Haosul

Lem era la piscină când a aflat vestea. Nu era cine știe ce lux, doar o conservă de sardine în care plouase și în care încă mai persista mirosul de pește, înconjurată de o tufă deasă de portulaca oleracea. „Vine Ragnarök” scria în misivă. Atât și nimic mai mult! Nici „vino să mă salvezi”, nici „ascunde-te”, nici „te-am iubit, o să mor cu tine-n gând”. Doar „Vine Ragnarök”. Lem a luat biletul de la valkiria cu picioare lungi și torsul de statuie grecească și l-a răsucit pe toate părțile, dar nu a găsit niciun alt cuvânt în afara celor două ochite din prima privire. Cum stătea prost cu memoria, dar nu atât de prost încât să nu știe cine e Ragnarök, la a doua privire a citit mult mai clar „Fii atent, vine sfârșitul lumii!”. A împăturit biletul și a rămas în nemișcare. Nu avea îndoieli în privința avertizării primite. Erau informații la prima mână, chiar din cer, din Valhalla. Dacă nici Loki nu știa când vine sfârșitul lumii, atunci nimeni nu mai știa. Rămase încremenit așa multă vreme. Când se scutură, se miră de sine însuși. S-ar fi așteptat să se sperie, să înceapă să tremure, să alerge ca un nebun de la un capăt la altul al pajiștii. Dar nu, el rămăsese cu bărbia sprijinită pe marginea cutiei de sardine, contemplând florile câmpului. Până la urmă ce-ar fi putut face el, Lem, pentru ca sfârșitul lumii să mai întârzie puțin?! Sau mai mult. Nimic, căci era o biată viespe cu un pic de atitudine războinică. Și doar urma sfârșitul Universului, nu numai a lumii viespilor, nu numai a lumii pământene, ci și a cerului cu toți zeii săi, cu Odin, cu Oxo, cu Thor și Freyr și Frigg și Baldur și cu toate animalele lor ciudate, cerbul Eikthyrnir, capra Heidrun, corbii Huginn și Muninn, sau lupul Fenrir. Sfârșitul Universului nu se putea compara cu sfârșitul unei vieți obișnuite, era ceva măreț, impunător și magic în același timp. Apoi gândul îi fugi spre Loki. Cu siguranță că ea nu avea aceeași părere atâta timp cât scrisese pe bilet cele două cuvinte și i-l trimisese tocmai de pe lumea cealaltă. Lui Loki îi era de bună seamă frică de moarte, chiar dacă se afla în miezul ei. Sau poate tocmai de aceea. Și brusc îl cuprinse tremurul. Ieși din piscină, își scutură aripile de câteva ori ca să se zvânte și o porni către casă. 

   

Când Lem intră în Valhalla deghizat în rădașcă nu avea niciun pic de teamă. Ce ar fi avut de pierdut dacă ar fi fost prins, când Ragnarök avea oricum să prefacă totul în scrum în cel mai scurt timp?! Se alinie în rând cu rădaștele, trecu de controlul caprei Heidrun și intră în Værelse. De cum păși înăuntru înțepeni. În zilele pe care le petrecuse acolo, văzuse soldații lui Oxo ucigându-și timpul în lupte amicale cu fandări elegante și în chefuri interminabile cu băutură și dansatoare exotice. Acum soldații erau toți în picioare, acoperiți de armuri din cap până-n tălpi și înarmați până-n dinți. Stăteau aliniați și înghesuiți unul în altul, ascultând cuvintele de îmbărbătare ale comandaților. Lem nu văzuse atâția soldați în întreaga lui viață. Și nici n-ar fi bănuit că există atât de mulți. Privind pe deasupra coifurilor priveliștea se înfățișa ca o îngrămădire fără margini de gâlme mici și rotunde, asemeni nisipului privit de la nivelul mării.  

- Asta nu-i nimic, dar tot Asgardul, Alfheim, Jotunheim, Midgard, Muspell, Nidavellir, Niflheim, Svartalfheim, Vanaheim sunt și ele pline ochi cu soldați – îi șoptise Loki. E o nebunie ce se petrece aici. Iar nouă nu ne-a mai dat drumul să ne întoarcem, ba mai mult, toate celelalte rădaște sunt aduse încoace. Nu știu de ce, nu ne-a spus nimeni. 

