Stupul (prima parte)

Era sâmbătă dimineață. Abia ce-mi terminasem micul dejun frugal și lâncezeam sub fereastra deschisă a bucătăriei, încercând să croșetez primele ochiuri ale unei zile ce se anunța anostă, asemeni de altfel celorlalte taman înnodate. Am auzit telefonul ca prin vis, țârâitul său abia furișându-se printre trilurile unei păsări mici și zburlite, ce se așezase pe balustrada balconului de alături. Primul impuls a fost sa nu răspund. Mai bine de nouăzeci la sută dintre telefoanele pe care le primeam erau de la oameni pe care nu-i cunoșteam și care voiau ceva de la mine, fie să-mi reînnoiesc abonamentul la cablu, desigur la un preț mai mare, dar cu milioane de beneficii, fie să plătesc nu știu ce taxe restante, fie să mă asigure că bursa e în scădere și e momentul potrivit pentru a face investiții pe piața de acțiuni, fie pur și simplu pentru a-mi cere să dau muzica mai încet, astfel încât vecina de jos, aproape surdă, să poată asculta știrile. M-am rupt totuși din lâncezeala în care începuseră să-mi crească rădăcini și am răspuns. 

- Alo, So? – atât s-a auzit, apoi liniște. Era o voce feminină plăcută, tânără, dar care nu deschidea nicio fereastră, oricât am răsfoit la repezeala registrii memoriei. Faptul că îmi vorbea pe numele mic însemna totuși că mă cunoaște destul de bine, dacă nu chiar foarte bine. 

- Da, eu – am răspuns neutru, dar intrigat de apariția vocii. 

- Sunt Nanako, cred că mă mai ții minte. Nanako Abe.

- Ooo... Nana, ce mai faci? Mă bucur să te aud. 

Nu mă bucuram neapărat să o aud pe Nana, dar așa vine vorba când intri în contact cu o persoană cunoscută pe care n-ai mai auzit-o de mult timp. Încă nu apucasem să procesez ce ar putea însemna reconectarea cu ea. 

- Și eu mă bucur să te aud, So – a replicat Nana și am simțit cum vocea ei capătă o tonalitate cu o treaptă mai luminoasă. Apoi, pentru câteva clipe, am tăcut amândoi. În fundal se auzea vuietul străzii, motoare, voci, o sirenă, vântul, semn că Nana mă sunase cel mai probabil de la un telefon public. 

- N-am fost în apele mele în ultima vreme și m-am gândit ca poate vrei să ieșim să bem o cafea împreună. Ne putem plimba prin parc dacă nu plouă. Sau poate mergem la un film dacă îți face plăcere... 

- Sigur, mi-ar plăcea. Pe la șase ar fi ok să trec pe la tine? – am întrebat-o, deși imediat mi-am dat seama că nu știam unde stă. 

- Nu, prefer să ne vedem în oraș. În centru la Lilo Roasters(1) ar fi cel mai bine, cred eu.

- OK, e bine așa și pentru mine. La șase? 

- Da. 

