Diorama din borcan

M-am trezit la fel ca în nopțile dinainte, pe la patru și jumătate. Afară era un întuneric compact, de parcă Hades îi aliniase pe toți ai lui într-o suită interminabilă de umbre înțepenite. Am privit ceasul, m-am întors pe partea cealaltă, am strâns tare pleoapele și am încercat să adorm la loc. N-a fost ușor, m-am răsucit de o sută de ori ca o carte căreia îi frunzărești filele, dar până la urmă am căzut înapoi în fântâna lui Morfeu. Când m-am trezit pentru a două oară soarele mijea pe după cumpăna nopții. Nimic nu părea să fie altfel decât într-o zi obișnuită. Patul, noptiera din stânga patului, scaunul-balansoar de lângă fereastră, fereastra, perdeaua, draperia și dincolo de ele... Fereastra, perdeaua, draperia, am încercat eu să recapitulez în gând și dincolo de ele... peretele de sticlă. Mi s-a părut tare ciudat. Nu avusesem niciodată un perete de sticlă în casă. Trăiam într-o casă pe pământ, într-o suburbie măruntă a marelui oraș, nicicum suspendat într-un glob de cristal agățat la unul din etajele superioare ale unui zgârie nori din metal și sticlă. M-am ridicat din pat și m-am apropiat de fereastră. Privind afară am văzut ceea ce vedeam în fiecare dimineață, grădina din fața casei, strada, casele de dincolo de stradă, munții din depărtare. Însă după marginea ferestrei, după perdea, după draperie, peretele era într-adevăr din sticlă. L-am atins cu degetele. Era un perete circular de sticlă pe care l-am urmărit lăsându-mi palma să alunece pe suprafața ei netedă. Când am ajuns de unde am plecat, am înțeles grozăvia! Eram într-un borcan. Eram într-un borcan de sticlă cu capac.   

M-am îmbrăcat și am cercetat cu mare atenție întreaga încăpere. Totul era exact așa cum fusese întotdeauna. Nimic nu se schimbase cu excepția zidului de sticlă care mă înconjura. Am încercat să găsesc o fisură în zidul acesta de sticlă, dar nu am descoperit-o. Asta m-a îngrijorat puțin. De fapt nu puțin, mult. Am ridicat capul. Capacul era unul metalic, cu interiorul gălbui și cu marginile de sub care se putea zări garnitura de etanșare albă. Era identic cu cel folosit la borcanele în care mama punea conservele de zarzavat pentru iarnă. M-am suit pe un scaun, dar nici vorbă să ajung la el. Am pus scaunul peste comodă într-un echilibru oarecum instabil, dar nici așa n-am ajuns. Capacul era mult prea sus. 

M-am așezat pe pat un pic speriat. Apoi mi-am amintit. M-am ridicat brusc și am verificat telefonul și laptopul. Aveam semnal și de telefon și de net. Asta era bine. Nu eram complet izolat de lume. De altfel despre ce lume vorbeam?! Copiii erau demult plecați în alte țări, părinții trăiau departe în altă localitate, prieteni aveam puțini și ne întâlneam mai mult pe net decât în realitate, munca mi-o desfășuram on-line. Și atunci, chiar așa, despre ce izolare vorbeam în plus față de ceea ce exista înainte să mă culc?!