- Brrr - se cutremură Lem îmbrățișând-o pe Loki. Vrei să ne întoarcem?

- Nici eu nu mai știu sigur ce vreau. Aici o să fie o luptă îngrozitoare, măcel o să fie. Pe de altă parte când va sosi Ragnarök cu oștirile sale, Pământul va fi primul care va cădea. Dar Pământul e cel care m-a născut, e cel care m-a hrănit, pe Pământ sunt florile și iarba și roua de pe frunze - icni rădașca și în cele din urmă izbucni într-un plâns hohotit în brațele lui Lem. 

- Bun, ne întoarcem! – hotărî Lem pentru amândoi. Dar cum naiba ieșim de aici? Toate porțile sunt închise și zăvorâte.

- Toate cu excepția porții Edda, cea mai mică dintre porțile Valhallei, de fapt e atât de mică încât abia poate fi văzută cu ochiul liber. Odin are un bulgăre de apă pe care îl folosește ca pe o lupă pentru a ști cine intră și cine iese pe poartă. Acolo vin ultimele rădaște – suspină Loki, apoi îl apucă de mână și-l târî după ea. 

Așteptară vreme bună până să se deschidă porțile Eddei, si când ele se crăpară, se strecurară pe furiș și se treziră în frunzișul bătrânului copac Yggdrasil, cel care adăpostea cele nouă lumi de dincolo de marginile cerului. Era un aer chiar de sfârșit de lume. Niciun zgomot nu clătina auzul, nicio adiere de vânt nu mângâia urechile, nicio frunză nu tulbura împrejurul. Toate stăteau înțepenite, așteptând parcă o explozie stelară. 

- Stai aici – îi spuse Lem ascunzând-o sub o frunză verde aprins. Eu o să caut să văd ce-i de făcut ca să ne întoarcem și vin imediat.

Apoi Lem începu să sară de pe o frunză pe alta, privind în zare spre ceea ce ar fi putut fi armata lui Ragnarök. Dar nu se vedea niciun nor învârtoșat, nu se auzea nicio învolburare de armuri, nu se clintea niciun fir de senin. „Măi să fie, se pare că tipul ăsta s-a răzgândit, ori poate că iscoadele lui Odin nu și-au făcut treaba. Bag seama că nu-i deloc pe aproape. Lem înaintă totuși din frunză în frunză până la marginea unui ram pentru a se convinge definitiv. Niciun zgomot, nicio clătinare a văzduhului, nicio scamă în senin. „Avem tot timpul din lume, tipul ăsta n-o sa ajungă aici prea curând. Trebuie să tocmesc o valkirie care să ne ducă înapoi pe Pământ. Nu cred că va fi ușor, căci paza este de o sută de ori mai strictă și nu văd de ce și-ar asuma cineva un asemenea risc. Pe de altă parte, dacă tot vine sfârșitul lumii, ce-am mai avea de câștigat sau de pierdut fiecare dintre noi?!”. Tocmai când își vorbea astfel sieși, pășind îngândurat înapoi către frunza unde o lăsase pe Loki, îl zări pe străin. Era mic-mic, nu mai înalt decât o muscă, era îmbrăcat într-o armură ușoară și avea sub braț o suliță care, pe lângă cea a viespilor serioase, părea o jucărie pentru copii. Lem zâmbi. Era simpatic individul. Așa cum se arăta, părea un puști îmbrăcat în hainele de militărie ale lui taică-su, căruia îi furase și spada ce-i atârna acum peste vârfurile picioarelor învelite în ciorapi de zale. Lem era sigur că tipul fugise din Valhalla ca și ei. Probabil că îi era teamă să lupte și căuta o scăpare. 

- Salut. O să fie o nebunie, este? – îl încercă Lem.

- O să fie – confirmă străinul.

- Ce-ai de gând să faci? – îl cercetă Lem mai departe.

