Macarale 

- Uite asta-i, domn șef – spuse omul în salopetă.

- E mare – murmură polițistul ridicând cu un deget cozorocul caschetei și împingând-o pe spate.

- Când vă spui. Vreo sută de tone și înaltă de zece etaje.

- Și dumneata unde erai când a dispărut?

- În cabină! 

- Ei, cum dracu să dispară ditamai măgăoaia sub ochii tăi?

- Uite-așa, cum vă spui. Întâi a intrat unu și s-a așezat pe bord. L-am lăsat că era mic cât o monedă de 25 și drăgălaș. Era albastru. Pe urmă a venit ăilalți. S-a așezat unu lângă altu pe brațu macaralei. Cum se așeza, cum dispărea o bucată de macara, cum se așeza altu, cum mai dispărea o bucată. Adică io nu știu ce făcea ea acolo sub aripile lui, da ochii mei n-o mai vedea. Că doar o-nvelea, c-o mânca, c-o dispărea ca Iosefini, nu știu, da nu mai era. 

- Și câți fluturi s-au strâns? 

- Cu miile s-a pus! Unu lângă altu. Când s-au așezat toți, dispăruse orice urmă de macara. Dispăruse și brațu și cârligu și motoru și turnu. Numai betoanele de jos care țin turnu drept rămaseră.

- Ptiu drace, al naibii caz – oftă larg polițistul. 

- Acu io vă spui ce cred, da o să ziceți că nu-s în toate mințile. Io cred că cerul nu e ca o pătură albastră cum îl vedem noi de aici. Cerul e un mănunchi de fluturi albaștri și mici cât o monedă de 25 care șed înghesuiți unu în altu. Uneori, când vor să se distreze și ei, fluturii acoperă o bucată de lume. Doar o acoperă cu aripile lor și lucrul ăla dispare ochilor noștri că ei nu mai știe ce e aripă și ce e cer. Și bucata aia de lume dusă-i!