Liniștit un pic am deschis laptopul și m-am apucat de muncă. La doișpe și jumătate am simțit iar cum mă furnica stomacul de emoție. Urma masa de prânz, iar eu eram prizonier înăuntrul unui borcan. Când m-am răsucit însă am descoperit pe pat o tavă cu tot ce-mi trebuia pentru prânz: o farfurie cu ciorbă, felul doi, o felie de tartă cu mere și un pahar cu apă. Alături de ele erau tacâmurile și un șervețel de hârtie parfumat. Am rămas o vreme în fața tăvii fără să înțeleg ce se întâmplă. După zece minute am încetat să încerc să aflu ce se întâmplă și m-am apucat de mâncat. Era foarte bună mâncare. Am terminat, am pus tava înapoi de unde o luasem și m-am apucat iarăși de treabă. Când s-a făcut cinci și am închis calculatorul, cineva a bătut în geam. Sau aș fi putut foarte bine să spun, a bătut în perete. Era Billy. Mi-a spus ceva, dar nu eu nu auzeam absolut nimic din ce spune. Peretele era prea gros. Am dus mâna la ureche și i-am făcut semn că nu aud nimic. Billy a scos un carnețel din buzunar, Billy are tot timpul un carnețel în buzunar ca să-și noteze ideile care-i trec prin cap pentru o eventuală povestire SF pe care n-as scris-o niciodată, a scris ceva în el, apoi l-a întors înspre mine. „Mergem diseară la Groody să bem o bere?”. Groody era un bar din partea de vest a orașului cu muzică de jazz, prețuri bune și clienți puțini. „Aș merge, dar am o problemă. Borcanul” i-am replicat lui Billy luând o foaie de pe birou și notându-mi pe ea vorbele. „Chiar crezi că asta e o problemă?” a replicat Billy tot prin intermediul carnețelului. Am rămas fără aer. Cum adică dacă e o problemă?! Desigur că era o problemă, atâta timp cât mă împiedica să ies din cameră și să ajung în lumea cea mare. Billy a văzut că sunt derutat de vorbele sale și a mai adăugat ceva pe hârtie, apoi a întors-o către mine. „Chiar crezi că există un perete de sticlă?”. Acum aveam două probleme. Pe lângă faptul că mă trezisem de dimineață într-un borcan, unul decent și confortabil de altfel, dar care mă izola de lumea din afară, mai aveam și problema cu prietenul meu cel mai bun, Billy. Billy se tâmpise. Cum să mă întrebi dacă există un perete de sticlă între noi atâta timp cât tu însuți scrii bilețele pentru că nu se aude nimic dintr-o parte în alta. I-am făcut semn lui Billy că nu pot să vin pe seară la bere și am dat din umeri cum că asta-i situația și trebuie s-o acceptăm amândoi. Prietenul meu m-a privit pentru câteva clipe ca pe o ciudățenie a naturii, ca pe o girafă cu cap de zebră, sau ca pe un crocodil cu bot de ornitorinc, a dat la rândul său din umeri în semn de acceptare, s-a răsucit pe călcâie și-a dispărut.  