Confirmarea întâlnirii venise spontan, nu apucasem să judec nimic, să fac vreo socoteală, să mă gândesc dacă vreau sau nu să mă vad cu Nanako. Cel mai probabil amintirea întâlnirilor noastre anterioare fusese cea care răspunsese în locul meu. O cunoscusem cu vreo trei ani în urmă, în primăvară. Intrasem într-un local să mănânc iute ceva și să mă întorc la muncă. Nana a venit la masa mea și m-a întrebat ce doresc să comand. Eram cu ochii în meniu, încercând să găsesc o porție ce poate fi preparată rapid, dar care să-mi și țină de foame până la sfârșitul zilei. Când am ridicat ochii să-i spun ce doresc. am rămas surprins de zâmbetul ei. Nu era o frumusețe, dar avea un zâmbet copleșitor. Imediat ce fluturii din colțul buzelor s-au ridicat luându-și zborul, am văzut cum întreg localul începe să se înmoaie ca un flan(2) uitat în farfurie, pereții au prins a se topi, alunecând în stradă odată cu mesele și cu toată nebunia din jur, ca după o viitură colosală de lapte condensat spălând versanții înaltului. Rămăsesem pe fostul amplasament al localului doar ea și cu mine. M-am pierdut, am uitat pe dată ce am vrut să comand și a trebuit să caut din nou în meniu. Am mâncat repede, cu noduri în gât, perpelindu-mă întruna în încercarea de a pune la cale un plan pentru a-i obține numărul de telefon. Am plecat fără să i-l cer. Aveam emoții în fața femeilor. În special atunci când, dintr-un motiv sau altul, îmi făceau inima să tresară. Ăsta era și motivul principal pentru care rămăsesem neînsurat până la treizeci și doi de ani. Dar inima a tot tresărit, a țopăit pe drumul către casă, s-a tot lovit cu capul de pereți ca un pistil de porțelan într-un clopot delicat împodobit cu desenele lui Hokusai(3), apoi a stat de veghe toată noaptea, iar dimineață n-a vrut să se atingă de nimic. Mi-am făcut curaj și după muncă m-am dus din nou acolo. Am căutat-o din ochi. M-a văzut și a venit imediat ce-a terminat cu clientul pe care-l servea. Avea sprâncenele adunate deasupra nasului, semn că era încordată. „Ooo, ce teamă mi-a fost când te-am văzut. Am știut că nu ai venit să mănânci. Am crezut că ceva nu a fost bine în ziua dinainte și te-ai întors să ceri socoteală” îmi spusese ea mai târziu. M-am bâlbâit și până la urmă i-au spus printre adânci inspirări că venisem doar ca să-i cer numărul de telefon. Ea a râs, avea dinții regulați și frumoși. Mi-a spus că nu are telefon, dar că dacă vreau să ne vedem pot să o aștept în ziua următoare peste drum, la șase, când i se termină schimbul, sau o pot suna la telefonul din capul străzii dacă îi spun precis ora. Am așteptat-o a doua zi peste drum. Ne-am plimbat prin parc, am mâncat o prăjitură prea dulce după gustul meu, am văzut un film mediocru la primul cinematograf care ne-a ieșit în cale, apoi am invitat-o la mine acasă. N-a părut nicio secundă că ezită. Am făcut dragoste ca doi copii, un pic derutați de apropierea neașteptată, un pic stânjeniți de goliciunea prea albă și de lumina veiozei care tăia felii din trupurile noastre împletite. Nana avea douăzeci și patru de ani și lucra la restaurant pentru a strânge bani de facultate. Visa să se facă ziaristă. Nu prea aveam pasiuni comune. Nu o interesau cărțile, preferând să răsfoiască reviste în timpul liber, din muzică asculta doar noutățile venite din State, în schimb era interesată de modă, îi plăceau plimbările, dar numai prin oraș, n-ar fi ieșit în ruptul capului să cutreiere munții. Ne-am mai întâlnit fix în alte șapte ocazii. De fiecare dată am tăiat cafeaua, prăjitura, plimbarea și filmul și ne-am rezumat la sex. Stinghereala dispăruse aproape de tot, iar hormonii, care fuseseră învățați să danseze la prima întâlnire și prinseseră gustul, izbucneau în urale și apoi în zbenguieli nebune, de fiecare dată când ea răspundea pozitiv apelului meu. Nu era un sex pasional, ci mai degrabă unul de întreținere, o necesitate fiziologică ce se dorea a fi împlinită, pentru a nu începe să excaveze din interior și a nu crea crevase periculoase unui întreg ce se voia rotund. De altfel viața mea sexuala fusese destul de subțire până atunci, cu întâlniri ocazionale și pendulări în jurul credinței că sexul vine dintr-un reflex animalic, iar eu, ca om, ar trebui să-mi controlez acest impuls neuman, care nu aduce decât o bucurie momentană și nimic altceva, poate doar o greață și o dezamăgire surdă multe zile după aceea. Cred că din această cauză nici nu au fost mai multe întâlniri cu Nana. Poate că s-a adăugat la asta și faptul că nu aveam mai nimic în comun, în afara dorinței de a sonda plăcerea carnală ce încolțise înlăuntrul nostru. Cu atât mai mult m-a surprins revenirea ei, după o atât de lungă tăcere. 

La șase am fost la Lilo. Am băut o cafea bună și am stat pe îndelete de vorbă. După vreo oră am mers în altă parte și am mâncat o prăjitură. A fost mult mai bună decât prima. Apoi am căutat împreună un film. Ea a ales „In the Mood for Love” ce tocmai apăruse. Mi-a plăcut, dar trupul meu era deja chinuit de gândul că la finele lui vom merge la mine și vom face dragoste, așa că imaginile de pe ecran se împleteau nepotrivit cu imaginile ce se proiectau în cutia mea craniană. În semiîntunericul sălii îi studiam profilul arzând în flăcările ecranului, pieptul mic înălțându-se și coborând ritmic, palmele împreunate deasupra genunchilor. Eram tentat să o ating, să-i mângâi brațul, coapsa, dar știam că dacă o să fac asta chinul avea să fie și mai amarnic.

