Conexiuni

Cei mai mulți dintre prietenii mei, când stau pe veceu, citesc ziare și reviste. Fie ziare de știri, fie de sport. Sau reviste pentru bărbați, cum ar fi cele cu mașini sau femei. Unii le răsfoiesc pe cele pentru casă și grădină, ca să mai afle ce e de preferat să cultivi în luna mai pe bucățica de grădină din spatele blocului. Vreo doi citesc chiar cărți. Da, da, beletristică. Unul dintre ei s-a îmbolnăvit grav și a ajuns la sanatoriu. Bine, nu din cauza cărților. Celălalt însă are o adevărată bibliotecă în baie, am văzut-o cu ochii mei când am fost în vizită, vreo cinci-șase rafturi ticsite cu cărți, mai vechi, mai noi, unele jerpelite, semn că îi plac foarte mult, altele neatinse. Mie, când stau pe veceu, îmi place să mă gândesc la lume și viață, să încerc să înțeleg de unde venim și unde ne ducem, nu ca indivizi, asta e treaba fiecăruia nu a mea, ci ca specie și pentru ce ne-am procopsit cu ceea ce numim generic viață. Sigur, unii ar putea spune că filozofez. Ei bine, nu filozofez, căci eu sunt inginer. Sunt inginer la întreprinderea de mașini agricole din oraș și proiectez combine. E adevărat, în ultima vreme, de când cu criza economică, nu prea mai proiectăm combine. Facem mici modificări la proiectul original pentru clienții care au cerințe speciale. Fie au terenurile în pantă, fie solul e mai nisipos sau mai mâlos, fie e plin de pietre, în fine, chestii din astea. Iar noi încercăm să le facem munca cât mai ușoară și să nu li se strice combinele când bagă dinții și mușcă din pământ.

Ultima oara când stăteam pe veceu, mi s-a prăvălit printre gânduri, dintr-o dată, ideea asta a efemerității vieții. Ca un bolovan desprins de pe costișă de șuvoaiele de apă împletite de ploaie și azvârlit pe șosea, așa s-a prăvălit gândul asta. Și m-am cutremurat. Asta nu e o figură de stil, pur și simplu am avut un frison care m-a lovit ca un trăsnet, petrecându-mă din cap până în tălpi. E îngrozitor dacă stai să gândești adânc. E la fel cum te gândești la infinit. Dacă gândești adânc, cu capul tău de om normal, te ia amețeala. Pentru că spui, bun, hai să zicem că nu există infinit, cum de altfel ar spune orice om cu picioarele pe pământ, că spațiul, sau timpul, căci este vorba de aceeași teorie, este finit. Și atunci te duci cu gândul până la marginile acestui spațiu. Dincolo de marginile lui trebuie să fie ceva, chiar hău de-ar fi, așa cum la casa părinților mei, dincolo de marginea grădinii e proprietatea vecinului din spate. Deci dincolo de spațiul pe care capul nostru îl poate percepe, trebuie să fie un alt spațiu, poate și mai mare, poate chiar să-l înglobeze pe ăsta mic, pe care-l vedem noi cu ochii minții. Deci trebuie să existe o infinitate de spații, atâta timp cât dincolo de marginile fiecăruia dintre cele la care ne gândim, e musai să mai existe un altul, așa cum în spatele grădinii părinților, e o altă proprietate, iar în spatele acesteia o alta, iar în spatele ultimei, câmpul. Așa și cu viața. Viața fiecăruia dintre noi este o scamă, o scamă pe care Universul nici nu o percepe, d-apoi să spui că o bagă în seamă. Și atunci la ce bun, te gândești, urma asta poate fi suflată de vântul istoriei oricând, fără ca să îi pese vreodată cuiva, universal vorbind. Dar pe urmă stai să te gândești, există oare ceva mai minunat decât viața? Nu este viața cel mai mare miracol care există în Univers, numai gândește-te, îmi spun singur când stau pe veceu, la minunea asta de ochi, cum cuprinde el totul, uneori chiar și ceea ce nu se-arată privirii, cum se protejează de tot ceea ce nu-i e prietenos strângându-se ca o zorea când lumina îi prisosește, cum imaginea se formează răsturnată pe retină, de te-ai putea gândi că ar trebui să ne trăim toată viața cu capul în jos pentru a vedea lumea așa cum este de fapt, iar mai apoi se transformă în impulsuri nervoase și se recompune în creier aidoma realității, ba uneori chiar cu bobi de informație care nu erau acolo, în ceea ce am privit. Și asta în bucata aia de gumă ca o minge de rugbi, nu mai mare de doi centimetri lungime. Te ia cu amețeala. Și atunci te gândești, oare nu trebuie să fac ceva aparte cu viața asta, pentru că am primit fără să cer atâtea minunății? Să fac un copil, să plantez un copac, să scriu o carte, bine nu eu, că eu proiectez combine, dar alții zic.