M-am întors în cameră și am stat o vreme întins pe spate în pat privind tavanul neted. Nu avea nicio zgârietură, nicio ciupitură, nicio urmă de pensulă, părea neted ca o foaie de hârtie. Nu-mi puteam scoate însă deloc din minte vorbele lui Billy: „Chiar crezi că exista un perete de sticlă?”. M-am ridicat și am cercetat iar peretele. L-am pipăit ca să-i simt textura, l-am privit de foarte aproape ca să-i văd transparența, l-am cercetat îndelung și atent dinlăuntru, ca și cum aș fi fost o moleculă de siliciu viermuind printre alte molecule de siliciu, ca să-i înțeleg consistența. Nimic nu mă făcea să cred că nu este un perete real din sticlă groasă, atât de groasa încât să n-o poți sparge ușor și că e doar o închipuire. Am lovit-o cu pumnul. Apoi am luat un pahar și am lovit-o cu fundul paharului. Scotea un zgomot sec și înfundat, ca și cum ai lovi pământul cu ciocanul. Nici vorbă însă să crape. Și totuși cumva ar fi trebuit să se sfărâme și sticla aceea. Nimic nu rămâne întreg în lume în afara gândului că odată și-odată vom pieri. M-am gândit din nou la Billy. Pe lângă faptul că era cel mai bun prieten al meu, Billy era pasionat de bere și de SF. Doar de bere și de SF, de nimic altceva. De aceea mi se părea persoana cea mai potrivită să mă ajute să găsesc ieșirea din borcanul de sticlă pe care îl vedeam acum ca pe un labirint al lui Cnossos. L-am sunat dar n-a răspuns. Nu m-a mirat. I-am lăsat mesaj să mă sune de îndată ce poate. După vreo jumătate de oră am primit răspunsul lui. „Ce-i? Sunt la Groody”. „Ce faci acolo?”. „Beau bere”. „Auzi?! Cum pot să desfac capacul borcanului? M-am suit pe scaun și nu ajung. Am pus scaunul pe comodă, era să cad, dar tot n-am ajuns. Știi cum ar putea fi desfăcut altcumva?”. O vreme Billy n-a mai trimis niciun mesaj. Apoi a venit răspunsul lui sec. „Cine l-a pus, acela trebuie să-l și desfacă”. Am zâmbit. Departe de a fi adevărat, mesajul lui avea totuși un sâmbure de adevăr pe care l-am înțeles. Spun departe de a fi adevărat, pentru că la noi acasă de exemplu mama închidea borcanele toamna, dar de desfăcut le desfăcea tata primăvara. Fierte la bain marie borcanele sufereau o scădere de presiune în interior, stricând echilibrul forțelor naturale, ceea ce făcea ca presiunea exterioară să apese puternic asupra capacului crescând forța de frecare și îngreunând desfacerea. Cred că mai degrabă amintirea aceasta decât răspunsul lui Billy m-a pus iar pe gânduri. O scădere de presiune în interior... o scădere de presiune în interior care face să apară un zid care apără interiorul de presiunea din exterior. Descoperirea aceasta m-a luminat dintr-o dată. Explicația cu blocarea capacelor de borcan se aplica perfect și oamenilor. Există desigur la oameni o scădere de presiune în interior, o scădere a voinței de a comunica, de a socializa, ceea ce făcea ca presiunea lumii înconjurătoare să țină borcanul închis, fără ca asta să nu pară nici o povară, dar nici o mare realizare. Așa trebuia să fie pentru unii. Exact ca la borcanele de gem. Clar, povestea borcanelor se aplica sută la sută și oamenilor. Și atunci răspunsul lui Billy căpăta o altă perspectivă. Întrebarea era de fapt, nu cine a ridicat peretele de sticlă, ci cum a fost ridicat el, din interior sau din exterior? Odată lămurit răspunsul era mai ușor de găsit ulterior acela care ar fi avut cheia.           

Am luat o hârtie și un creion și am început să-mi notez idei, să fac mici schițe, câteva diagrame logice. Lucrurile îmi păreau tot mai limpezi, deși zidul de sticlă era tot acolo și capacul lui tot deasupra. Însă rămânea o întrebare căreia nu-i găseam încă răspunsul, mă învârteam ca un câine alergând după propria coadă. Peretele fusese ridicat din interior ca un zid de protecție, sau fusese ridicat din exterior, ca o zidire a individului dinăuntru, ca o izolare a unui tip antisocial, a unui neadaptat, pe o insulă pustie de la capătul lumii. Asta trebuia să înțeleg. Și aici nici Billy nu mă putea ajuta, căci eu însumi trebuia să răspund. Și mai ales trebuia să-mi răspund la întrebarea ce-mi doresc de la viață. Să învii, să alerg printre oameni, să schimb cu ei idei, cuvinte, priviri, ochi, mâini, degete, fire de păr, lacrimi, sau să mă retrag ca un călugăr în chilia sa?! 

Am închis ochii și am început să număr oi. Erau mițoase și complet albe, un alb curat ca de nori pufoși pe cerul bleu. Oile treceau prin dreptul mea una câte una, înclinau din cap când ajungeau în fața mea, ca și cum ar fi spus bună ziua, iar eu le treceam într-un caiet cu coperți groase și-i făceam semn următoarei să treacă. Când s-au terminat oile au început să apară capre. Apoi vaci, cai, gâște, în timp ce eu tot notam migălos în caiet, iar ele tot dădeau din cap în semn de bună ziua.  

Când m-am trezit dimineață peretele de sticlă dispăruse. „A dispărut peretele. Mulțumesc pentru sfaturi” i-am trimis entuziast mesaj lui Billy pe care îl bănuiam că încă mai doarme. „Ce perete?” a răspuns sec ca de obicei.