Lin Lin

Pe Lin Lin am cunoscut-o la Paris, în 2010, la vernisajul expoziției de pictură de la A2Z Art Gallery. Venisem târât de Pierre, pentru a-l susține și a fi un prim admirator al lucrărilor sale. Din păcate picturile nu făceau ca pereții sufletului să capete calde vibrații. Dar eram prieteni buni și nu puteam să-l refuz. Galeria era plină de lume când am ajuns. Fum, șampanie fină, minijupe, talii subțiri, papioane, pipe, sacouri cu coatele peticite și peste toate un zumzet continuu ca o prăvălire îndepărtată de ape. 

Am întârziat intenționat, ca să trec peste speechurile de început. „Pierre este un artist complex. Prin creațiile sale, dovedind o desăvârșită mânuire a penelului, el configurează o lume miraculoasă...”. Știu textele astea pe dinafară. Variază puțin în funcție de talentul și zona artistică în care se bălăcește pictorul, dar altfel același discurs ce poate fi aplicat sutelor de artiști.

Lin Lin era o fată firavă, tunsă băiețește, cu un aer ștrengar și cu ochii așezați la marginea feței, parcă înadins fugind unul de altul, pentru a putea prinde dintr-o privire și marginea din stânga și cea din dreapta a șevaletului. Purta un pantalon-salopetă verde și o bluză albă cu dantelă, iar în picioare o pereche de balerini galbeni. Făcea notă evident discordantă cu restul mulțimii simandicoase. 

Picturile lui Lin Lin se deosebeau de toate celelalte. Dacă majoritatea pictorilor împrăștiau pe simeze dungi și cercuri colorate, oarecum drepte, oarecum rotunde, Lin Lin aduna fulgi. Tablourile ei păreau formate din fulgi care la fiecare adiere sunt gata să zboare și să cadă apoi pe umeri pentru a se îmbiba în țesături sau pentru a se topi în plete. Culorile lucrărilor sale erau pale, de parcă Lin Lin își înmuia cu teamă penelul în culoare. Sau poate că teama venea la atingerea pânzei, pe care nu voia s-o rănească.   

Lin Lin a trecut neobservată de public, care s-a îndreptat cu ochelari de cal spre numele mari, dar și de majoritatea criticilor. I-a atras însă atenția lui Nicolas Bourriaud, care a amintit-o într-unul din discursurile care au încheiat ceremonia. Lin Lin, este un artist ale cărei lucrări captează vederea prin originalitate – a spus el fără să-i arunce vreo privire, ca și cum ar fi vrut doar să facă o notă pe un petec de vorbă, ca să nu uite. Dacă Lin Lin va adăuga mai multă forță și mai multă culoare lucrărilor sale, va ajunge departe – a încheiat el scurt.

Și Lin Lin l-a ascultat. Anul următor a lăsat deoparte acuarela și a acoperit pânzele în guașă. Nu le-a dispărut delicatețea, dar au început să capete greutate. Fluturii nu mai zburdau prin pânzele sale, locul lor fiind luat de păsări cu aripi mari care acopereau aproape în întregime cerul. Culoarea se rostogolea vioaie, ca un hopa-mitică făcând tumbe. Lumea a început să îi aprecieze lucrările, oprindu-se de-acum în fața lor, cu atât mai mult cu cât Nicolas Bourriaud a aplaudat schimbarea la vernisajul expoziției din Lyon, un an mai târziu. 

Am avut surpriza ca Lin Lin să mă recunoască atunci. A tresărit când m-am apropiat, a zâmbit cald și mi-a întins o mână de copil. Dacă la prima întâlnire o descoperisem mică și firavă, acum îmi părea că se topise de-a dreptul, asemeni unui om de zăpadă, care însă se-mpresoară cu căldură nu din exterior, ci din lăuntru. Părea obosită și împuținată. I-am spus asta și a murmurat aproape fără să dezlipească buzele, zâmbind însă în același chip ștrengar: Ooo, nu-ți fie teamă, are grijă Mama Yi de mine, nu pier eu atât de ușor. 

Pe Lin Lin aveam să o mai văd și la alte vernisaje, la Londra, la Frankfurt, la Milano. Lucrările sale erau de acum apreciate de public și de critică. Își pierduseră într-o oarecare măsură grația, însă căpătaseră nu doar greutate, căpătaseră forță, ascuțime, pentru a se înfige în ochiul privitorului, fiind în asemenea măsură încărcate de culoare, încât ai fi putut spune cu mâna pe inimă că acolo e o bucată de braț, o cărămidă dintr-un zid, o privire decojită din dejurîmprejur, o felie de suflet. Lucrările arătau mai mult ca un basorelief, decât ca o pânză pictată.

Dar pe măsură ce lucrările sale căpătau mai multă forță, Lin Lin apărea tot mai slăbită. La ultima întâlnire de la Factory18, în Viena, nu am recunoscut-o. Nu numai că era o firavă umbră a femeii ce-o cunoscusem în Paris, dar devenise parcă transparentă, culoarea din trup scurgându-se în pantofi. Mă speriam de fiecare dată când cineva se apropia, ca nu cumva s-o calce, să treacă peste ea așa cum treci peste preșul întins la ușă. Devenise însă faimoasă, iar succesul ei mă bucura. 

Apoi, pentru o bună bucată de vreme nimeni nu a mai văzut-o. Apărea pe primele pagini ale ziarelor, în emisiunile televizate de artă, în analizele criticilor. Dar în persoană niciunde. 

După trei de ani de la dispariție, am decis să o caut. A fost tare greu. Nimeni nu mai știa nimic despre ea, dispăruse ca un fum în zăpadă. Unul dintre prietenii ei chinezi și-a amintit însă că văzut-o în Madaozhen, unde locuia împreună cu bătrâna ei mamă. Am găsit-o în sfârșit într-un bloc comunist făcut din cuburi, cu pereți reci, cenușii. Mi-a deschis Mama Yi. Avea obrajii zbârciți, făcuți parcă din vorbe lepădate. Lin Lin - am întrebat - unde e? Femeia s-a codit să spună ceva. Apoi, fiindcă am arătat că nu am de gând să plec, a deschis ușa spre micul dormitor. Iar acolo, într-un colț al patului, era ceea ce rămăsese din Lin Lin. Din femeia cu aer ștrengar mai era doar un ghem de carne. Se topise ca înghețata lăsată în farfurie. Brațele îi deveniseră două cioturi, trupul se împuținase încât părea al unui miel, iar fața arăta precum o pictură uitată în ploaie, cu făgașe scurgându-se-n carne, ducând cu ele culoare și miez. Am înțeles tot. Am închis ochii și-am fugit. 

La Paris, același Nicolas Bourriaud anunța nașterea unei stele de nivel mondial.