- Mergem la mine – m-a informat scurt, foarte sigură pe ea, după ce proiecția s-a încheiat. M-a surprins, căci de fiecare dată ne refugiasem în apartamentul meu, destul de cochet, ea evitând să-mi vorbească despre cuibul său. Am casa mea acum. Am găsit o garsonieră ieftină, un bloc nou lângă Vermilion, pe partea cealaltă, unde a fost o parcare, dacă știi zona. Spațiul e mic, dar e chic. Și e al meu – a continuat cu mândrie în glas.

Nu ne-a luat mult să ajungem, vreo cincisprezece minute. Am parcat în subsol și am urcat cu liftul. Pe palier erau șase uși identice, probabil șase garsoniere. Nu era elegant, dar era homy, totul era nou și curat. Camera Nanei era într-adevăr mică, nu avea loc decât pentru un pat și o comodă. Un dulap pentru haine era încastrat într-unul din pereți, în timp ce pe ceilalți doi erau agățate rafturi. Un televizor era aninat între două dintre ele. Un spațiu și mai mic servea drept bucătărie. Exista acolo o chiuvetă minusculă, cam cat o oală mai mare, o plită electrică deasupra unui frigider mic, asemănător cu cele din hoteluri și un dulăpior în perete, cu trei rafturi pentru vase. Baia era separată. Desigur, nu avea cadă, ci doar un duș. Ceea ce m-a surprins însă cel mai mult la mica ei garsonieră era o fotografie a ei, format A5, frumos înrămată, așezată pe una dintre policioarele din perete. I-o făcusem chiar eu în parc, la prima noastră întâlnire. M-am speriat un pic. Nana simțea cu adevărat ceva pentru mine? De asta păstrase tocmai acea fotografie dintre toate cele pe care le avea?! Căci din partea mea nu fusese niciodată vorba de sentimente, era o prietenă de hârjoneală și atât. Nu aveam nicio îndoială în privința a ceea ce simțeam și considerasem întotdeauna că și ea privea la fel lucrurile. Învârtindu-mă un pic prin cameră am descoperit însă altceva, ce m-a pus și mai mult pe gânduri. Era vorba despre un flyer cu noutățile din cinematografe, vechi de trei ani, pe care îl primisem odată cu biletele la filmul pe care îl văzusem împreună. Păstrase deci și flyerul. L-am ridicat și i l-am arătat. A râs. 

- L-am găsit în cutia mea cu prostioare. Eram curioasă să știu dacă mai ții minte ce e. Mai am și o floare de ume(4) presată, cea pe care mi-ai pus-o după ureche în parc, dacă vrei să știi. Uite acolo – mi-a arătat ea pe unul din rafturi, apoi s-a apropiat, mi-a smuls flyerul din mână, l-a așezat la loc și a început să-mi descheie nasturii cămășii. 

Orice urmă de sfială dispăruse. Eram doi oameni maturi, responsabili, care încercau să umple un gol pe care singuri îl dezveleau. Nevoia de atingere fizică creștea cu fiecare întâlnire. Nu mai încercam să-mi suprim dorințele, le lăsăm să se deschidă, așa cum se deschid cupele de lalea sub sărutul soarelui și încercam să le umplu bolul cu scrâșniri ale simțurilor, cu gemete smulse din miezul pântecului, cu luciri de priviri alunecând peste pielea aburind. Pe de altă parte și Nanako se schimba pe măsură trecerii timpului, dar într-un mod care mă îngrijora. Nu fusese niciodată pasională, ba aș putea spune că la primele noastre întâlniri, în urmă cu trei ani, o găsisem oarecum rigidă, nu neapărat rece, dar aparent nepăsătoare. Făceam dragoste așa cum mâncam prăjituri sau discutam despre filme, unul din puținele domenii în care aveam ceva să ne spunem. De când reluasem legătura se schimbase complet, era ca un delfin care atinge pentru prima dată apa oceanului. Nu era vorba de pasiune, ci de o trăire complexă, cu toate simțurile, deși, curând aveam să-mi dau seama că era vorba de o trăire doar până la limita epidermei. Aveam senzația că nimic nu trece dincolo, nimic nu ajunge în suflet. Nanako părea o mașină de făcut sex, un robot care rulează perfect programul care i-a fost instalat și care se perfecționează învățând din propria-i experiență. Sufletul părea că i s-a evaporat complet, așa cum se evaporă miresmele florilor adunate în glastre, lăsând locul unui trup zvâcnind în smucirile unor sfori al căror capăt se afla dincolo de tavanul încăperii și chiar de acoperișul clădirii.  