Și șezând așa și cufundându-mă în gândul ăsta al minunii care e ochiul, am observat în colțul de sus al pervazului care încadrează ușa, că zugrăveala s-a desprins ușor, s-a dezlipit de perete ca o aripă de fluture obosit și a rămas ușor depărtată. N-ar fi fost mare lucru, majoritatea celor care ar fi intrat înăuntru probabil că nici n-ar fi observat coaja aceea de zugrăveala desprinsă. Și chiar dacă ar fi observat-o, ar fi trecut desigur cu privirea peste ea, așa cum treci peste norul ăla mic în formă de elefant cu trompa încolăcită, ascuns printre atâția zeci de nori de pe cer. Dar așa e minunea asta de ochi, uneori păstrează pe retină o imagine care i se pare lui că e importantă, sau că te-ar putea ajuta în planul tău de a trece prin vâltoarea timpului lăsând totuși în urmă ceva. Așa că nereușind să scap de imaginea de pe retina, m-am ridicat și am încercat să râcâi cu unghia bucățica de zugrăveala. Spre surpriza mea așchia nu s-a desprins să cadă pe podea, așa cum m-am așteptat, ci s-a desfăcut ca o eticheta de pe sticla de vin spălată cu apă caldă în chiuvetă. E vopsea de ulei mi-am spus, nu e zugrăveală. Asta ar fi explicat desigur felul aparte în care se desprinde. Am vrut s-o las în pace, oricum n-ar fi observat-o nimeni și chiar dacă ar fi observat-o, ar fi trecut degrabă peste ea, cum treci peste două trei grăunțe de cafea de pe fundul ibricului când vrei să faci ceai. Nu știu cum e făcut ochiul ăsta, însă uneori parcă rămâne o imagine în fundal, ca un watermark pe care îl pui pe pozele tale ca să nu ți le ia altul, astfel încât oriunde ai privi, vezi imaginea la care te uiți și în spatele ei, în background, o alta, care rămâne acolo permanent, în toate fotografiile. Ei bine, așa rămăsese imaginea aia a zugrăvelii care se desprinde. Ba chiar, între timp, realitatea nu mai arăta așa cum o văzusem prima dată, un colț ca o așchie care stă să cadă, pentru că trăsesem de ea și începuse să se jupoaie, cum se jupoaie piele moartă după ce stai prea mult la soare și ai făcut bășici și te ustură, doar că imaginea pe retină era tot aia inițială, cu așchia. Între timp ajunsesem la bucătărie să-mi pun de-un ceai, însă imaginea așchiei mă intriga atât de tare, încât am pus mâna pe-un scaun, am mers din nou în WC-ul de servici, am închis ușa, pentru că altfel mi-e greu să pun scaunul în dreptul tocului și am început să trag de fâșia de vopsea. Se desprindea cum se desprinde pojghița subțire de pe suprafața laptelui proaspăt fiert. Nu numai că se desprindea ușor, dar bucata care se dezlipea de perete era din ce în ce mai mare. Pornise dintr-o margine, mică și acum era ditamai afișul care se jupuia, ca cel din reclama luminoasă la telefoane celulare din colțul bulevardului. Am apucat să rup o bucată cam de un metru pătrat și am înlemnit. Am simțit cum mi se înmoaie picioarele și am căzut moale pe capacul de la WC. Ceea mi se arăta privirii întrecea orice închipuire. Camera WC-ului de servici nu avea pereți. Nu avea pereți în adevăratul sens al cuvântului, cum are orice încăpere la bloc vreau să spun, pereți de BCA, sau de beton, sau de cărămidă. Pereții erau de fapt zugrăveala, ca un tapet bine întins, ca o perdea de baie. În spatele acestei perdele nu era nimic, ci doar o deschidere uriașă. M-am ridicat și am sfâșiat cu brațele, fără niciun pic de reținere, bucăți mari din pereții aceștia falși. Imaginea ce se înfățișa privirii era una din alte lumi. Nu numai că încăperea se deschidea spre în afară, ca și cum pereții blocului nici nu ar fi existat, ca și cum n-ar fi existat nici apartamentul, nici blocul însuși, nici cartierul, dar era un în afară cum nu mai văzusem niciodată. Era o beznă completă, un negru adânc spart ici colo de mici lumini galbene. Știam că afară e noapte, dar ar fi trebuit să văd străzile, felinarele, blocurile din jur, mașinile, reclama luminoasă la telefoane mobile din colțul bulevardului. Dar nu se vedea nimic din toate astea, absolut nimic. Era doar un întuneric abisal, de parca WC-ul de servici s-ar