Femeia lui Qari

Femeia lui Qari a plecat într-o zi. Mai plecase și-n altele, dar numai pentru câteva vânturări de aripi, la râu ca să aducă apă, sau să verifice capcanele pentru păsări, sau să culeagă maniocul sau porumbul sau bumbacul, sau doar ca să asculte cântecul pădurii. Qari a așteptat să treacă o dată peste cer Marele Zeu Alb, a așteptat să treacă de două ori, de trei ori și la a cincea trecere Qari s-a așezat pe o piatră și s-a gândit. S-a gândit mult la drumurile nesfârșite ale Marelui Zeu Alb dintr-o parte în alta a cerului, la pasărea potoo pe care nu poți s-o deosebești de copacul pe care stă, la floarea înmiresmată de ahuar piri piri, la privirea umedă a ciutei tulburând apa. Cu gândurile răscolite își aminti că, deși femeia nu mai lipsise niciodată atât mult, în ultima vreme îi mai plecase un ochi, uneori amândoi, o ureche, un pas, gândul, visul. Qari se ridică sprijinindu-se în arc. Știa de acum că femeia lui n-avea să se mai întoarcă. Își strânse săgețile, își umplu plosca cu apă, apucă câteva bucăți de manioc și câteva mănunchiuri de buruieni vindecătoare și se pregăti de plecare. Arse coliba și culturile, împrăștie resturile rămase și o vreme șezu așteptând ca jarul să se stingă și având grijă să nu lase în urmă sămânță de foc. Pe urmă plecă. N-avea pentru ce să mai stea. De cum întinse pasul la drum, începu să plouă. Era o ploaie caldă cum erau mai toate ploile când  Marele Zeu Alb trecea peste cer aplecat, dar parcă niciodată apa nu venise atât de multă de sus. Marele Zeu Alb bătea din când în când cu bastonul în podea și podeaua cerului se despica lăsând lumina din Lumea-de-dincolo-de-lume să se vadă și pe Pământ. Plânge, a murmurat și n-a știut a-și spune de ce plânge zeul. O vrea să mă întorc? Plânge pentru ceea ce las în urmă? Qari s-a așezat iarăși pe o piatră și s-a gândit. Marele Zeu Alb l-ar fi trimis pe Chaywayrapara dacă ar fi vrut să-l împiedice să plece și el ar fi culcat copacii în calea-i, ar fi răscolit pământul și l-ar fi întors cu josul în sus, ar fi adus pietrele de pe creste în vale și nu l-ar fi lăsat să înainteze. Dar Marele Zeu Alb n-a trimis pe nimeni, așa că nu s-a oprit, s-a ridicat sprijinindu-se în arc și a pornit mai departe. Doar zgomotul apei care cădea îi intra în urechi, și urechile i se umpleau cu sunetul acesta, și zgomotul curgea prin vrejul urechii înăuntru, și se prelingea pe pereții trupului și-i umplea gândul, și puterile se înmuiau în apa de ploaie și se cojeau de pe brațe, de pe pulpe, de pe umeri și de pe spate și se topeau. Iar el tare greu înainta. Din când în când, lui Qari i se părea că printre picăturile de ploaie se aude marea și valurile ei. Atunci Qari se oprea și rămânea în bătaia picăturilor de apă drept și înalt ca Angelim Pedra, cătând cu urechea spre depărtări. Ca glasul femeii era strigătul mării, ascuțit și puternic. Dar marea era departe, foarte departe, la nici-că-se-pot-număra-trecerile-marelui-zeu, atât de departe. Știa, pentru că ajunsese o dată până la margine. Nu de-acolo venea șuierul. Pentru a putea înainta, Qari jumuli câteva frunze de uña-de-gato și le înfundă în urechi. Acum zgomotul apei nu mai intra și puterile rămâneau acolo unde le era locul. Qari zâmbi.

Apoi ploaia s-a stins și Marele Zeu Alb a întins frunze uriașe de chay ruphay peste pământ învelindu-l. Și-i era bine. Merse vreme de mai multe treceri ale Marelui Zeu, urcase pante, coborâse văi, dormise în luminișuri mirosind a majaz, băuse apă din izvoare mustind a ochi de ciută și se cățărase în copaci ca să asculte mai de aproape cântecul păsărilor tanager, mici, mai mici decât un pumn de copil. Seara își prăjea peștele sau vreo bucată de tucan, apoi adormea greu cu ochii ațintiți către stele. Doar ploaia încă mai cădea în timpane, nu vijelios cum căzuse când a plecat, ci molcom, dar persistent, apăsând pe clapele gândului, cum apasă bătaia aripilor pe petalele florilor. Și vuietul mării, ca un strigat ascuțit de femeie, se mai auzea din când în când, deși el știa foarte bine că marea e departe, foarte departe, exact la marginea Pământului, mai departe era doar nimicul și n-avea cum să se-audă de-acolo. Și cum asta nu ar fi fost de ajuns, zgomotul ploii se împerechea adesea cu zgomotele zilei, cu urletele maimuțelor alouatta, cu mugetul cerbilor, cu răgetul jaguarului, cu țipetele înfuriate ale papagalilor. Și atunci Qari își înfunda iar frunzele de gato în urechi și zgomotele se înmuiau cum se înmoaie pasul însetat al cerbului când de apropie de ochiul de apă și el își vedea mai departe de mers. Lung îi era drumul și fără de țintă. Se hrănea cu fructele copacilor și carnea pădurii, iar apă bea de la izvoare și din stropii de ploaie strânși pe frunzele mari de ureche-de-elefant. Nimic nu-i lipsea. Sau cel puțin așa credea. Doar că atunci când ploua, și înainte, și după, trupul i se umplea de picături de ploaie și apa îi inunda pieptul și mațele, și totul se înmuia înăuntru, și gândurile și simțurile și puterea, atunci se așeza pe un colț de piatră și se gândea. Nu cred că am greșit, căci dacă aș fi greșit, atunci Marele Zeu Alb mi-ar fi scos-o în față pe Warmi și ea mi-ar fi zâmbit și mi-ar fi întins mâna, iar eu aș fi luat-o femeia mea și aș fi construit o colibă din țăruși de bambus și frunze de ungurahui și aș fi tăiat buruienile din jurul colibei ca să plantăm manioc și porumb și bumbac, iar ea ar fi gătit, ar fi țesut și ar fi pregătit masato, iar seara ne-am fi întins pe rogojini și aș fi avut-o femeie. Dar Marele Zeu Alb nu mi-a scos-o în cale pe Warmi și atunci nu-mi rămâne decât să merg mai departe. Până când, nici el nu știa, dar era sigur că Marele Zeu Alb îi va spune la timpul potrivit să se oprească. 

Și iar a mers multe treceri, n-a putut să le mai țină numărul și apa continua să-i țiuie-n urechi când frunzele gato se uscau. Și dacă maimuțele alouatta și cerbii și jaguarul și papagalii tăceau, atunci curgerea ploii se înfrățea cu șuierul vântului prin frunze, adunând nori de furtună și al copacilor scuturând temători ramurile, cum își scutură oamenii neputincioși brațele și cerul părea a se prăbuși pe pământ. Și atunci el își căuta adăpost în scorburi de arbori până ce trece prăpădul și până când Marele Zeu Alb avea să întindă din nou frunze uriașe de chay ruphay peste pământ. Și el ieșea din scorbura unde se ascunsese și mergea mai departe. Niciun pic pasul său nu obosise și urechea nu se înmuiase și ochiul nu se cernise, deși drumul i-a fost atât de lung încât avea să-i găsească curând capătul, așa gândea și încerca să-și scoată apa din urechi și ploaia din suflet. Într-o bună zi, Marele Zeu Alb a deschis ochiul. Qari a dat peste un pui de ciută, mic cât o pala de vâslit în canoe, prăvălit în tufișuri. S-a apropiat de el și i-a pus palma pe piept, apoi a trecut-o peste trupul plăpând de la bot și până la coadă. Inima puiului încă mai bătea, dar Qari știa bine că este foarte slăbit și însetat. Se pierduse probabil de turmă, sau ceva anume făcuse ca turma să fugă, iar el să se rătăcească în urmă. Qari răsturnă plosca goală și privi peste umăr. Știa că ultimul izvor era tare în urmă, o trecere întreagă și un pic. Dar nu pregetă. Cu plosca în mână alergă până la izvor, o umplu, bău și el câteva căușe de palmă și se întoarse în grabă. Îi puse plosca la buze, dar buzele erau deja reci. Și inima îi tresări, iar el tare se mai necăji. Atunci Qari înțelese, acesta era semnul. Știa că a venit vremea să se scuture de ploaie și de neliniștea din lăuntru. Trebuia s-o caute pe femeia sa dintâi și să stea față în față, nu mai mult decât îi trebuie maniocului să bolborosească în copaie și să se facă masato, altfel lucrurile nu aveau să se așeze, și ploaia nu avea să se oprească, și vântul nu avea să tacă, și maimuțele alouatta și cerbii și jaguarul și papagalii nu aveau să se așeze înapoi, cuminți, la locurile lor. 

Și iar a pornit Qari la drum, dar de data asta pasul său era mai săltăreț și drumul mai drept și norii mai puțini. Și a întrebat în stânga și a întrebat în dreapta de femeia sa dintâi. A întrebat și copacul și păsările și animalele cele mari, mâncătoare de carne și pe cele mai mici, mâncătoare de frunze și gândacii și viermii și oamenii i-a întrebat. O vreme n-a știut nimeni de ea. A ajuns până la marginea lumii, la marea cea mare, s-a aplecat peste ea, a simțit cum îl ia amețeala și s-a întors înapoi, căutând-o. Și în cele din urmă a găsit-o. Într-un sat ascuns sub stâncă. Avea omul ei și colibă și grădină cu d-ale gurii și păsări deasupra capului. Drumul părea să îi fie bun și curat. Qani nu știa însă cum îi sunt visele. Și atunci s-a așezat acolo pentru o vreme. S-a așezat pe pământ, departe de sat, unde să nu-l vadă nimeni decât femeia când iese în fața colibei și își caută gândurile rătăcite. Întâi, Qari a făcut cu un băț gros un cerc, mare cât cinci ciute cu cerbii și puii lor puși unul după altul. Qari nu știa să numere decât până la cinci, câte degete avea la o mână, mai departe număra în ciute și cerbi și puii lor. Apoi a început să sape în cercul pe care îl făcuse. Fără grabă, fără efort, el a săpat cu brațele și cu o bucată ascuțită și dreaptă de piatră. Când Marele Zeu Alb era sus, el muncea, când Marele Zeu Alb era pe parte cealaltă a Pământului, el se odihnea, iar când Marele Zeu Alb se pregătea de culcare, el mânca și se culca de asemenea. Când groapa s-a adâncit cât jumătate de stat, Qari s-a scuturat de pământ pe brațe, pe pulpe și pe trup și s-a odihnit. Două treceri s-a odihnit, apoi a căutat un izvor și l-a găsit nu departe. Cu piatra pe care n-o aruncase a tăiat în pământ drum apei, cum taie în stâncă vântul, drum furtunii. Și apa i-a urmărit mâna ținând strâns piatra, clipă de clipă. Când Qari se odihnea, se odihnea și apa, când Qari o pornea la drum, o pornea și apa. Când ultimul smoc de pământ și iarbă a fost smuls, apa s-a aruncat în groapa proaspăt săpată și a umplut-o bucuroasă până la margini. Atunci Qari s-a scuturat de pământ pe brațe, pe pulpe și pe trup și s-a odihnit pentru a doua oară. Două treceri s-a odihnit. Apoi a căutat un copac potrivit, l-a culcat la pământ cu maceta și a început a-l scobi. Pe măsură ce trecerile se înmulțeau, copacul căpăta tot mai mult forma unei canoe pentru doi. Nu era cea mai frumoasă canoe pe care o construise vreodată, dar înăuntru, deși nu se vedeau, Qari lăsase pe fundul ei și sudoare și sânge și temeri și vise și dureri și bucurii. Când canoea a fost gata, s-a scuturat pe brațe, pe pulpe și pe trup de așchiile de lemn și s-a odihnit pentru a treia oară. Apoi s-a trezit, și-a spălat ochii cu apă din iazul pe care tocmai îl săpase și a făcut vânt canoei. Aceasta s-a apropiat încet de celălalt mal, până când l-a atins. Atunci femeia a ieșit din colibă, atrasă probabil de șopotul apei, a venit până la marginea sa, a cercetat lemnul, apoi apa ce nu fusese acolo cu o trecere înainte și a privit lung peste ea, până pe malul celălalt. Atunci l-a văzut pe bărbatul de dincolo. Ședea pe pământ cu picioarele încrucișate strânse sub fund și o privea. Femeia crezu că o privește chiar în ochi, și nu in ochi, ci prin ochi în fundul sufletului, așa puternică era privirea bărbatului. Pentru câteva zbateri de aripă închise ochii, Femeia nu înțelegea de ce bărbatul o caută așa, dar prinsă în privirea lui, ca o pipile în laț, începu să o toarcă ușor, cum torsese mai deunăzi bumbacul pentru a face cushma. Și trăgând-o fir subțire și moale recunoscu ochii bărbatului căruia îi fusese cândva femeie și pielea i se încreți cum se încrețesc penele cocosului de munte când simte găinușa aproape. Stăteau așa, el pe un mal, ea pe celălalt și între ei apa. Albastră, liniștită, caldă. Au stat mult așa, nu mai mult decât îi trebuie maniocului să bolborosească în copaie și să se facă masato. Ceilalți veneau, se uitau la apa curată apărută de niciunde, la femeia îngenuncheată pe mal, la canoea din lemn, se minunau și plecau. Câte unul venea iarăși, se uita, se minuna și pleca, fără să spună nimic. Nimeni nu-l vedea însă pe bărbatul de pe celălalt mal, ce se privea ochi în ochi cu femeia. În cele din urmă femeia zâmbi, împinse canoea înapoi și se ridică în picioare. Își scutură genunchii și intră îndărăt în colibă. Din clipa aceea, Qari nu a mai auzit niciun zgomot de ploaie în ureche. Nici vântul, nici crengile copacilor lovindu-se una de alta, nici urletele maimuțelor alouatta, nici mugetul cerbilor, nici răgetul jaguarului, nici țipetele înfuriate ale papagalilor. Era liniște, o liniște caldă cu care Qari nu era obișnuit, o liniște ca o pânză albastră acoperind iazul ce te îmbie să te cufunzi... 

În căutarea unui nume (partea a doua)

Discuția cu domnul Varga chiar mă tulburase și mă înnegurase. Era tristă povestea pe care mi-o spusese despre unchiul său, dar și plină de un înțeles greu de descifrat, îl simțeam chiar perfid, căci îmi intrase în suflet, ca un țânțar ce-ți intră în cameră și căruia îi simți zborul, uneori aproape, chiar lângă ureche, alteori departe, lângă fereastra, dar pe care nu îl zărești niciunde, ca și cum n-ar exista fizic. Și-n plus cine naiba era Tasurinchi? N-auzisem în viața mea de el. Avea nume de zurgălăi, așa mi se părea că sună când îl pronunța domnul Varga.  

Până la urmă am decis să mă întorc la piață, cu gândul că poate bărbatul care a pierdut portmoneul a revenit să-l caute și tot zbuciumul meu avea să se curme. Dar nu revenise. 

- N-a venit, mamă. Căscații ăștia după ce că și-l pierd, nici nu mai știu pe unde. Într-o zi o să-și piardă capul și abia când o să-mi vie mie aci la tarabă, să-mi ceară roșii, o să-și dea seama că l-au pierdut, căci n-au să mai poată vorbi, fiindcă gura a rămas acolo, pe cap și capul e lăsat pe undeva, cine știe pe unde, pe malul mării, pe unde a citit el ultima carte, sau poate în parc pe vreo bancă, unde căscase ochii mari la copiii ăia de vin să se joace și fac o hărmălaie de se sperie cerul, zici că-i o armată de soldați, nu o mână de copii. Da’ poate vrei o roșie, îs numai bune, din grădină – încheie femeia de la tarabă, arătându-mi mândră marfa expusă și arunăa un ochi în piață, peste umărul meu, după alți potențiali clienți, câtă vreme celălalt ochi îmi cântărește interesul. 

În timp ce întind mâna îmi dau seama că demersul meu e absolut inutil, dar îi arăt buletinul și-i cer părerea. Cine știe de unde sare iepurele în peisaj, sau numele înapoi în buletin. 

- Dumneata ai mai văzut vreodată așa ceva? – îi arat eu cu degetul spațiul liber din locul unde ar fi trebuit să fie numele. A mai venit cineva pe aici vreodată să-și caute numele, să se plângă că nu-l mai găsește și că probabil i-a căzut când își trecea sacosele dintr-o mână în alta, sau când a scos banii să plătească roșiile?   

Femeia privește cu atenție bucata de plastic și rotește capul ușor, ca și cum ar încerca să găsească peștișorul auriu ascuns în acvariu printre imitațiile de stâncă din plastic. 

- Niciodată, mamă. Apăi asta ar fi chiar culmea! Da’ nu-ți face griji, că nicicând lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, așa că trebuie să-l cauți altcumva, nu la tarabe. Aici ai numai roșii. Și drept să-ți spun, dar îți spun doar matale, că te văd om serios, cu palton de stofă, nici roșiile astea nu-s roșiile pe care le crezi. Nu-s nici măcar olecuță roșii de grădină. Îți spui io. Că doar eu le-am crescut. În palme. Îs roșii făcute în lighean. Din bulion! Pusei niște gelatină alimentară să le tremure așa un pic miezul și semințe de in să se vază oleacă de sâmbure. Iar deasupra îs îmbrăcate cu maț subțire de miel, că-i rezistent la dăunători și tine și la tăvăleală. Ia uite la ele, zici că acu îs culese.

Și femeia se repede să-mi taie o roșie pe jumătate. Are dreptate, dacă nu mi-ar fi spus nici n-aș fi bănuit că roșiile sunt făcute din bulion și gelatină alimentară, cu semințe de in și învelite în maț subțire de miel. Gust bucata pe care mi-o întinde. E chiar bună.

- Să știi de la mine, mamă, că adevărul se ascunde uneori sub mațu subțire de miel și ce se arată în afară e ceea ce vrea ochiul să vadă. D-aia trebuie să dăm clientului ce-i cere ochiul, nu burta. Burta, cum fu a lu’ matale, e mulțumită cu ce-i spune ochiul că-i bun.

Îmi iau înapoi buletinul, îl bag în portmoneu și portmoneul în buzunarul interior al paltonului. Bineînțeles că femeia nu m-a ajutat niciun pic. Sau cine știe, poate că m-a ajutat, dar încă nu-mi dau seama. Nu întotdeauna ceea ce-ți intră pe ureche e ceea ce vrea să audă urechea. Uneori e, alteori nu-i și atunci urechea zice că nu-i important și cuvintele intră și lunecă printr-un tunel lung și întunecat, apoi cad undeva înlăuntru, ca denarii de argint pe-o tingire de-alamă. Și stau acolo și se tot adună unele peste altele, cum cad ele, unele câș, altele oblic, altele taman invers și apoi dintr-o dată, ca-n alambicurile alchimiștilor, cuvintele alea se topesc, se amestecă, se transformă într-o masă amorfă și capătă cu totul alte înțelesuri.   