- Ce mi-a fost scris. Nimic mai mult, nimic mai puțin – mormăi enigmatic individul.

Apropiindu-se și privindu-l mai atent, Lem constată că nu avea deloc chipul unui copil, ba dimpotrivă, avea fața unui războinic sângeros. O claie de păr încurcat și smucind în toate direcțiile îi acoperea creștetul, o barbă lungă îi atârna până la brâu, rulată ușor înspre vârf, în timp ce ochii întunecați erau înconjurați de cearcăne mari, iar obrajii îi erau brăzdați de cute adânci.

- Hmmm... dar cine ești tu? Nu cumva oi fi Oxo?

Necunoscutul scutură din cap. 

- Ești Odin? – mai încercă o dată Lem.

- Pe Univers, sunt Ragnarök și încetează odată cu întrebările astea tâmpite. Am și așa destule pe cap – se stropși individul.

Lem făcu ochii mari cât Sirius și Canopus. Îl mai privi o dată atent pe cel ce aducea haosul, sfârșitul lumii, dezmembrarea Universului și nu-și putu ascunde un zâmbet care i se lăți obraznic pe toată fața. Și el, ca toți ceilalți, se așteptase ca Ragnarök să fie o persoană impunătoare, ca Odin sau ca Zeus, ca Jupiter sau ca Ra, un luptător desăvârșit, un iscusit mânuitor al trăsnetelor și al vorbelor grele, un individ care să întunece pământul atunci când se ridică din jilțu-i de piatră. Își aminti pe dată de miile de șiruri de soldați aliniați din Værelse, cu armurile lor grele, cu armele lor ucigătoare, cu fețele lor războinice, așteptând înfrigurați marea încleștare. Dacă ar fi știut că așa arată cel ce stârnește haosul, nici nu s-ar fi sinchisit să mai purceadă la luptă, ar fi fost sub demnitatea lor de războinici. 

- Unde îți sunt soldații? – întrebă Lem într-o doară, privind absent peste umăr.

- Urmează să apară, trebuie doar să le fac un semn – bombăni Ragnarök cu morga unui șahist care nu știe încă dacă e bine să împingă pionul de la D2 la D4 sau nu și fără să mai aștepte vreun alt comentariu ridică degetul arătător în aer și începu să-l învârtă ca și cum ai învârti lingurița în ceai ca să amesteci zahărul cu lichidul brumăriu, doar că ceașca e răsturnată cu susul în jos. 

Pe dată cerul se întunecă, ca și cum s-ar fi aflat sub aripa unei păsări uriașe aflate în trecere. Apoi vântul începu să bată năprasnic, asemeni unei mașinării cu mii de brațe, având lame ascuțite la fiecare capăt al acestora, pe care le răsuceau necontenit. În câteva clipe dejurîmprejurul deveni un nor uriaș de deșeuri minuscule în care Lem recunoscu bucăți mici de aripi, resturi de armuri, frunze tocate, sau pietre transformate în nisip. Valhalla nu mai exista. Nici copacul Yggdrasil, nici Værelse, nici sutele de mii de oșteni așteptând înfrigurați, nici Loki. Nu mai era decât el și Ragnarök, plutind în abis ca două gunoaie celeste. 

Lem înghețase. Nu mai putea nici să respire. După o lungă perioadă de tăcere reuși să îngâne.

- Pe Dumnezeul Viespilor, totul a dispărut! Ai distrus lumea întreagă. De ce ai făcut asta?

- Ți-am spus doar. Ăsta îmi este destinul. Dar nu-ți fă nicio grijă, prin miliardele astea de resturi, e undeva o sămânță care o să încolțească într-o zi și în câteva catralioane de ani Universul va recăpăta o formă apropiată de cea pe care o cunoști – adăugă Ragnarök, apoi își trecu sulița dintr-o mana în alta și se scărpină în ureche cu cea rămasă liberă. 

- O Doamne, dar eu nu pot să aștept atât pentru a o reîntâlni pe Loki. Apropo, eu cum de-am scăpat din tocătorul asta de materie?

- Sincer, nici nu știu. N-a fost nimic planificat, dar când am ajuns în dreptul tău m-am gândit că ar fi bine să am cu cine sta de vorbă în pustiul ăsta măcar vrun milion de ani de acum încolo. Dar Loki cine-i, e una dintre zeițele voastre?

- Da, se poate spune și așa – icni Lem. Loki este cea mai minunată făptură din Univers.

- Serios? Eu auzisem de Afrodita, de Venus, de Nefertiti, de Frigg. De Loki cum de n-am auzit?

- Poate nu e chiar de talia Afroditei în ceea ce privește frumusețea, dar în privința sufletului o bate la fund de o sută de ori.

- Și tu în ce relație ești cu această Loki?

- Euuu... cred că o iubesc. De fapt sunt sigur. Sunt mai mult decât sigur, o iubesc! – adăugă Lem cu emfază apăsând pe prima silabă a fiecărui cuvânt. 

- Ce grad de rudenie e ăsta? Ți-e un fel de soră? 

- Mai mult decât atât!

- Ți-e mamă! 

- Mult mai mult decât atât. 

- Ți-e și soră și mamă. 

- Ești un prost. Se vede că n-ai iubit niciodată. De altfel, cu fața de aia de neanderthalian nici nu mă mir că nu s-a uitat nicio fată la tine.

- Ce e aia iubit? – se încruntă Ragnarök.

- Pfuuu... mi-e greu să-ți explic. Iubire e atunci când ți se topește sufletul, când începi să curgi pe dinăuntru ca un pârâu ce-și caută izvoarele, când nu mai știi de tine și te întregești unui trup din care nu-ți mai aparține nici măcar o particulă, când crezi că pășești, dar fapt zbori fără să ai aripi, când ajungi dintr-un salt cu ea în brațe pe Lună și adormiți îmbrățișați în curbura ei fără să vă fie teamă că alunecați înapoi pe Pământ.  

- Hmmm... din câte îmi spui iubirea asta e tot un fel de haos – murmură Ragnarök, decis că pionul de la D2 la D4 e o mișcare bună. 

- Da – zâmbi Lem - e tot un fel de haos, dar unul din care mori de plăcere...

- Deci și din iubire mori! – se miră Ragnarök.

- O, da! Mori și renaști, mori și renaști, de atâtea ori încât îți pare că ajungi la marginea lumii, aia înclinată, de unde simți că te verși în abis.

- Ooo, asta e mai ceva decât haosul lumii și renașterea Universului. E foarte interesant ceea ce-mi spui. Nu știam că există așa ceva.

- O fi interesant, dar Loki s-a dus în vârtejul ăsta de lame pe care l-ai creat tu. Iar iubirea mea e sfâșiată. Nu-mi rămâne altceva decât să mor și eu.

- Cred că aș putea face ceva pentru tine. Ca să nu mori. Și ca să nu mai suferi așa. 

- Doar dacă ai un buton de reset și aduci lumea înapoi cum a fost. Doar asta m-ar putea ajuta, dar mi se pare cea mai absur...

- Aș putea face asta pentru tine! – îl întrerupse Ragnarök, oarecum nepoliticos. Povestea pe care mi-ai spus-o mi se pare grozavă. Și cum ai deja un haos, nu cred că-ți mai trebuie unul. Așa căăă... o să aduc totul înapoi cum a fost și o să mai trec pe aici peste vreo mie de ani. Renașterea Universului mai poate aștepta un pic...

Și Ragnarök ridică iar degetul arătător în aer, începu să-l învârtă, de data asta în sens invers, ca și cum ai învârti lingurița în ceai ca să amesteci zahărul cu lichidul brumăriu, doar că ceașca e răsturnată cu susul în jos, până când Universul redeveni cum a fost. Lem privi curios împrejur. Totul părea să fie exact ca înainte de întâlnirea cu Ragnarök. Alergă degrabă înapoi și o găsi pe Loki sub frunza verde aprins unde-o lăsase. 

- Ai găsit? 

- Ce?

- Cum să ne întoarcem.

- O, daaa, am găsit! – murmură Lem și o strânse în brațe.