fi desfăcut spre miezul Universului. Am simțit cum mă ia amețeala, picioarele mi s-au înmuiat iar, dar n-am mai apucat să mă prind de nimic și m-am prăbușit pe podea. M-am trezit după o vreme având o durere insuportabilă în coaste și o rană sângerândă la frunte. M-am spălat cu apă rece și m-am privit în oglindă. Arătam îngrozitor, cu o față speriată, muncită, de parcă aș fi spart pietre cu barosul întreaga zi. Am aruncat rapid o privire în jur. Nimic nu se schimbase. Deci nu trăiam într-un vis, totul era realitate. Mă simțeam ca un astronaut pierdut în adâncul Universului, pământul îmi fugise de sub picioare și eram înconjurat de neant. Am ieșit degrabă, am încuiat ușa cu cheia și m-am băgat în pat, ghemuindu-mă ca un copil înfricoșat care fuge din povestea în care s-a străduit atât de mult să pătrundă. Am dormit probabil vreo douăsprezece ore. Apoi, toată seara m-am plimbat ca un leu în cușcă. Cred că am făcut cel puțin zece kilometri și am trecut de vreo cincizeci de ori pe lângă ușa care-mi crea atâta teamă. Era aproape miezul nopții când mi-am făcut curaj și am descuiat-o. Am intrat. Pereții erau cum îi lăsasem, ca o cortină de teatru din care au fugit toți actorii, iar fuga lor, nu se știe de ce atât de bruscă, nu se știe de ce atât de vijelioasă, a sfâșiat decorurile și a făcut praf scena. Deschiderea aceea direct către miezul Universului nu mi s-a mai arătat de data asta atât de înfricoșătoare, ba chiar începea să capete sens. Dincolo de pereții de piatră pe care noi îi construim împrejurul nostru, suntem înainte de toate cetățeni ai Universului. Am sfâșiat ceea ce mai rămăsese de sfâșiat din falșii pereți și am privit mai atent împrejurul. Eram suspendat în eter pe o platforma de beton de un metru jumate pe un metru jumate. Așa, ca un balcon ridicat deasupra lumii, la etajul 163 în cel mai înalt turn al Pământului. Singura legătură a acestei platforme cu lumea fizică era conducta de la WC. Luminile pe care le văzusem cu o seară înainte erau acum mult mai vii și privind mai atent am observat că de fapt ele veneau de la băile și WC-urile de servici ale altor apartamente și case. Erau însă puține, mult mai puține decât apartamentele din jur. În cartier să fi fost vreo douăzeci de blocuri și sute, dacă nu peste o mie de apartamente, iar lumini erau două-trei mai apropiate. Ele însă se puteau zări ici colo, ca stelele pe cer, până hăt departe, unde privirea încetează a mai răzbate, venind din alte orașe, din alte țări, din alte lumi. Și toate aceste platforme erau unite prin conductele de canalizare, ca un arbore subțire cu sute de ramuri. Tot trupul ce mi-era se strânsese și se adunase cu totul în ochi, căci doar ochii îmi rămăseseră vii și iscoditori, restul se micșorase până la dispariție, așa cum se micșorează trupul vapoarelor încălecând depărtările. Eram extaziat de ceea ce vedeam. M-am așezat pe WC și am continuat să contemplu ceea ce se înfățișa privirii. Era fascinant și în același timp înfricoșător. Dar cel mai mult mă intrigau tuburile de canalizare. Plecau mari de sub platformele suspendate deasupra Universului, apoi deveneau din ce în ce mai subțiri, odată cu depărtarea, se uneau câte două, câte trei, se adunau în coloane mai groase, care la rândul lor se adunau în tuburi și mai groase, acestea din urmă pierzându-se în întuneric. Nu puteam pricepe cum din toată lumea asta a noastră conexiunile dintre oameni, și aici altă dilemă, de ce doar dintre unii oameni, se făceau prin conductele de canalizare, ce puneau în comun băile și WC-urile de servici ale locuințelor fiecăruia. De ce nu erau legate marile cancelarii ale lumii, Casa Albă, Westminsterul, Bundestagul, birourile din Davos, acolo unde se întâlneau capetele luminate, unde se luau deciziile importante ale lumii? Și mă așteptam să fie unite prin semnale trimise spre sateliți, sau prin mai știu eu ce invenții moderne, poate chiar prin conexiuni neuronale directe și nu prin conductele de canalizare. Am rămas așa câteva ore, apoi m-am dus să mă culc.

