- Salut, Bivole, poți să vorbești? E nașpa... Peștele... Ceva nasol s-a întâmplat, nu pot să înțeleg exact ce, dar e nasol tare.
Vulpea gâfâia, vizibil afectată de emoție.
- Ei, ce-i cu Peștele?
- Nu mi-a răspuns ieri toată ziua la telefon. Azi până în prânz tot așa, nimic. Am sunat în continuu. I-am trimis mesaje și nimic. Când am văzut că nu dă niciun semn, m-am dus până la el. Am bătut în ușă și nu mi-a răspuns nimeni. Apoi a apărut de jos proprietarul, și-a întins gâtul peste balustradă și mi-a spus că băiatul care locuia acolo a murit. Am rămas trăsnită. Am căutat o poză în telefon și i-am pus-o sub ochi. „Da, ăsta e, a murit alaltăieri. Cred că s-a sinucis. Îmi pare rău”. I-am spus că nu pot să-l cred. „Da doamnă, el e, ce dracu! L-au scos în coșciug cu capacul bătut, dar io îl văzusem dinainte. Probabil l-au dus direct la cimitir, înțeleg că nu avea pe nimeni” Îți dai seama. Bivole?! A murit Peștele. Și dobitocul ăla! Auzi tu, „înțeleg că nu avea pe nimeni”, dar noi ce eram...
- Ei, pe dracu! Asta e îngrozitor. Și de neînțeles. Când ne-am văzut cu el?! Duminică seară, la Max! Și era bine merci. În stilul lui, cum îl știm toți.
O vreme se lăsă tăcerea. Tot mai grea, ca o pătură de plumb acoperind suflete. Vulpea simți că se sufocă. Închise telefonul, se aruncă în pat și izbucni într-un plâns hohotit, cu sughițuri. Era cea mai mare porcărie care i se întâmplase vreodată în viață.
Printre lacrimile de porțelan își reaminti ultimele cuvinte ale Peștelui rostite la Max: „suntem ceea ce simțim, nu ceea ce ne învelește”. Se ridică într-un cot, apucă telefonul, deschise messengerul și tastă rar, cu spaimă: „Pește, ești?”. Rămase cu ochii ficși în ecran, dar niciun semn nou nu coborî sub semnele sale. Așteptă. Nu era însă nimeni dincolo de peretele de sticlă. Aruncă telefonul cu forță și acesta ateriză pe parchet, sub calorifer, icnind surd. Izbucni din nou în lacrimi, izbind cu pumnul perna umedă. Apoi, dintr-o dată, i se păru că aude două chițăituri scurte, ca și cum un șoricel ar fi încercat să-și înfigă dinții în țeava de fier. Țâșni din pat și apucă la repezeală telefonul.
- Da, sunt!
Vulpea se cutremură. Sună pe telefonul din messenger.
- Șarpeee, ce dracu se întâmplă aici?! Te-am căutat două zile și pe mess și la telefon. Am fost și la tine si tâmpitul ăla de proprietar mi-a spus c-ai murit, că te-ai sinucis.
Urmă o pauză grea ca un lespede de mormânt. Iar piatra nu se lasă pusă deoparte. În cele din urmă Șarpele răspunse.
- Într-un fel are dreptate. Așa le e mai ușor oamenilor să spună, sinucis, în realitate nu am făcut altceva decât să mă lepăd de trup. Am ajuns la concluzia că nu-mi mai e de niciun folos, ba mai mult, mă stingherește la mers.
Vulpea începu să râdă.
- Ce dracu îndrugi acolo, Pește?! Ai căzut în cap recent, ce naiba ai pățit?
- Știi foarte bine că suntem spirit și materie, gând și carne. Îți amintești discuția noastră de la Max despre lumea virtuală? Ei bine, dacă viața se mută încet, încet în virtual, sacul ăla de piele cu tot ce-i în el nu mai e de nicio trebuință.
- Șarpe, vino-ți în fire și vorbește limpede, ca oamenii.
- Dacă vrei să vorbesc limpede ca oamenii, ei bine, o să-ți confirm că umila mea carcasă de carne a fost incinerată ieri. Am și un certificat de deces, dacă vrei ți-l trimit.
Aceeași lespede grea a tăcerii se puse din nou de-a curmezișul potecii pe care se perindau cuvintele. Vulpea descărcă documentul și rămase împietrită.
- Vrei să spui...
- Eu nu vreau să spun nimic, tu m-ai sunat. Înțelegi de aici ce vrei.
- Pot să te sunt pe video?
- Da.
Vulpea apasă butonul video și în fața apăru chipul Șarpelui.
- Și dacă nu mai ai trup, cum trăiești?
- E o întrebare absurdă. Cu câți oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată în carne și oase, ești prietenă?
- Nu știu, o mulțime, peste o sută.
- Vezi?
- Bine, daaa... oamenii ăia au o viață a lor undeva în real.
- De unde știi? Poți băga mâna-n foc? Și ce contează pentru tine, atâta timp cât întreagă ta relaționare cu ei e doar la nivel virtual și cel mai probabil nu o să îi întâlnești niciodată în carne și oase, Și ei și eu suntem un pumn de biți într-o țesătură de unde electromagnetice.
- Dar eu te vad acum, îți văd ochii, gura, umerii. Cum se poate să nu mai trăiești?
- Dar cine a spus că nu mai trăiesc? Trăiesc în cea mai perfectă stare a individului, sunt doar spirit și niciun pic de carne. Crezi că poate fi ceva mai perfect în ceea ce privește existența noastră ca indivizi dotați cu inteligență? Carnea se strică, putrezește, pe când spiritul trebuie doar ațâțat, așa cum făceam la focurile de tabără pe vremuri, pentru ca vâlvătaia să se ridice tot mai înaltă. Nu spune chiar Biblia în Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel că „faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora, iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința”? Ce poate fi mai frumos, Vulpe? În noi, oamenii, există o anumită habotnicie a simțurilor repede îndemnându-se să se plece pieliței și nevrednicindu-se în dezvelirea miezului. Suntem blestemați. E atâta frumusețe care se scurge pe lângă noi și se pierde fără să o băgăm de seamă, doar fiindcă suntem ocupați să traversam zilele ce ni se întind în cale...
Vulpea închise ochii. Nu putea pricepe ce i se-ntâmplă. Îl vedea pe Pește cum stă picior peste picior la Max, ultima imagine a lui în carne și oase. Și apoi chipul ei alături de al lui, în oglindă, precum coperta și contracoperta unei cărți. Doar că în timp ce chipul Peștelui rămânea neschimbat, al ei se modifica întruna. În jurul ochilor îi apăreau riduri, pielea devenea tot mai încrețită, pupilele se adânceau în golurile osoase care se profilau tot mai tare, până când fața ei a rămas o vreme nemișcată, pentru ca apoi să se descompună rapid.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu