Parcul

Închise poarta cu grijă mângâind ușor mânerul de bronz, atent parcă să nu trezească tufișurile de buxus dormitând pe vine aproape de gard. Muchia de fier a porții se apropie încetișor de cealaltă, ca buzele a doi îndrăgostiți la prima întâlnire, pentru ca în cele din urmă să se abia-atingă cu un zgomot surd ca un suspin. Privi în treacăt tufele de buxus și mulțumi cerului că niciuna nu a tresărit. Ezită o clipă în privința traseului pe care avea să-l urmeze, apoi porni cu pași galeși înspre șoseaua principală, de parcă s-ar fi lăsat în voia lor ca o barcă cu pânze în voia vânturilor. Coti o dată la dreapta și o dată la stânga, ajunse în șoseaua principală și o traversă atent la monștrii de fier oricând pregătit să se apere. 

Ieșise pur și simplu să respire. Avea uneori senzația că se sufocă. Fără niciun motiv evident și fără să poată lega această slăbiciune de o activitate anume. Simțea dintr-o dată că nu mai poate inspira aerul de care are nevoie. Îl trăgea în piept, dar părea că nu-i este suficient, că gâtul său s-a subțiat brusc și nu mai permite intrarea aerului pentru a-i umple plămânii. Senzația trecea de la sine, de cele mai multe ori în zece-douăzeci de minute. Dacă nu trecea singură, el se oprea din ceea ce făcea, încerca să se elibereze de orice gând și inspira adânc, trăgând parcă tot aerul din jur dimpreună cu umbrele lucrurilor de-aproape, ca un înecat care e salvat în ultima clipă din ghearele mării. Apoi totul revenea la normal. S-a gândit într-o zi că poate ar fi bine să meargă la medic. Dar ce i-ar fi putut spune, că viața îl sufocă uneori, dar că în majoritatea timpului se simte lucid și în putere?!

În seara aceea îl necăjise însă și o altă belea. Avea uneori mici amețeli. Simțea dintr-o dată o stare de leșin, de dezechilibru. Avea atunci nevoie să se așeze imediat pentru a nu cădea din picioare. De cele mai multe ori senzația păcătoasă îl părăsea repede, dar rămânea o zgaibă de neclaritate, de tulburare, nu a minții, ci a înlăuntrului, ca și când s-ar fi mutat brusc dintr-o lume cunoscută, familiară, pe care o putea pipai oricând, într-una diferită, cu toate variabilele ușor deplasate de la valorile cu care era obișnuit. Atunci, în măsura în care îi era permis, lăsa totul baltă și ieșea pe stradă, plimbându-se cu pași moi și încercând să-și desfacă trupul pentru ca tot înlăuntrul să se primenească, așa cum desfaci cutia de carton pentru a scoate la lumină dintre aripile cenușii cartea primită prin poștă. Cel mai probabil nici problemele cu respirația și nici amețelile neașteptate nu aveau legătură cu trupul, ci cu sufletul, dar n-ar fi știut să spună care-i boala de-l tulbură.

Intră în parc pe poarta principală ca într-un tuci în care fierbe întunericul. Era trecut de ora zece și întregul parc era cufundat în noapte, cu excepția aleii principale care tăia rotundul exact prin centru, ca o săgeată strălucitoare inima. „Marousek + ... = Love” i se ivi în fața ochilor. Cel de-al doilea nume însă era scris tremurat și oricât încercă să-și concentreze privirea, nu putu să-l descifreze. Înaintă pe aleea principală până la rondul cu flori care reprezenta centrul parcului și se lăsă greu pe o bancă. Ici-colo, în întuneric, licăreau luminițe palide, ca și cum feline curioase l-ar fi urmărit dinapoia copacilor. Își așeză coatele pe genunchi, își cuprinse bărbia în palme și rămase așa cu ochii risipiți în întuneric. 

Erau foarte putini trecători. Undeva în urmă, un om al străzii adormise pe o bancă, având pe lângă el câteva sacose în care adunase zilele-i serbede. Până să ajungă la rond trecuse pe lângă el cu pași repezi o femeie, privind adesea peste umăr și grăbind și mai mult pașii când ajunsese în dreptul său. Pe o altă bancă, opusă celei pe care se așezase, ședeau doi bătrâni. Stăteau lipiți unul de altul, fără să miște și fără să-și spună niciun cuvânt. Priveau amândoi vârfurile pantofilor, ca și cum s-ar fi așteptat ca din vârfurile acelea să se deschidă o ușă și întreaga lume să se lumineze ca într-un nou început. Trecând prin ușa îngustă, ei ar fi prins drumul care urcă în sinusoide molcome spre locul care împrăștia acea strălucire nenaturală. Bătrânii păreau încremeniți în liniștea lor. La un moment dat însă, văzând că așteptarea lor e în zadar, cei doi se ridicară si plecară. Fără să-și modifice poziția brațelor, Marousek își îndreptă la rându-i privirea spre vârful pantofilor. Și spre uimirea sa, de  îndată ce atinse cu ochii vârful acestora, o lumină orbitoare invadă parcul. Ridică ochii, încercând să găsească bărbatul îmbrăcat în alb, purtând în mâini un toiag lustruit de vreme și având barba albă și lungă. Dar nu-l descoperi. Descoperi în schimb de unde vine lumina. Venea de la locul de joacă aflat undeva la zece metri în stânga sa. Își amintea foarte precis ora când se aprinseseră luminile pentru că atunci, mirat de o asemenea întâmplare, își privise ceasul. Prin geamul mătuit acele arătau clar ora zece și jumătate. Fix. Marousek bănui că paznicii vor să închidă porțile și fac ultimele verificări înainte de plecare. Așteptă ca luminile să se stingă, dar asta nu se întâmplă. Se ridică în picioare și privi spre locul de joacă. Abia atunci îi văzu și îi auzi, de parcă stătuseră pitiți cu toții înainte ca el să-și arunce privirile într-acolo, dar odată deconspirați se apucaseră să-și vadă de ale lor. Erau vreo zece copii cu toții, băieți și fete, având în jur de cinci, șase, șapte ani. Privi speriat împrejur, căci nu văzuse niciun matur care să-i supravegheze. Și cum nici după o atentă cercetare a împrejurimilor nu zări niciunul, se apropie de țarcul unde era locul de joacă. Se învârti în jurul său până când îi dădu un ocol complet, dar tot nu zări niciun om matur, deși erau multe bănci, toate libere. Copiii nu păreau însă a avea nevoie de supraveghere. Se dădeau în leagăn, în scrânciob, pe tobogan, foarte atenți la ceea ce fac. Nu aruncau cu nisip unul în altul, nu se trăgeau de hăinuțele impecabile, nu se certau, ba mai mult, nici măcar nu-și vorbeau. Glasurile lor se auzeau stins abia atunci când cei ce nu aveau loc la jocuri le cereau celor care le ocupaseră o vreme să-i lase și pe ei. Iar aceștia coborau fără nicio supărare și le lăsau locul. Lui Marousek întreaga întâmplare i se părea teribil de stranie. Cu toate că erau cuminți și extrem de amabili unii cu alții, i se părea inacceptabil ca acei copii să se afle singuri în parc la o oră atât de târzie. Se apropie de gard și îl întrebă pe un băiețel care aștepta lângă unul dintre leagăne dacă e singur și dacă știe unde îi sunt părinții, dar copilul nu îi răspunse. Un frison îi scutură trupul. Nu avea copii, dar dacă ar fi avut, cu siguranță nu ar fi dorit să-i știe singuri în parc la ore atât de înaintate. Lăsă copiii și alergă înapoi pe aleea pe care venise către poarta principală a parcului. Șoseaua era pustie, din când în când câte o mașină traversând-o în viteză și lăsând în urmă nori pufoși de lumină roșie. Privi în stânga, apoi în dreapta. Nici țipenie. Hotărî să o ia la dreapta și spre norocul său întâlni imediat un bărbat îmbrăcat cu blugi, jachetă de piele și șapcă cu însemnele lui Detroit Tigers. Domnule, copiii! În parc sunt câțiva copii nesupravegheați. N-ar trebui să se afle acolo la ora asta. M-am tot învârtit, dar părinții nu par a fi cu ei. Sunt singuri. Cred că ar trebui făcut ceva, poate să sunăm la politie, turui el febril. Bărbatul cu jachetă de piele îl ascultă cu atenție și când încheie ultima propoziție îi propuse să meargă împreună să vadă despre ce este vorba. Marousek porni înainte cu pași mari, urmat îndeaproape de bărbatul cu jachetă de piele. Ajunse la rondul cu flori, dar lumina orbitoare dispăruse. Se apropie de locul de joacă, însă înapoia gardului nu mai era niciun copil. Făcu câțiva pași de-a lungul său alunecându-și palma peste marginea de sus până când dădu peste primul stâlp. Ridică ochii. Reflectorul uriaș era acolo, la locul său, dar era stins. „Cred totuși că au plecat. Îmi cer scuze” murmură el. Bărbatul cu jachetă de piele înclină politicos din cap și se îndepărtă. Marousek căzu înapoi pe bancă cu capul plecat. 