Am încetat să mă mai duc la servici, atât eram de tulburat de ceea ce trăiam. Ziua dormeam și noaptea, mă așezam pe capacul de la WC și cercetam Universul. În următoarele zile acuitatea vizuală mi-a sporit semnificativ și puteam vedea mult mai bine și mai clar peticele de lumină gălbuie. Ba chiar, pe platformele cele mai apropiate am început să văd oameni. Într-un bol de lumină ce părea să fie la etajul trei, din al doilea bloc de după cel de vizavi, am văzut într-o zi o fostă colegă. Lucrasem împreună la o companie din apropiere care fabrica mașini de cusut industriale, eu în departamentul mecanic, ea în publicitate, făcea reclamă produselor. Era o tipă foarte isteață, a lucrat doar trei ani din câte îmi aduc aminte, apoi și-a deschis propria firmă de publicitate. Ședea pe veceu când am intrat eu. M-a văzut și mi-a făcut cu mâna. I-am făcut și eu. Avea o pijama portocalie, ca de copii, cu ursuleți roșii mici, împrăștiați peste țesătură în toate pozițiile, ca și cum ar fi trăit cu toții într-o veselă imponderabilitate. Într-un alt glob, ce părea să fie poziționat într-un bloc din apropiere, am descoperit un vecin pe care îl cunoșteam din vedere. Ne întâlneam des pe la magazinele din cartier. Era un bătrân sobru, drept, bine îmbrăcat întotdeauna, întotdeauna tuns și bărbierit, genul acela de aristocrat pur. M-a zărit și el și a înclinat ușor din cap. Am înclinat și eu. În alte zile am mai zărit unu-doi oameni cunoscuți, o doamnă cu o cămașă de noapte albă până-n pământ și o scufie de dantelă și un domn care avea pijama cu bretele, dar cam atât. În schimb, în depărtare vedeam din ce în ce mai mulți. Unii mă salutau, ca și cum ne-am fi știut de când lumea, alții își vedeau pur și simplu de programul lor de seară și nu mă băgau în seamă, sau apăreau somnambuli, făceau ce aveau de făcut fără să se uite în jur, după care stingeau lumina și dispăreau.

Asta a fost viața mea vreme de câteva săptămâni. Începusem să mă gândesc cu groază că dacă o să continui așa o să fiu dat afară de la muncă, ba mai mult, nu numai că o să îmi pierd jobul, dar nu o să mai am bani pentru a-mi lua de mâncare și pentru a-mi plăti facturile. Până una alta îmi pusesem o cerere de concediu pentru restul zilerelor pe care le mai aveam de luat spunând că sunt bolnav, la care bineînțeles că șeful a mormăit dezaprobator.