- Nanako, ceva nu e în regulă, nu știu să spun exact ce, dar așa simt - am recunoscut eu în cele din urmă, după câteva luni bune. Cred că greșim undeva. Cred că ne afundăm prea mult în mlaștina simțurilor și uităm că suntem oameni, uităm să privim înlăuntru, să judecăm, să dorim și să căutăm împlinirea dorințelor. Cred că am lăsat să ne scape esența și am inversat un pic ordinea lucrurilor. Poate că ar fi bine să ne oprim pentru o vreme, să încetăm să ne vedem, să lăsăm gândurile și simțirile să se sedimenteze.  

- Hai, nu fi copil! – m-a întors Nanako zâmbind. Nu îți mai plac? Atingerile mele nu te mai plimbă pe buza cerului? Zvârcolirile pântecului nu mai aprind focuri de artificii în creierul tău obosit? Privirile lui Nanako se încețoșau pe măsură ce vorbea, pentru ca în final să se umple de lacrimi. Am luat-o în brațe.  

- Nu-i vorba despre asta, îmi placi. Îmi place să fac dragoste cu tine, să te ating. Îmi place grozav. Dar am senzația că ne ducem în jos, că alunecăm pe un tub care ne coboară undeva spre miezul Pământului. Și cu cât ne vedem mai des, cu atât simt cum viteza acestei alunecări crește. Trebuie să rupem undeva lanțul ăsta. Și să-i punem zale noi - i-am mai spus și m-am smuls din brațele sale, ieșind în viteză pe ușă, fără să mai aștept un răspuns. 

Și probabil că relația mea cu Nanako s-ar fi încheiat acolo, în acel moment, dacă imediat după ieșirea pe ușă n-as fi făcut o descoperire care să ne schimbe viața. Ieșisem din camera ei și mă îndreptam către lift, când am observat ușa de alături deschisă. În mod normal nu mi-aș fi băgat nasul, dar aruncând doar o privire am cuprins întreaga încăpere, mică fiind și am rămas complet surprins de ceea ce văzusem. Camera arăta identic, dar absolut identic, cu cea a lui Nanako. Poate nu m-ar fi mirat atât de tare până la urmă, căci fuseseră pesemne mobilate asemeni de aceeași companie angajată de proprietarul clădirii, dar erau detalii care frapau și mai ales fotografia. O fotografie A5, cu o ramă identică cu cea a lui Nanako și care prindea în chenar chipul unei fete tinere, ședea pe raftul al doilea al peretelui dinspre sud. Am intrat pe vârfuri și am ridicat fotografia. Fata nu aducea cu Nanako, deși părea să aibă cam aceeași vârstă, dar fotografia semăna atât de mult. Alte câteva nimicuri, care păreau să lege doi îndrăgostiți, erau împrăștiate pe rafturi. Am lăsat fotografia și am fugit.     

(1) LiLo Coffee este o cafenea deschisă de doi tineri vizionari, Hotta și Kata. Activitatea se desfășoară în trei locații, LiLo Coffee Roasters, LiLo Coffee Kissa și LiLo Coffee Factory, toate în Osaka. 

(2) Flan este un desert răspândit în toata lumea, făcut din lapte, lapte condensat, ouă și zahăr, foarte asemănător cu crema de zahăr ars. Se pare că a fost preparat pentru prima dată în Imperiul Roman

(3) Hokusai, care a trăit între 1760 și 1849 a fost un pictor japonez de ukiyo-e, gen artistic al litografierii cu blocuri de lemn. Este cunoscut mai ales pentru seria de stampe Fugaku hyakkei („100 de imagini ale Muntelui Fuji”) și Hyakunin isshu uba ga etoki („Ilustrații pentru 100 de poeme”) din care au fost însă terminate doar 27

(4) Ume este numele caisului japonez (numit uneori și prun japonez), un arbore originar din China dar care crește și în Coreea și Japonia. Este cultivat în grădini și parcuri, cu scop ornamental, pentru florile și fructele sale.

(prima parte)