miercuri, 8 martie 2023

Povestea florii Soarelui (basm)

(dintr-un ghiont dat de Ficțiunile Reale. Joaca mi-a plăcut, dar cum spațiul era cam strâmt, am zis să las povestea să crească aici ca pâinea-n covată) 

A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost, nici n-am fi avut ce să povestim. A fost odată un rege măreț, care avea o împărăție nesfârșită, atât de întinsă încât călăreții plecați să îi atingă hotarele nu se mai întorceau niciodată, căci îmbătrâneau și mureau înainte să vadă din nou turlele palatului. Iar regele avea o fiică pe care o iubea ca pe lumina ochilor. Și era una la părinte fiica regelui, căci maică-sa murise imediat ce-o născuse. Și frumoasă și tristă era prințesa. De aceea regele îi îndeplinea fiece voie, de fiecare dată când prințesa cobora din turnul de fildeș al palatului, pentru a se amesteca printre celelalte suflete ale împărăției. Nici nu apuca să deschidă gura prințesa, că slujbașii palatului se înfățișau degrabă înaintea-i pentru a-i asculta poruncile.  

Și cel mai mult îi plăceau prințesei florile. Trimișii regelui cutreierau împărăția în lung și-n lat pentru a găsi cele mai minunate flori. Se cățărau pe piscurile cele mai înalte și adunau florile cuibărite în crevase de piatră spânzurate deasupra hăurilor, cutreierau câmpiile nesfârșite și ajungeau în locuri unde-n veci n-a călcat talpă de om, se adânceau în pădurile dese, umede și întunecate, unde-și tăiau calea cu securile d-atâtea ierburi uriașe ce le împânzeau, pitindu-se de animalele feroce și insectele înfricoșătoare, sau cercetau malurile mlăștinoase ale râurilor pentru a găsi nestemate în mocirle fetide. Era plină gradina palatului de cele mai rare și mai frumoase flori care se găseau pe Pământ, doar că prințesa se bucura numai o zi de floarea primită, îi mângâia petalele, îi sorbea miresmele, își umplea inima de culoare și apoi urca din nou în turnul de fildeș al palatului, așezând-se în firida ferestrei și privind cu-n oftat depărtările. „Tot n-am primit ce mai frumoasa floare” obișnuia ea să răspundă când tătâne-su o întreba de ce e tristă.  

Într-o bună zi, prințesa ieși în grădina palatului și porni la pas pe aleile acoperite cu flori. Se plimbă o vreme printre ele, apoi coborî la lac și se întinse pe iarba crudă. Își așeză faldurile rochiei împrejuru-i, se rezemă pe coate și privi lung apa. Și în acea clipă descoperi în lac, chiar în lacul din grădina palatului, cea mai minunată dintre florile pe care le visase vreodată, cea mai grozavă floare de pe Pământ. Era galbenă cu unduiri roșietice, uriașă cât o sută de margarete puse una lângă alta și cu petalele nenumărate fluturând ușor pe cercul rotund ca aerul rece în zbaterea dimineții. Prințesa a simțit inima cum îi tresaltă și sângele cum începe să-i alerge prin trup și fără să mai aștepte nicio zbatere de pleoape strigă. „Tatăăă, floarea, am găsit floarea. Pe asta o vreau. E cea mai grozavăăă!”. Și a venit bătrânul său tată într-o fugă, ținându-și cu mâinile poalele robei ca să nu se împiedice în graba sa, și-a privit fiica, a urmărit cu privirea vârful degetelor sale și s-a întunecat pe dată. Și-ar fi trimis supușii oriunde în lume, în cele mai îndepărtate colțuri ale împărăției, în cele mai periculoase locuri, să caute cele mai rare și mai bine ascunse flori, dar ceea ce îi arătase fata nu-i putea oferi, oricât de mare și puternic ar fi fost. Așa că mâhnirea îi fu imensă când înțelese că floarea pe care o îndrăgise fata nu va putea fi niciodată culeasă și plantată în grădina palatului, iar deznădejdea îi fu și mai mare. „Sigur, fata tatii, om socoti și ne-om sfătui cum să scoatem din apă floarea ce ți s-a lipit de suflet” șopti el cu capul în pământ. Degrabă îi chemă pe slujbașii palatului și arătându-le floarea cea galbenă ce plutea deasupra apei, le spuse cu fermitate: „vedeți floarea aceea, ea e zăvorul fericirii fiicei mele, aduceți-mi-o și să voi acoperi în aur”. Tare se mai minunară slujbașii de cuvintele regelui și de dorințele sale. Se priviră unul pe altul cu teamă, își plecară capetele, își frânseră mâinile și nu fură în stare să spună niciun cuvânt. Până când unul dintre ei, mai tânăr și mai crud la minte, avu curajul și murmură palid „dar mărite rege, acela e Soarele care se reflectă în apă”. „Știu, răspunse regele împietrit, și vreau să mi-l aduceți”. Și s-au avântat slujbașii coroanei în apa lacului, și au încercat să prindă Soarele cu palmele goale, cu plasele pescărești, cu putini uriașe din lemn, cu capcane meșteșugite din stuf, dar nicicum n-au reușit. Soarele li se strecura printre degete ca peștii zglobii și fugea mai departe de-a lungul zilei zâmbind.  