Să fi fost vreo cinci-șase săptămâni după întâmplare, când a sunat cineva la ușă. Rar sună cineva la ușa mea și întotdeauna pentru a-mi cere ceva. Era un meșter, trecut bine de prima tinerețe, îmbrăcat într-o salopetă albastră decolorată, destul de curată, dar veche și plină de pete de vopsea și rugină. „Am venit să curăț conducta de canalizare”, mi-a spus și fără să mai aștepte un răspuns a intrat înăuntru. Și-a scos pantofii vechi și stâlciți și a rămas în ciorapi, unul din ei cu o gaură în dreptul degetului mare, căutând din ochi ușa de la baie. Avea în mână o sârmă lungă încolăcită și o geantă mică de scule. M-am uitat le el tâmp și l-am apucat de umăr spunându-i ferm „domnule, nu te-a chemat nimeni, te rog să ieși”. El nu a părut deloc surprins de cererea mea nepoliticoasă, mi-a desprins ușor mâna de pe umărul său și a replicat sec. „O, ba daaa, m-ați chemat, dar nu vă mai aduceți aminte. Doar am discutat la telefon despre asta. Conductele sunt înfundate și trebuie curățate, altfel o să fie belea mare”, mi-a spus și apoi a râs. Avea dinții din față maronii, probabil din cauza fumatului, unul mai din spate acoperit într-un metal galben și altul lipsă pe stânga. Mi-a dat mai apoi o explicație din care n-am înțeles nimic, fie pentru că vorbea într-o limbă tehnică ce îmi era nefamiliară, fie pentru că vorbea pur și simplu într-o limbă străină. Ceea ce mi-era greu să cred. A dat să intre la baie și m-am panicat. De două ori m-am panicat. Întâi pentru că omul era foarte straniu. Nu-mi aduceam aminte să-l fi chemat și chiar dacă aș fi făcut-o, când s-ar fi putut întâmpla asta, acum mai bine de o lună jumate? Și pentru ce? Nici vorbă! Și în al doilea rând, din cauză că avea să intre și să vadă grozăvia. Nici eu nu știam ce înseamnă și cum am intrat în povestea asta, apăi cum să îi pot explica altcuiva despre ce este vorba, despre pereții ăia care nu există, despre suspendarea în miezul Universului, despre conductele de canalizare care se ramifică ca un arbore și al căror trunchi se pierde în neguri? Apoi mi-era și teamă să nu cumva să facă vreun pas greșit, să cadă peste marginea platformei ăleia și să-l înghită Universul. Mi-ar fi rămas mie sârma și geanta lui cu scule. L-am lăsat să intre în baie să facă ce-are de făcut, timp în care eu m-am repezit în WC-ul de servici și am întins în loc de pereți un plastic negru, cu care acoperisem parchetul ca să-l protejez când am zugrăvit apartamentul și pe care-l aveam dinainte pregătit. Simțeam însă că omul care intrase în casa mea nu era unul obișnuit. De ce să fi venit tocmai acum să curețe conductele de canalizare? Și neinvitat! Eram sigur că fusese trimis de cineva să mă verifice, să confirme acceptarea mea definitiva în miezul Universului. Altfel nu pricepeam de unde a apărut dintr-o dată bărbatul acesta atât de hotărât și sigur pe el. L-aș fi pus în fața faptului împlinit, aș fi dezvelit pereții și i-aș fi arătat întreaga țesătură de tuburi, i-aș fi pus o sută de întrebări despre ce înseamnă tot ceea ce mi se întâmplă, dar mi-era teamă că și el ar fi scos la rându-i masca de om și ar fi rămas în pielea lui de extraterestru hidos. Și n-am făcut-o! El a intrat și în WC-ul de servici și l-am auzit cum bodogăne îndărătul ușii. A ieșit după vreun sfert de oră cu plasticul meu în mână. „Îmi pare rău, dar a căzut în timp ce lucram” mi-a spus. Atât. Nimic despre hăul ce se căsca înapoia-i, despre pereții care nu existau, despre senzația aia tâmpită că ești un om mărunt pierdut în Univers. „De acum n-o să mai aveți probleme cu conexiunile” mi-a spus și a rânjit iar. Dintele de metal a strălucit. „De ce prin conductele de la WC și nu prin semnale trimise către sateliți, sau prin mai știu eu ce invenții moderne, poate chiar prin conexiuni neuronale directe. De ce noi și nu marile cancelarii ale lumii, Casa Albă, Westminsterul, Bundestagul, birourile din Davos, acolo unde se întâlnesc capetele luminate, unde se iau deciziile importante ale lumii?” l-am izbit eu dintr-o răsuflare. Mi-a răspuns imediat, fără să se gândească, ca și cum ar fi așteptat întrebarea și ar fi pregătit temeinic răspunsul. „Imaginează-ți ce-ți trebuie ca să începi o lume nouă, oriunde în Univers, o mână de semințe și un îngrășământ în care să le plantezi. Restul sunt mărunțișuri. Și apoi gândește-te că acolo, în conductele alea stă toată informația vieții tale, ADN, sănătate, alimentație, oamenii care-ți sunt aproape. Adu-ți aminte de Ultimul Împărat, Peter O’tool”. N-am înțeles ce a vrut să zică cu Peter O’tool și cu Ultimul Împărat, dar până să mă dezmeticesc și să-l mai întreb altceva, și-a luat sârma încolăcită și geanta de scule și-a dispărut.