Cotropiri

Multă vreme coabitaseră pașnic de-a lungul și de-a latul întregului teritoriu. Se amestecaseră, se dușmăniseră, se împăcaseră. Nu-și puseseră însă niciodată problema că nu arătau la fel și pentru asta ar fi trebuit să împartă teritoriul. Nu, pur și simplu nu existau granițe între ei, așa cum bunăoară locuitorii Indiei și Bangladeshului nu avuseseră nici ei și au trăit în bună conviețuire până la dizolvarea Imperiului Britanic Indian. One big happy family! 

Cu vremea însă s-au înrăit. Nimeni nu poate spune de ce și de unde a pornit totul, dar sentimentul de proprietate și de apartenență la un spațiu propriu, unic, s-a exacerbat. O graniță virtuală a apărut în mod natural într-o primă instanță, separând teritoriul în două jumătăți egale.  

Asta poate și fiindcă domnul are somnul sensibil, adoarme greu, se trezește ușor, se scoală în viul nopții și merge prin casă până obosește, pentru a se culca pe urmă la loc, în timp ce doamna doarme lemn, cum se întinde în pat cum o ia somnul și se lungește apoi prin așternut împrăștiindu-se toată.   

Din cauza asta dânsul se strânge într-un spațiu mic, ca într-un fort cu turnuri și creneluri, de unde veghează asupra evenimentelor, dar dușmanul traversează noaptea granița, uneori cu unități de cercetare-diversiune, un genunchi, o mână, laba piciorului, în vederea localizării trupelor inamice și a potenței acestora, alteori atacă cu tot afectivul împresurându-l pe neașteptate.  

Cotropirea regulată a teritoriului său, urmată ce-i drept de o retragere în dezordine la primul semn de ripostă, ceea ce-i îngustează permanent spațiul de manevră pentru întors de pe o parte pe cealaltă, a născut într-însul în timp un sentiment de revoltă, așa că a decis să ia masuri. Doi și zece. A încercat întâi cu o sfoară. A măsurat, a tăiat și a întins-o de-a lungul patului. Doar că sfoara nu se vedea noaptea și granița continua să fie cotropită periodic. Așa că a mers la mercerie și a cumpărat o panglică albă cu inserții fosforescente, ca acelea cusute pe costumele motocicliștilor sau ale gunoierilor și a întins-o de la un capăt la altul al patului. Linia de demarcație strălucea în noapte ca un pom de Crăciun. Nu mai putea spune nimeni ca s-a rătăcit, ca a pierdut cărarea și că a nimerit cu totul întâmplător, vai, cu totul întâmplător, în teritoriul inamic.  

Asta n-a schimbat însă prea mult lucrurile, așa că de-o parte a graniței au început înarmările. Doar de-o parte. Arbalete miniaturizate dotate cu scobitori și declanșate la atingerea unei sârme subțiri ca lița de la siguranțe, au împânzit granița. N-a durat mult, căci întinderea arcului era o treabă de migală, ce nu putea fi făcută decât cu penseta, iar rezultatul loviturilor inițiate în legitimă apărare a fost mai mult decât nesatisfăcător. Au urmat apoi tunurile cu boabe de mazăre. Armarea nu mai era atât de dificilă pentru că boabele alunecau ușor pe tuburile de pix, doar că praful de pușcă era greu de procurat, oh, pentru fiecare încărcătură trebuind să fie răzuit fosforul de pe zece bețe de chibrit. Și era o întreagă divizie de tunuri! În fine, o soluție provizorie a fost dotarea fâșiei neutre cu câini de pază. Bine, câini virtuali. De fapt doar lătrături de câini virtuali inițiate de un senzor de proximitate lipit pe tăblia patului. Doar că asta nu a îmbunătățit lucrurile, ba chiar, la un moment dat, au început să se audă în pereți bubuituri surde, semn că dincolo, dușmanii își pierduseră răbdarea și se pregăteau de bătălie la rândul lor. Așa că, pentru a nu implica în război și teritoriile de peste ziduri, domnul a hotărât să scoată câinii din joc și să întindă o simplă sârmă electrificată conectată la alimentatorul pentru trenuleț. Ultima soluție s-a dovedit a fi și cea mai eficientă, căci de fiecare dată când doamna atingea granița, simțea niște furnicături gâdilicioase care o traversau din creștet și până în tălpi și imediat înceta să se mai gândească la cotropirea teritoriilor ce nu-i aparțineau. 

Și astfel au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!