Fiindcă niciunul nu reuși să culeagă Soarele din lac, regele dădu de veste în toata împărăția că va da jumătate din ea celui care va reuși să scoată floarea inimii din apă. Și pe dată sosiră la palat cavaleri neînfricați, războinici căliți în aspre bătălii, prinți înveșmântați în mătăsuri și nestemate. Dar cum sosiră așa și plecară, căci niciunul dintre ei nu-și putea imagina cum ar putea fi scoasă din apă reflexia Soarelui. Nici spadele, nici sulițele, nici pumnalele ascuțite, nici arcurile încordate nu le erau de niciun folos. Imaginea Soarelui reflectată în apă nu putea fi adusă la mal,  oricât și-ar fi încordat ei puterile.

Văzând că nu-i de șagă, regele chemă atunci la palat toți învățații împărăției și le ceru să se gândească pe îndelete și cu adâncă înțelepciune pentru a găsi calea spre fericirea prințesei și spre liniștirea sufletului său. Și stătură înțelepții și se gândiră o săptămână, două, șapte, dar în cele din urmă se declarară și ei neputincioși. Doar unul, cel mai bătrân dintre ei, își aminti că undeva în împărăție ar fi trăit totuși cineva care ar putea ști cum să abată calea Soarelui spre Pământ și îi grai astfel regelui „peste șapte râuri și șapte munți, în peștera din vârful cel mai înalt pisc al celui din urmă munte, locuiește vrăjitoarea Ixchel. Se spune că ea însăși ar fi fost iubita Soarelui, dar că l-ar fi trădat cu Saturn și Soarele ar fi azvârlit-o pe Pământ ca să-și ispășească păcatele. Mergi la vrăjitoare, mărite rege și ea îți va dezlega calea încătușată”.

Și regele nu pregetă nicio secundă. Puse să i se înșeueze calul, să i se pregătească merindele, să i se aducă paloșul cel mai mare și purcese la drum. Lung era drumul, dar scurt îi păru la gândul că odată ajuns are să găsească leacul care să aducă zâmbetul pe chipul prințesei. Și trecu peste șapte râuri și șapte munți, urcă cu greu piscul cel mai înalt pisc al celui din urmă munte și în cele din urmă descoperi peștera unde sălășluia vrăjitoarea Ixchel. Era hâdă și uscată ca un copac cu scorburi vrăjitoarea Ixchel. Avea trupul mărunt și cenușiu, pierzându-se printre stâncile ascuțite cu care se împletea, dar ochii, ochii îi avea mari și luminoși ca doi luceferi strălucitori. „Știu de ce ai venit, nu trebuie să te mai obosești” îi spuse ea regelui privind la globul de cristal pe care îl ținea în palmă și prin care se învârteau în aburi rozalii și palate și lacuri și sori și stele și păduri și mlaștini. „Există doar o singură cale prin care poți aduce Soarele pe Pământ și îl poți planta în grădina palatului. Fix la miezul zilei, când Soarele urcă peste floarea de nufăr și-o acoperă pe de-a-ntregul, tu trebuie degrabă s-o smulgi, s-o acoperi cu o umbră deasă și s-o plantezi așa în grădină. Soarele are să rămână captiv în floare și ai să-l poți duce unde îți este vrerea”. „Dar...” încercă să mai adauge vrăjitoarea Ixchel, însă regele îi luă vorba din gură și adăugă tremurând. „Orice! Nu exista dar, o să fac orice pentru ca ceea ce mi-ai spus să se întâmple întocmai. Vrei viața mea, ti-o dau, dacă asta va aduce fericirea veșnică a fetei mele.” Atunci vrăjitoarea Ixchel a râs, ca o furtună a râs, dezvelindu-și gura știrbă și adâncă precum fântânile iadului. „Nu-mi trebuie viața ta. N-am ce face cu ea. O am pe a mea și mi-e de ajuns că mă chinui cu ea” a mai spus vrăjitoarea, apoi a adăugat „dar trebuie să ții cont de un lucru, floarea ce-o vei culege are să aibă câte o sămânță pentru fiecare privire pe care fata are să i-o arunce. Deci bagă de seamă”. A fost rândul regelui să zâmbească. Dacă asta era singura problemă, atunci viața sa și a fiicei sale avea să fie minunată până la capătul zilelor.  