Povestea l-a măcinat toată noaptea. A adormit abia spre dimineață, dar un gol a rămas într-ansul ca o lume făcută ghem într-o lume mai mare. A doua zi pe seară a purces iar înspre parc. Tot pe la zece. De data aceasta însă pașii i-au fost repezi, târâți de curiozitatea ce-i măcina stomacul. Ca în seara dinainte a întâlnit doar câteva persoane. Începutul toamnei, deși plăcut, ținea oamenii prin case, fie țintuiți de treburile aduse odată cu belșugul anotimpului, fie îmbătați de culori și miresme, fie împinși în canapele de aerul răcoros mult diferit față de zilele călduroase de vară. A dat un ocol gardului cuminte, a privit echipamentele de joacă încremenite în întuneric, și-a înălțat privirile spre lămpile mute agățate pe stâlpi. Nimic nu amintea de seara dinainte. Avusese grijă să-și ia telefonul pentru a putea suna la politie de îndată ce se aprind felinarele. Dacă s-ar mai fi aprins. Și-a așezat din nou coatele pe genunchi, dar de data aceasta și-a fixat ochii pe ceas în loc să-i mai fixeze pe vârful pantofilor. La zece și jumătate fix reflectoarele uriașe din vârful stâlpilor au strălucit iar. A alergat de jur împrejurul locului de joacă încercând să găsească cutia de conexiuni de unde se aprind și se sting luminile, în speranța că-i va găsi pe ce-i ce-o fac. N-a descoperit-o. Nici cutia și nici oamenii ce manevrau butoanele. S-a apropiat însă de gard, și-a rezemat brațele peste marginea de sus și i-a scrutat lung. Păreau să fie alți copii, nu le reținuse fizionomiile, dar tot așa, cu vârste între patru ani și șapte, sau poate opt ani, băieți si fete, deopotrivă. Îi privi foarte atent, fără să clipească, ca hipnotizat. Putu să observe ușor aceeași ordine care domnea între ei. Nu se certau, nu se loveau, de fapt nici măcar nu se atingeau, își vorbeau rar, doar atunci când unul dorea să ia locul altuia, lucru care se întâmpla fără nicio remușcare din partea celui din urmă. Privindu-i cum trec de la un aparat la altul, cum așteaptă politicoși lângă ele să le vină rândul, Marousek avu impresia că merg pe trase prestabilite, ca și cum ar aluneca pe șine îngropate în pământ. Întregul loc îi părea un joc uriaș cu păpuși mecanice învârtite cu cheița și al căror arc elicoidal răsucit se deșira până la capăt, moment în care luminile se stingeau și totul se cufunda în întuneric. Brusc, își smulse privirea de la copii, scoase telefonul din buzunar și formă numărul de la poliție. Explică pe îndelete ce văzuse și ceru ca cineva să vină să cerceteze împrejurările întâmplării. De la celălalt capăt o voce feminină îi confirmă că un echipaj de poliție a plecat deja într-acolo. Când lumina telefonului păli și ridică ochii din ecran, reflectoarele erau deja stinse și copiii dispăruseră. 

Se simți tare rușinat pentru povestea cu poliția din seara dinainte. Oamenii îl luaseră desigur drept nebun, deși îi vorbiseră frumos și chiar îl rugaseră să telefoneze din nou dacă mai vede ceva suspect, în special străini dând ocol locului de joacă al copiilor. Ba îi lăsaseră și o carte de vizită. Marousek o cântări o vreme în palmă, apoi o puse în buzunarul de la piept al cămășii. Într-un fel sau altul trebuia să o scoată la un capăt cu povestea atât de stranie care-l învăluia tot mai strâns ca o pânză de păianjen. Nu avea decât o soluție, să deschidă portița și să-i atingă, să vorbească cu ei, să-l ia măcar pe unul în brațe, să-i pipăie carnea. Dacă nu va putea face asta, va ști că boala de care suferă e mult mai serioasă decât îi păruse. Dar dacă va putea să-i atingă, dacă erau reali, atunci trebuia să rămână lângă ei, să-i țină de mână, să meargă împreună acolo unde-i ducea drumul atunci când luminile dispăreau și totul se cufunda în beznă.   

