Mi-a luat caii de la bicicletă

Bine, prima mea bicicletă nici măcar n-a semănat cu ceea ce voi numiți azi bicicletă. Aducea mai degrabă cu o trăsură cu landou. Avea patru roți, o băncuță pentru vizitiu pe care stătea întotdeauna bunicul, o cutie cu acoperiș rabatabil în care ședeau călătorii, de fapt călătorul, căci în cutia aceea nu a intrat nimeni în afară de mine și șase cai, dintre care trei albi pe dreapta și trei suri pe stânga. Atunci când nu alerga peste acoperișurile roșii ale orașului, landoul poposea întotdeauna la etajul cinci al blocului unde locuiau ai mei, în timp ce caii se făceau nevăzuți atunci când trăsură intra în scara blocului pentru a se odihni peste noapte.

- Nu-ți fie cu grijă, tataie, căluții i-am dus în beci, le-am dat apă proaspătă și fân, iar mâine dimineață le duc o mână de jăratec ca să te poarte iar ca vântul și ca gândul peste câmpii și peste mări. 

Nu știu de unde găsea bunicul jăratec, căci noi nu aveam sobe cum aveau ei la țară, ci aveam încălzire cu calorifere prin care trecea apa caldă adusă prin conducte de la o întreprindere ale cărei coșuri se vedeau de la noi, de la etajul cinci, dar a doua zi dimineață, fără excepție, caii erau înhămați la trăsură și erau atât de plini de energie, că de îndată ce mă așezam comod între perne și începeau să alerge, nu peste munți și mări, ci peste aleile parcului din apropiere, de parcă ar avut două perechi de aripi, nu patru picioare.

Când bunicul s-a dus a luat cu el două roți de la bicicleta care semăna cu o trăsură, iar mie mi-a lăsat alte două, asta ca să-și facă el bicicleta lui cu care să zboare printre nori, în timp ce mi-e mi-a meșterit una cu care să zbor printre firele de iarbă. 

Și am tot zburat așa cum m-a învățat, doar caii i-am căutat în beci și oricât am răscolit, nu i-am mai găsit. Bunicul luase și caii. Probabil că deveniseră prea bătrâni ca să mai zboare și bunicul i-a dus într-o lume a cailor bătrâni unde ei se transformă și capătă trupuri de lemn ca să îi bucure pe copiii care li se urcă în spinare și se rotesc urcând și coborând pe drumuri nevăzute și mai ales rotindu-se neobosit, pentru ca micuții să facă cu mâna părinților de la înălțimea șeilor albe din vată de zahăr.

O  viață întreagă am pedalat pe bicicletă, uneori obosind, lăcrimând, alteori bucurându-mă, în timp ce bicicleta s-a făcut tot mai mică. Deși eu am încetat să mai cresc la un moment dat, roțile bicicletei au devenit din ce în ce mai mici, atât de mici încât nu mi-au mai fost de niciun folos și a trebuit să modific cadrul bicicletei ca să le pot folosi mai departe, doar că acum bicicleta arăta mai degrabă ca un troler pentru cumpărături, din cel pe care-l târâi după tine și pui în el toate greutățile pe care nu poți să le mai porți. 

- Astăzi ce-ai mai găsit domnu Banu la magazin? - mă întreabă madam Brânzescu de la 2, iar eu îi răspund și ei ca și celorlalți, lui Aurescu de la 4, lu madam Eftimie de la parter, lui Nicoliță de la 1. 

- Iaca de-ale gurii și am tocmit pentru o bicicletă cu landou, cu trei cai albi și alți trei suri, nu mai e mult și trebuie să vină.

Așa ca nimeni nu s-a mirat când au văzut landoul parcat lângă ușa apartamentului și nici când m-au zărit prin vizor dindărătul ușilor închise coborând scările spre beci cu mâinile pline de fân și o butelcă cu apă proaspătă sub braț. 

Dintre toți tot madam Branzescu a înțeles și m-a atins cu un zâmbet ca o aripă de cal zburător.

- Ți-a venit nepotul, domnu Banu, așa-i?!