- Și-apoi Tasurinchi ți-ar spune că maracuya cad singure din pom și ciuta se-înfige înaintea săgeții și apa izvorului îți curge în palme când le întinzi și cerul se dezgolește de nori, când gândul se dezgolește de neguri. Restul sunt basme. Asta ți-ar spune Tasurinchi! - strigă după mine femeia care vinde roșii făcute din bulion, cu accent pe chi din toți rărunchii, iar eu aș vrea să mă întorc, s-o privesc în față și s-o întreb autoritar, aproape strigând, cine e dracu Tasurinchi ăsta, de mă înnebuniți cu el, dar pașii mă poartă deja în afara pieței, sunt pe trotuar și ochii caută loc printre mașini să traversez strada.  

Până la urmă m-am decis să las buletinul la poliție. Să se spele pe cap cu el. Să cerceteze ei cum de un act de asemenea însemnătate a putut fi emis fără să aibă numele proprietarului. Și să-l găsească ei pe enigmaticul personaj care se legitimează cu un buletin pe care nu e inscripționat niciun nume.  

De cum am intrat am fost trimis la biroul șapte, unde m-a întâmpinat un bărbat bărbos și cu burtă, deși nu gras, ce nu avea cu niciun chip aer de polițist. Semăna mai degrabă cu Moș Teacă, așa cum mi-l închipuiam eu din cărțile copilăriei. Eram însă sigur că e polițist pentru că pe masă ținea un pistol măricel, fie pentru a-și speria interlocutorii, fie ca o dovadă a autorității instituției pe care o reprezenta, lucru care mi s-a părut nefiresc, oricare din cele două ar fi fost motivul. 

- Cu ce vă pot fi de folos? – m-a întrebat el cordial și mi-a făcut semn să șed. 

- Aș vrea să las aici un buletin pe care l-am găsit în piață alaltăieri – i-am spus și i l-am întins.

Polițistul l-a luat, s-a uitat o clipă la el și l-a pus pe masă. Nu părea să fi remarcat că numele nu era acolo. Sau nu dăduse importanță acestui fapt. 

- Ce mi s-a părut ciudat la documentul acesta, e faptul că numele nu apare acolo unde ar fi trebuit să fie. De fapt nu apare deloc – am adăugat eu în speranța că polițistul se va mira și el odată cu mine. Dar n-a făcut-o. 

- Domnule, sunt atâția oameni a căror identitate este îndoielnică, încât dac-am lucra toată viața la asta și tot n-am scoate-o la capăt. Identitatea unei persoane e o problemă foarte sensibilă. Până la urmă ce-l definește pe om? Ceea ce simte! Și de aici vine greutatea de a-i atribui o personalitate unanim recunoscută. Cum să-i dai cuiva un contur, atâta timp cât vezi doar o bucățică din dânsul? Eu o bucățică, dumneata o bucățică, tipul de la intrare o bucățică. Și atunci cine poate asambla întregul din bucățelele astea? El, domnule! El! Ia bucata ce se reflectă în ochii tăi, aceea care se reflectă în ochii mei, aceea care se reflectă în ochii colegului de la intrare și în ochii celorlalți pe care i-a întâlnit și le azvârle pe toate în coca asta care e propria simțire. Și de aici individul!

Rămân cu gura căscată și cu ochii mari cât emblema de polițist de pe bluzonul interlocutorului. Dacă figura nu aducea a polițist și mă plimba mai degrabă prin cărțile de povești ale copilăriei, discursul său nici atât. Părea a unui filozof înghesuit într-un manual pentru educat adulții, a unui boem care la o țigară de foi și un pahar de coniac, destăinuiește bunului său prieten cu care nu s-a văzut de zeci de ani, secretele vieții, ale unui sihastru, care prinzând în peștera-i întunecată un turist tinerel, încearcă să-l îmbie cu viața.     

Mă uit la el și nu-mi dau crezare ochilor. În schimb el se tot joacă cu pistolul, verifică butoiașul, scoate glonțul, îl bagă la loc, rostogolește butoiașul, se uită pe țeavă. 

- Am avut un caz celebru de mistificare a identității, la care a lucrat jumătate din secție mai bine de un an, dar pe care, până la urmă, am reușit să îl devoalăm. Este vorba despre un bărbat trecut de prima tinerețe, apăsat de grijile vieții și care încerca să părăsească bucla asta fără ieșire. Și ăsta domnule, băiat isteț, ce s-a gândit el – și aici nici una, nici două, polițistul își pune pistolul la tâmplă și apasă pe trăgaci, se aude un clic și niciun alt zgomot, niciun fum, niciun miros – s-a gândit să scape de griji îmbrăcând identitatea lui taică-su. Bătrânu taman murise împăcat și cu viața și cu moartea. Ultimele lui zile fuseseră liniștite si avea zâmbetul pe fata când a murit. Era curat, cum s-ar zice. Iar cetățeanul exact pe asta s-a bazat când l-a ales pe taică-su, că se mută într-o identitate calmă și caldă, ca un iaz în luminișul din inima pădurii. Înțelegi dumneata, i-a furat identitatea lui taică-su care murise ca să scape de neguri – concluzionează el, după care învârte butoiașul și mai trage o dată.

Nu pot să-mi cred ochilor. Mă uit în jur să văd dacă cineva va sări până la urmă din scaun să-i smulgă pistolul din mâna individului din fața mea. Dar parcă omul e invizibil, căci toți cei din secție își văd imperturbabil de treburi, unii vorbesc la telefon, un altul face copii la aparat, câțiva stau de vorbă cu nedovediți infractori, dar niciunul, nici măcar unul nu privește spre noi. 

- În viață e foarte important să nu-ți pierzi cumpătul în fața neprevăzutului, a necazurilor, a primejdiilor. Buletinul nu e o problemă. Mai importantă decât orice este viața, viața e un miracol, domnule! Trebuie să o protejăm. Și mai ales trebuie să ne ridicăm deasupra șabloanelor și a labirintului ăsta care ne înconjoară și să o privim neutru, neimplicați, neagățați de niciun fel de fire. Aia e viața! – filozofează el mai departe, rotește iar butoiașul și trage.

Simt că înnebunesc dacă mai rămân o secundă lângă el, așa că dau semne c-aș vrea să plec. Polițistul mă simte și încheie respectuos, mușcând din pistol.

- Deci nicio problemă cu buletinul, lăsați-l aici, mă ocup eu. Treceți-mi doar datele dumneavoastră pe formularul ăsta, numele, prenumele, seria și numărul de buletin și un număr de telefon unde să vă găsim dacă este cazul. Data și semnătura jos. 

Eu rămân însă împietrit. El mușcă mai departe din pistol. S-a murdărit pe la gură și se linge de urma de ciocolată de pe buza de sus. 

Îmi caut buletinul și nu-l găsesc. ZK, sau ZT, sau ce naiba litere erau acolo? Nu-mi amintesc deloc. Iar portofelul nu e nicăieri, cred că l-am pierdut. Așa cevaaa...

- După ce bați țărușii, ridici palisada din bambus, așezi frunzele de ungurabi de jur împrejur și frunzele de palmier deasupra, nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât să aștepți ploaia, să-ți crească porumbul și maniocul, să limpezească obrajii stelelor, să umfle râurile și să-ți ducă poveștile pe apă în jos până la marea cea mare, cum ar fi spus Tasurinchi - îmi destăinuie polițistul zâmbind, se ridică și-mi face semn cu mâna, poftindu-mă a ieși printre scaune. 

- Dumnzeule, cine e Tasurinchi ăsta, că numai asta aud de trei zile? 

E rândul polițistului să se oprească și să caște ochii mari înspre mine. 

- Ce naiba domnule, dacă nici dumneata nu știi cine e Tasurinchi – și începe să râdă, la început ușor, ca o șoaptă, apoi din ce în ce mai hohotit, până când râsul său a devenit un răpăit războinic de tobe. Și nu doar el râde, ci toți ceilalți polițiști, tâlharii mărunți, oamenii aflați acolo doar pentru a depune o petiție, femeia care dă cu mătura într-un colț și chiar papagalul cu coada lungă și bogat colorată.

Și brusc mi-am amintit. Mi-am amintit de Tasurinchi, de Machiguenga, de Mascarita, de toți cei fără de nume, sau pentru care numele nu are nicio importanță, numiți simplu, doar pentru câteva răsărituri de Lună, Cel-ce-a-căzut-din-copac, Cea-care-vrea-să-plece, E-un-tucan-în-copac sau Ce-frumos-e-acest-răsărit.   

(final)

În căutarea unui nume (prima parte)

Noiembrie se făcea tot mai mic, târându-se muribund înspre o iarnă albă în care să se piardă, pentru a-și face uitat cenușiul și colbul. Culorile toamnei se topiseră și se refugiaseră în imortele încremenite, în încercarea disperată de a supraviețui soarelui stins, în timp ce florile iernii începeau a desena naiv pe ferestrele dimineții mici buchete delicate, ce aveau să dispară peste zi, ele știu unde, pentru a reveni în zorii noii zile în număr și mai mare. Ieșitul din casă nu e, clar, o plăcere, dar nevoile zilnice deschid singure ușa înțepenită de frig, îți pun ghetele-n picioare și paltonul pe umeri și-ți fac vânt în ziua rotundă, cu voia sau fără voia ta. Așa că, de două ori pe săptămână, îmi croiesc drum spre piața din cartier, pentru a procura cele necesare traiului. 

Așa a fost și marți. Cumpărasem de la o bătrână niște roșii, mai mici și mai urâte decât oricare altele din piață și câțiva castraveți de la un bătrân care-i vindea mai scump decât doamna cu coc de alături. Cu aproprierea lui decembrie, piața începuse să se golească de comercianți, așa cum se golesc castanii de frunzele ruginite, iar puținii rămași aveau tot mai mici speranțe că își vor vinde produsele. Tocmai ieșeam din piață cu roșiile, castraveții și vreo patru pere, când simt ceva glodindu-mă sub gheată. Arunc ochii și descopăr un portmoneu. Maro, bărbătesc, un pic uzat pe la colțuri, de unde vopseaua fugise, probabil pentru a se adăposti în țesătura pantalonilor, iar firele de cusătură osteniseră a mai tine multiplele buzunare legate unul de altul. L-am deschis și am verificat ce-i într-însul: câteva bancnote, nu multe, un buletin, un bilet de autobuz, vreo zece monede și cam atât. M-am întors în piață încercând să dau de urma păgubașului, am întrebat în stânga și-n dreapta, dar nimeni nu-l pierduse. 

Ajuns acasă, am pus cumpărăturile în cămară și am cercetat din nou portofelul și conținutul său. Un portofel ca oricare altul. Cu excepția buletinului, cu siguranță că cel ce-l pierduse nu avea motive să fie disperat. Cu toate acestea, m-am gândit c-ar fi frumos să caut numele bărbatului și să încerc să dau de dânsul pentru a-i restitui obiectul. Când arunc însă ochii pe buletin rămân ca trăsnit. Pe bucata de plastic nu era înscris niciun nume. Îl privesc în lumină. Da, clar, nu e niciun nume și nici nu a fost vreodată. Suprafața sa nu pare să fi fost zgâriată, astfel încât numele să fi fost șters anume. Aduc lanterna mică și mai privesc o dată atent. Da, aproape sigur buletinul a fost tipărit fără nume și prenume. Asta mă descumpănește grozav. De ce ar tipări autoritățile unui stat un act de identitate fără nume? Poate doar din greșeală, dar dacă era așa, de ce nu-l opriseră la verificare, cu siguranță aveau un sistem de control. Și cum de ajunsese în mâinile domnului cu portmoneul pierdut? El părea că folosește acel document pentru a se legitima, altfel l-ar fi ținut acasă în cutia cu poze de nuntă și cele din copilărie, sau poate în altă cutie.

Primul gând a fost să dau o fuga la domnul Varga, vecinul meu, să mă sfătuiesc cu el ce să fac. Vecinul e inginer, a făcut aeronavele, dar n-a zburat niciodată, căci are rău de înălțime. Mi-a pus în față mai demult o întreagă teorie a Pământului cu două jumătăți, chestie care m-a făcut să mă întreb serios la vremea aceea dacă e întreg la minte. Dar teoria lui mi s-a părut interesantă. El spunea că Pământul are două jumătăți identice, ca o nucă. Una deasupra, care e lumea în care trăim, cu orașe, cu țări, cu continente, cu cer și cu avioane și alta perfect identică dedesubt. Ei bine, domnul Varga nu mi-a explicat clar ce înseamnă dedesubt, dar el spunea că și acolo sunt orașe și țări și continente și cer și avioane și totul se petrece aidoma ca dincoace. Doar că, de exemplu, acolo cerul nu e albastru, ci bleumarin, iar avioanele nu au nevoie de aer ca să plutească, ci doar de dorință, iar țările nu sunt ca-n jumătatea de sus și nici cum ni le-am putea imagina noi, ci fiecare grup de oameni care-și pun în comun lucrurile sau gândurile, formează o țară. Și tarile astea au, ca și aici, legi ș drapel și imn și președinte. Și granițe au, doar că granițele sunt mișcătoare, ca ale petei de ulei călătorind pe mare. Și domnul Varga a încheiat atunci șoptindu-mi ușor la ureche, ca să nu fim auziți de nimeni, deși eram singuri la dânsul în apartament, că el pe cerul acela zboară, fiindcă îi e mult mai la îndemână,    

Am intrat, cum spuneam, la domnul Varga și l-am găsit cufundat într-un nou experiment. Am uitat să vă spun că dumnealui, din moment ce nu zboară pe cerul jumătății de deasupra, ci pe cel al jumătății de dedesubt, are o mulțime de timp la dispoziție, timp pe care și-l umple făcând experimente. 

M-a poftit în bucătărie, laboratorul său, unde întinse pe mese erau o mulțime de obiecte, de la scule obișnuite, cum ar fi patentul și șurubelnița, la electronice, diode, tranzistori, plăci video, plăci de bază, o placă de întins părul, furculițe, șuruburi, chifle, sârme, cârlige de rufe și câte și mai câte. Cuptorul cu microunde mergea și primul impuls a fost să-mi cer scuze domnului Varga că-l deranjez de la masă. 

- Nu, nu, nu, nu-ți fă griji, dragă – m-a luat el de-un cot, trăgându-mă lângă aparat – nu-mi pregăteam de mâncare, e doar un experiment. Am aruncat un ochi înăuntru și m-am îngrozit. În cuptorul cu microunde doi peruși galbeni țopăiau de mama focului, perpeliți probabil de undele care le ardeau măruntaiele. 

Am încercat să-mi țin buzele lipite, le-am strâns, mi-am mușcat-o pe cea de jos, dar cuvintele au țâșnit cu toată împotrivirea mea.    

- Ce faci, domnule, ești nebun? – strig eu și încerc să pun mâna pe ușă, să o deschid și să opresc cuptorul. 

El a zâmbit și m-a bătut delicat pe braț, ca o brunetă cu păr pe față dintr-un bar gay. 

- Nu dragă, nu e deloc ceea ce crezi. 

Printre buzele aproape lipite câteva cuvinte au reușit să se strecoare din nou. 

- Cum nu-i, domnule? Îi frigi acolo!

- Nu dragă, nu înțelegi? Sursa e scoasă. Mai e doar becul din interior și motorașul care învârte platanul – mi-a explicat el pe îndelete, ca bruneta care cere total dezinteresată un whisky. 

Și ca să-mi dovedească că totul e-n regulă, oprește cuptorul și deschide ușa. Platanul nu se mai învârte, perușii nu mai țopăie, ba mai mult, își rotesc capul spre noi și ne privesc mirați, deranjați că am interferat cu proiectul în care sunt angrenați. Par a fi perfect sănătoși. 

- Doar le-am pus bariera aceea și îi învăț să sară peste obstacole. E foarte important în viată să știi să treci peste obstacole și să le lași în urmă. Asta îți poate salva viața. 

Răsuflu ușurat și cad de acord cu vecinul meu că nu întotdeauna ceea ce ți se pune în fața ochilor e pura realitate, n-am încotro. Arunc o privire mai atentă înăuntru și descopăr că domnul Varga a construit un mic circ în cuptor. A făcut o barieră dintr-o țepușă de lemn, din cele pentru frigărui, înfiptă la capete în două bucăți de pâine. Perușii stau pe platanul care se rotește, la o sută optzeci de grade unul față de altul, iar atunci când ajung în dreptul barierei sunt nevoiți să sară peste ea, pentru a nu o dărâma sau a nu se lovi. Iar perușii par foarte conștiincioși și conștienți de ceea ce au de făcut, căci bariera nu se prăbușește niciodată.     

Domnul Varga închide ușa și dă drumul din nou aparatului. Privim amândoi, cap în cap, perușii. Halei-hop, primul obstacol, halei-hop al doilea și tot așa. Perușii sunt extraordinari. Țepușa rămâne la locul ei. 

- Ia spune, dragă, că bănuiesc că n-ai venit ca să-mi vezi perușii, cu ce te pot ajuta? 

- E o treabă curioasă – răspund eu moale, un pic circumspect c-am ajuns la omul potrivit să m-ajute. Am găsit ieri un portofel, maro, bărbătesc și în portofel era un buletin, iar în buletin niciun nume. Pur și simplu e un buletin pe care nu a fost tipărit niciun nume – mai adaug, scot din buzunar plasticul și i-l întind.  

Domnul Varga îl cercetează cu foarte multă atenție. Dă cu degetul peste locul unde ar fi trebuit să fie numele, râcâie ușor cu unghia, apoi îl scrutează întorcând plasticul aproape paralel cu linia privirii, ca și cum ar căuta un grăunte de soare în razele prăbușite la apus pe asfalt. 

- Da, dragă, se pare că ai dreptate, dar să fim serioși, societatea din ziua azi către asta ne împinge, către uniformizare, către diluarea identității. Viața se mută în social media, orașul în virtual, casa e laptopul, iar sufletul, sufletul rămâne pierdut în spațiu ca geanta aia de scule scăpată de astronauți și care se învârte de nebună în jurul Pământului. Ai auzit știrea, nu? – râde el.   

Eu dau din cap că da. 

- Uite la ăștia ai mei. De când i-am adus, le-am pus nume, Gigi și Nicu. Când strig Gigi, de cele mai multe ori îmi răspunde Gigi, dar uneori îmi răspunde Nicu, alteori amândoi. La fel și cu Nicu. Dar nu avem probleme, nici eu, nici ei. Important e că înțeleg ce au de făcut. Și o fac impecabil. Dacă oamenii și-ar ști interesul... 

- Eu venisem doar să vă întreb dacă ați mai auzit vreodată de așa ceva și de ce credeți c-ar fi apărut buletinul în forma asta – încerc eu să-i opresc pledoaria ditirambică. Eu mă așteptam să îl rețină acolo pe linia de producție, ca rebut, când și-au dat seama de greșeală. Cu atât mai mult cu cât bărbatul chiar îl folosește ca pe propriul său act de identitate, altfel nu l-ar fi păstrat în portmoneu – mai adaug și pare că reușesc să îi captez atenția.

- Eu cred că a fost lăsat așa intenționat. Dar nu de cei de la poliție, sau de la tipografie. Eu cred că vine de undeva de mult mai sus – reia el după câteva clipe de gândire și aruncă ochii în tavan, strângând-și buzele grămadă spre dreapta, în încercarea de a mă convinge că cererea, sau ordinul, nu mi-e clar încă de unde vine și în ce formă, e dat de cineva important, situat într-adevăr sus, chiar foarte foarte sus. Așa a venit și scrisoarea lu’ unchiul Grozăvescu, Dumnezeu să-l ierte – continuă domnul Varga. A luptat cu rușii la Cotul Donului. Îi trimitea lu’ Tanti Marieta scrisori mereu și încerca să o îmbărbăteze spunând-i că totul e bine, că e sănătos și întreg. Da’ ea aflase de la celelalte femei că nu-i bine deloc, că-i mâncau păduchii pe toți, că degerau într-un frig năprasnic, că rușii îi măcelăreau ca pe vite. Și ea plângea, întruna plângea, știa că e Iadul pe Pământ și se ruga să mai apuce să-l vadă o dată, măcar o dată să-l mai vadă. Și în ziua de Crăciun în 42 primește vestea că s-a prăpădit. Murise pe 13 decembrie în Pimen Cerni. Camarazii îi căraseră trupul o vreme, apoi au fost nevoiți să-l abandoneze. L-au acoperit cu pământ și s-au dus. Însă ea a mai primit o scrisoare. De data asta de la el. Îi spunea că e bine, că a scăpat din încercuire și că s-a refugiat în pădure, nu spunea în care pădure, că nu știe când o să se întoarcă, dar că o iubește mult, imens. „Așa cum albina iubește floarea de tei” adăugase și Tanti Marieta păstrase scrisoarea aceea multă vreme în sertarul din dreapta al scrinului și chiar așa scria în scrisoare cu litere rotunde de mână: „așa cum albina iubește floarea de tei”. Și scrisoarea era datată 24 decembrie. Dar dacă murise în 13, cum spuneau autoritățile, atunci cine scrisese scrisoarea și o trimisese? N-a știut să-i spună nimeni atunci, nici el, nici altcineva. Probabil că a tot mers prin pădure, înghețat ca vai de el, până când a alunecat în jumătatea de dedesubt a Pământului, apoi și-a continuat drumul până acasă. Doar că de-atunci au stat de vorbă doar în vise, iar Tanti Marieta a murit împăcată că l-a mai văzut o dată. De-aia spun, dragă, nici documentele astea oficiale nu sunt chiar așa de precise. Ele vor spună una, dar realitatea e un pic mai complexă decât ne putem explica cu mințile noastre limitate de șabloanele în care au fost înrămate. Așa că eu zic să mai cauți, să înțelegi de ce buletinul pe care l-ai găsit nu are nume și de ce tocmai dumitale ți s-a înfățișat. Tasurinchi ar spune c-ar fi bine să vezi lucrurile cu ochii mintii, ci nu cu cei ai privirii. 

(va urma) 

Tango

 A avut de multe ori de-a lungul vieții senzația că simțirile sale nu vin din interior, din semințele crescute acolo și rămurite apoi, ci din afară, ca și cum cineva i-ar trimite din când în când colete, iar el le-ar despacheta, le-ar trece dintr-o mână într-alta și le-ar așeza frumos pe polițele sufletului. Considera adesea că este, fără să-și dorească asta, un medium perfect, în care cei foarte apropiați să-și înțepe grijile și durerile, ca o hârtie albă pusă pe holul de intrare la raionul de jucării, unde oamenii să-și lase gândurile negre înainte să intre. Așa se simțea și atunci. Locuit! Îl surprinde pâcla groasă ce coboară peste gândurile sale acoperind privirile spre în afară, așa cum fulgii înghețați acoperă ferestrele în miezul iernii. Și nu doar atât, pâcla îi intra în trup pe sub pragul neputinței, se răspândește înlăuntru, încercând să-l ocupe pe de-a-ntregul și să-l arunce afară. Și nimic din ceea ce sădise nu avea gust de pâclă, sau miros de furtună. Nu înțelege de unde vine zbaterea, când între el și lumea exterioară e pace, nu se deranjează reciproc. 

Ridică paharul și-l duce la gură. Lăsă lichidul să alunece pe gât, fără să-i caute aroma sau s-o deznoade din moleculele strânse una în alta. E tare votca. Scutură din cap și scoate un sunet straniu, ca un nechezat de cal. Sigur că încă se mai gândește la ea, n-o poate uita, n-o poate neiubi, dar trecuseră ani deja și rana aproape se vindecase. 

Muzica răpăia în ritmul căderii fulgilor, iar vocile îl înconjurau ca un zid de sticlă. Toată gălăgia se auzea difuz, ca și cum ar fi venit dintr-un televizor aflat undeva departe, într-un colț întunecat al barului. You can cry a million tears, you can wait a million years, if you think that time will change your ways, don't wait too long. Muzica părea că trece printr-un celofan cu care cineva, foarte meticulos, învelise toate boxele, fără să știe sigur dacă vrea să le protejeze pe dânsele, sau vrea să protejeze publicul, nu atât de muzica ce se înșuruba afară din ele, cât de cuvintele ce țeseau în aerul din jur o pânză subțire și albă, la început abia sesizabilă, ca funigeii de septembrie, apoi din ce în ce mai deasă, pentru ca în cele din urmă să se așeze peste toate ca o pătură de zăpadă. 

Își mai aruncă o dată privirea peste degetele de la picioare și zâmbi mulțumită. Ideea de a le colora în fucsia i se păruse o nebunie și inițial o respinsese, apoi reveni și o îmbrățișă cu o săgetătoare bucurie interioară. Suflă și mai așteptă câteva zeci de secunde să se usuce. După tot tumultul ultimilor ani, în sfârșit se simțea liniștită. Se simțea eliberată de demonii agățați de umerii săi, împletiți în păr, scuipând văpăi și cuvinte murdare. Dejurîmprejurul se decojise ca un înveliș de banană acoperit de pete negre și dezvelise vederii un miez limpede și drept. Se ridică și se admiră în oglindă. Neglijeul din dantelă neagră îi venea absolut impecabil, iar lucrătura era o bijuterie. Știa că suma plătită fusese absolut astronomică, dar considerase din prima clipă că își merită banii. La fel și cele două piese de lenjerie cu care venise la pachet. Se așeză în fotoliu și își încalță cu atenție pantofii cu toc înalt, foarte înalt, având grijă să nu își strice unghiile proaspăt vopsite și se mai privi o dată în oglindă. Nu mai era tânără, dar arăta bine. „Dacă aș fi bărbat, as leșina aici”, gândi și chicoti în barbă. Apoi, cu pași moi de felină, anume studiați pentru a strivi sub călcâie privirile bărbatului, se îndreptă spre paharul de șampanie lăsat pe noptieră, un Bollinger Vieilles, din 2009, probabil cel mai bun an. Costase o avere, dar voise să-și facă și hatârul acela. O dată, o singură dată în viață, știa sigur că altă dată nu avea s-o mai facă. Îl bău până la fund. Simțea bulele de șampanie cum fac implozie pe cerul gurii, pe gât, în stomac, cum se desfac în buburuze ce-i cutreieră cu pași mici și grăbiți înlăuntrul. 

Se duce la baie și își potrivește apa, fierbinte, cât mai fierbinte, pune dopul, apoi se întoarce în dormitor. Calcă ușor, cu unduiri lascive, de dansatoare la Moulin Rouge ce vrea să-și ademenească prințul, pentru a-l strivi apoi sub tocurile ascuțite.  