Trecu prin parc în viteză și se așeză pe bancă, speriat deja de ceea ce avea să se întâmple. Oricare dintre variante avea să fie cea reală, povestea îl îngrozea. Însă pisica trebuia sfâșiată. Așteptă ca pe ace să se facă ora zece și jumătate. Când secundarul ajunse în vârful cadranului, luminile zvâcniră orbitor. O vreme ochii nu se putură obișnui cu strălucirea puternică, apoi din bulgărele de lumină începură să se destrame contururi subțiri de funigei, ce prinseră a dansa o vreme în văzduh ca la un bal cu fantome, pentru a se întregi în cele din urmă în trupuri de copil. Marousek se ridică de pe bancă și se apropie de portiță. Puse mâna pe piedică și o ridică. Împinse portița cu un deget și aceasta se deschise fără probleme. Privirile-i căzură pe dunga ce separă iarba din parc de nisipul care acoperea mare parte din locul de joacă. Ridică piciorul dar ezită să-l treacă peste ea. Așeză piciorul înapoi. Avea impresia că marginea aceea tremură, ca și cum ar fi separat un vas ancorat la mal ce se legănă-n valuri, de pontonul care-l leagă. Ori mă clatin eu, ori dunga aceea, își spuse Marousek privind cu ochii mari cât luna. Deja nu mai avea nicio îndoială că locul de joacă făcea parte dintr-o altă lume pe care cineva, nu știa să spună cine, o adusese pe Pământ ca pe o nava spațială. Nava cobora seara, rămânea o vreme acolo, nu știa în ce scop, apoi se ridica iar înspre cer. Tocmai când încerca să-și imagineze nava spațială dinapoia leagănelor și a toboganelor, o fetiță mai răsărită se apropie de el. Avea o rochiță cu pitici albaștri, sandale roșii și șosete galbene cu ciupercuțe. Fetița se opri în fața lui. Vrei să ne jucam, întrebă ea cu glas de poveste și îi întinse mâna. Marousek o întinse pe a sa, dar tot nu făcu pasul peste marginea tremurândă. O să ne jucam de-a mama și de-a tata, reluă fetița întinzând și mai mult mâna către el. Eu o să fiu mama, iar tu o să fii tata. O să facem sex și o să avem mulți copii. Câți copii vrei să avem, întrebă ea galeș și degetele sale aproape că i le atinseră pe cele ale lui Marousek. La auzul cuvintelor copilei bărbatul se crispă ca un cal aflat în fața unui obstacol înalt și dizgrațios. Ar fi vrut să intre în pământ, să nu mai vadă, să nu mai audă. Oscilă între a o certa pe fetiță sau a-i zâmbi și încercă, fără să reușească, să încropească câteva vorbe. Atunci auzi țipătul sfâșietor, ca al unei păsări uriașe ce-și vede din cer cuibul răvășit și ouăle sparte. Nuuu, nu o atinge, dacă o atingi are să te tragă după ea și-ai să mori. Recunoscu pe dată vocea. Era a Milenei. Întoarse capul iute și zări trupul care-i vorbea, dar nu și pe Milena. Femeia din spatele său era îmbrăcată într-o salopetă militară stropită-n pete cafenii, purta în picioare bocanci cu carâmbul înalt și în brațe o pușcă semiautomată. Fetița întinse și mai mult degetele peste marginea lumii ca să-i prindă mâna, dar Marousek se feri și se trase un pas îndărăt. Atunci auzi prima împușcătură. Într-o clipă fetița căzu secerată. Celelalte focuri de armă veniră unul după altul cu o cadență de marș triumfal. Închise ochii și încercă să-și astupe urechile. Nu mai auzea nici arma, nici copiii, nici adierea vântului de toamnă, nu auzea decât un vuiet înalt și înspăimântător, de parcă marea încerca să cuprindă în brațe uscatul, iar acesta, ferindu-se de buzele ei umede, se topea în nisipuri risipite de vânt. Când totul se liniști, Marousek deschise ochii cu teamă. Toți copii zăceau acum într-o baltă uriașă de sânge ce cuprinsese nisipul până la gard. Milena lăsase arma pe pământ și se apucase să desfacă șireturile bocancilor. Își scoase încălțările, apoi dezbrăcă salopeta. Rămase în papucii cu puf roșu și-n pijamaua galbenă cu maci albaștri. Privind-o acum pe femeie, Marousek nu mai avea nicio îndoială că e soția sa. Aceasta făcu sul salopeta și o îndesă în coșul de gunoi de aproape. Bocancii îi așeză sub el, așa cum și-i așază soldații la capătul patului sub bancheta pe care stau hainele. Luminile se stinseră brusc. Marousek privi prin portița rămasă deschisă, dar nu-și putu da seama dacă trupurile mai erau acolo sau nu. Era prea întuneric, iar ochii săi neobișnuiți cu abisul. Ai scăpat! Copiii sunt niște bestii, de aceea noi n-o să avem niciodată, îi spuse Milena la ureche și îl trase de cot înspre casă.