Alergă bătrânul rege într-un suflet înapoi la palat, așteptă ca la miezul zilei Soarele să urce peste floarea de nufăr și să o acopere pe de-a-ntregul, smulse floarea, apoi o înveli cu umbra sa temătoare și o plantă așa în curtea palatului. A doua zi dimineață tare se mai minună prințesa de floarea ce-i ieși în cale. Era galbenă cu unduiri roșietice, uriașă cât o sută de margarete puse una lângă alta și cu petalele nenumărate fluturând ușor pe cercul rotund ca aerul rece în zbaterea dimineții, prinsă într-o tulpină înaltă cât ea. Așa că prințesa se apropie și o sărută ușor pe miezul portocaliu. Iar prințesei i se păru că floarea a tresărit și a clipit zglobiu. Și mai avea o ciudățenie floarea. Indiferent unde era așezată, ea privea de fiecare dată spre Soare, ca și cum ar fi fost legată printr-un fir invizibil de el. Tare s-a mai bucurat prințesa, atât de tare încât turnul ei de fildeș a început să capete pânze de păianjeni la ferești. Tare s-a mai bucurat și regele de bucuria prințesei. Și probabil ar fi trăit așa până la adânci bătrâneți dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru care de altfel se întâmplă cu fiece floare din lume. Toamna, cercul portocaliu al florii s-a transformat într-o pânză de gherghef în care ziua a însăilat o mulțime de puncte, la început maronii, apoi din ce în ce mai închise, până au devenit negre. Erau semințele florii, atâtea câte priviri îi aruncase prințesa. Și când vântul de vest a început a bate, acestea s-a împrăștiat în toată grădina palatului, pe alei, în rondurile de flori, în hârdaiele cu pământ, pe pajiști, peste dealuri. Iar în primăvara următoare o mulțime de flori ale Soarelui au răsărit în împărăție, de parcă cerul, cu Soarele în mijloc, s-ar fi spart în mii de oglinzi și ar fi căzut pe Pământ. Și iar s-a bucurat prințesa nespus. Și iar s-a bucurat regele de bucuria prințesei. Și poate că povestea s-ar fi cuminte terminat aici, dacă în anul următor nu s-ar fi întâmplat întocmai, iar în celălalt, asemeni, astfel încât în numai câțiva ani întreaga împărăție a regelui s-a umplut de flori ale Soarelui care au acoperit totul.

Nimeni nu mai știe ce s-a întâmplat cu regele și prințesa. Dar se bănuiește că au trăit totuși fericiți până la adânci bătrâneți într-o împărăție muuult, mult mai mică, ascunsă undeva lângă marginea de răsărit a lacului, sub pălăriile uriașe ale florii-soarelui.

 

 

5 comentarii:

Dometi George spunea...

Excepțional. 🤩

mosu spunea...

Eiii... tare mă bucur ca ți-a plăcut, George! Și că ai lăsat un semn pe aici! 😊

Daniel C spunea...

Frumoasă construcție, mi-a plăcut și vocabularul, finalul l-aș fi văzut altfel datorită “exploziei” florilor în regat. Felicitări!

Anonim spunea...

Arthur Ianoși: Superb!

mosu spunea...

Mulțumesc mult Daniel, Arthur!