Omul poartă în buzunarul dinăuntru al cămășii de piele, o mână de pământ. Acolo, Dumnezeu, sau poate mumă-sa, sau chiar vreun vecin care a trecut întâmplător prin apropiere, aruncă o sămânță. Unii sunt norocoși, sămânța crește repede și oamenilor le ies flori vesele prin ochi și printre buze. Alții trebuie să aștepte cu anii și abia dacă le ies câteva frunze prin nări și prin urechi, care tremură în bătaia vântului. Majoritatea, însă, se aleg doar cu trunchiul acela de copac înăuntru, în timp ce trupul li se împuținează tot mai mult și se cufundă în el până nu mai rămâne nimic în afara împrejmuirii de lemn.
4 comentarii:
Țărâna aceea - palat cardiac cu patru iatace se curăță greu pentru a fi loc de însămânțat (vas gol, vas curat). Scito te ipsum sau gnothi seautom de la Socrate încoace umblă pe șapte cărări. Ne păstorim turmele precum Pessoa... mincinosul "cel ce prezintă ca durere/durerea ce cu-adevărat o simte".
Foarte frumos spus! Mulțumesc! Ne naștem curați, lucrurile se complică pe parcurs. Sigur, mai târziu trebuie pregătit (mărunțit, greblat, îngrășat) petecul acela de pământ, ceea ce nu-i simplu, ba de multe ori e imposibil, căci e deja lepede tare. E un cerc vicios în toată povestea asta, pentru că trebuie să te cunoști pentru a te putea ridica deasupra glodului și trebuie să ajungi deasupra glodului pentru a fi în stare să te cunoști cu adevărat…
Respect!
Mulțumesc!
Trimiteți un comentariu