Vrea să asculte jazz, în seara asta vrea să asculte un vinil cu jazz. Degetele ei febrile trec repede printre coperțile colorate și se decide imediat. Madeleine Peiroux, Careless Love, întotdeauna a încântat-o Madeleine. Îi place și fotografia ei de pe copertă. Parcă e ea însăși acolo.   

Își toarnă din nou șampanie în paharul înalt. De data aceasta nu-l mai umple pe sfert, ci până la margine. Nu-și dă seama, dar se grăbește. Bulele se văd ca niște peștișori, jucând-se în pahar, urcând dinspre fund în mișcări spiralate și spărgând-se deasupra, pentru a fi înlocuite de altele mai agile și mai nerăbdătoare. Bea cu guri mici și urmărește cu degetul mersul peștilor. Pe paharul înalt urma degetului ei lasă dâre în bruma depusă, ca o împletitură de străduțe înguste în centrul vechi al Genovei. Se gândește să ia paharul în baie, deși i se pare prea teatral. 

When your morning turns to night, who'll be loving you by candlelight, if you think that time will change your ways, don't wait too long, cântă mai departe muzica, în timp ce el își privește prietenii cu care venise. Îi poate identifica după numele întreg, le poate asocia figura cu numele, dar atât, în rest îi par niște străini cu care nu are absolut nimic în comun, niște oameni oarecare cu care se întâlnise din întâmplare și hotărâseră împreună să bea un pahar. Simte că a dat pe gât prea multă votcă. Știe care-i e limita și nu vrea s-o depășească. Îi face semn fetei și cere un pahar de vin roșu. „Da, un Merlot e bun” îi spune fetei. Primul pahar îl rade dintr-o sorbitură. Mai cere unul. Simte ceața cum îi coboară pe ochi, muzica abia se mai aude. Ar pleca în secunda următoare, dar o mână fermă, o mână subțire de femeie, îl lipește de speteaza scaunului. Recunoaște brațul acela, l-a mângâiat de multe ori. A primit un colet nou, îl desface cu atenție și înșiră obiectele pe raft. 

Stă întinsă în cadă și lasă ușor capul pe spate. Părul lung, coafat cu numai câteva ore în urmă, se înmoaie în apa fierbinte. „Maybe I got a lot to learn, time can slip away, sometimes you got to lose it all, before you find your way”, se aude prin ușa deschisa. Stă așa preț de câteva minute, apoi se ridică. Își șterge cu grijă broboanele de sudoare de pe frunte. Mai soarbe, cu buzele abia atinse de marginea paharului, o gură de șampanie. Închide ochii și își lasă iar capul pe spate, de data asta până când ceafa atinge fundul căzii. Deschide gura. Apa năvălește în piept precum soldații prin poarta întredeschisă a cetății. 

Fata îi aduce încă un pahar. Îl lipește de buze și bea o gură mare. Se îneacă. Tușește tare. Încearcă să lase jos brațul, dar mâna i-a înțepenit pe pahar. Cineva îi ia paharul și-l azvârle, aude cioburile rostogolindu-se, apoi îl bate puternic pe spate. O domnișoară de la masa alăturată țipă strident. Simte că se sufocă și încearcă cu disperare să tragă aer în piept. Însă pe gât continuă să-i curgă doar lichid, mult, tot mai mult, înghesuindu-se prin laringe și mai departe prin trahee și bronhii, precum soldații prin poarta întredeschisă a cetății.

Corp delict

Da, șefu, sa trăiți, am găsit și victima și corpul delict. E ca și rezolvată. Nu, încă n-am prins atacatorul. Da, să trăiți, era cu picioarele desfăcute, cu mâinile încleștate și cu dinții strânși. Avea ochii injectați, păru vâlvoi și urme de piele sub unghii. Nu, nu de victimă vorbesc acu, de corpul delict. A, victima? Victima era sub corpul delict, întinsă pe spate într-o poziție nefirească, ca și cum ar fi vrut să fugă, da încă nu, fiindcă nu-i venea să creadă. Ce să creadă? Că trebuie să fugă. Avea o bucată de gât în gura corpului delict și urme adânci de unghii roșii pe față. Nu șefu, nu e atacatorul. De unde știu? De la martoră. Da, avem, maică-sa. Zice că Necuratu a împins-o. Da, șefu, îl caut și îndată ce-l găsesc îl aduc la secție.  

(750)

(pentru Jokeri de cuvinte)

Și fantomele citesc

 Aseară eram la bibliotecă și citeam. Conacul Bântuit de V. E. Schwab. Credeam că a plecat toată lumea și sunt singură, lumina era ușor difuză, numai bună de citit. Mă așezasem pe burtă și mă adâncisem în citit, uuu, ultra romanul, când simt o talpă pe spinare. N-apuc să mă dezmeticesc și cineva mă saltă de-un colț și începe să tragă. Sar în picioare și îl văd pe tăntălăul care mă ținea de fustă. Ochi în ochii mei. Un ochelarist cu trei tuleie în barbă și patru cărți sub braț. Când m-a văzut mai să le scape. Tremura din toate încheieturile. Mă scuzați, credeam că e un cearceaf căzut. Auzi la el, mucosu. În fine, când a înțeles cine sunt, mi-a dat un bilet să i-l duc lu mumă-sa. Dulce copilul. 

(700)  

(pentru Jokeri de cuvinte) 

Comis-voiajorul

La ușa doamnei Koch s-a oprit un bărbat. Era înalt și subțire ca un plop uscat. Avea un palton galben, pălărie și pantofi asemeni și un diplomat tot galben. Ziua era rece, vântul tăios, iar ploaia îți picura direct în suflet. Doamna a crăpat ușa, iar bărbatul, fără să fie invitat, s-a furișat în casă. A deschis servieta din care a scos o gentuță, din ea un plic, din el o pungă, din ea o cutie și din cutie un tub. A desfăcut tubul, a scos un bețișor cu inel, a plimbat inelul prin tub și a suflat. Camera s-a umplut pe dată de baloane, care imediat ce se înălțau se transformau în păsări. Bărbatul a demontat inelul din capul bățului și l-a desfăcut în două, în patru, în opt și tot așa, până când inelul s-a rămurit ca un pom pe care s-au așezat păsările. A ridicat bețișorul și folosindu-l ca pe o baghetă, a început să dirijeze cel mai straniu concert, unul cum doamna Koch nu mai auzise niciodată. Când concertul s-a încheiat, bărbatul a strâns totul în tub și i l-a întins gazdei: două mărci.    

(text la poză dată și cu limită de 1000 de caractrere / Jokeri de cuvinte)