuit cu toată energia adunată grămadă.

Îl privi pe omul de alături. Nu vorbea deloc. Știa că și lui îi era teamă. Deși, probabil, nu teama era cuvântul potrivit pentru starea pe care o trăia, căci nu îi era efectiv frică, doar simțea în stomac o greutate mare și încinsă, ca și cum cineva i-ar fi îndesat între mațe tuciul de mămăligă proaspăt ridicat de pe foc. Până la urmă era ca săpatul unei gropi, ridici cazmaua, apeși cu bocancul pe marginea ei, răsucești și ridici. Nimic extraordinar în asta. Își ridică mâneca și privi ceasul. 

- O să vină?

Bărbatul cu păr cărunt dădu din umeri, își privi și el ceasul, apoi se sprijini iar cu spatele de zid cu brațele împreunate la piept. După o vreme se aplecă, rupse un fir de iarbă uscată, îl trecu de la un capăt la altul printre degetele strânse și începu să se scobească cu el între dinți. 

- Poate că totuși n-o să vină... 

Grizonantul îl privi încruntat, cu ochi mânioși și dădu iar din umeri. Stătură vreme îndelungată unul lângă altul fără să-și mai spună vreun cuvânt. Semințele negre alunecaseră toate pe pământ. Ciorile nu se mișcau în păpușoi.  

Brusc bărbatul se ridică în picioare. 

- Ajunge! Haidem!

- Ce facem, gata?!

- Da… n-a venit!

Celălalt se ridică și el de pe bușteanul de tei. Pistolul îi alunecă din poală în colb.

- Și cu astea ce facem? – întrebă ridicând-l cu un deget.

Câteva minute se așternu între ei tăcerea. Niciunul nu se gândise la asta. 

- Le îngropăm!

Cerul prinsese a se întuneca. Doar înspre apus o vâlvătaie roșie ardea porumbii uscați. Două umbre se strecurară printre ei și dispărură în întuneric. Pâlcul de ciori rămas în urmă începu să croncăne amarnic.