Conturând

am desenat cu degetul un copac în nisip
un trunchi gros în centru
trei ramuri în stânga, trei ramuri în dreapta
și un braț subțire înălțat către cer
apoi am umplut ramurile cu frunze prelungi
ca o scursă privire

după câteva minute a apărut o vrabie
care s-a așezat pe ramura cea mai joasă
a început să ciripească zglobie și să-și scuture aripile
a sosit apoi alta și s-a așezat lângă ea înfoind ciripitul
și alta și alta până când copacul întreg
s-a umplut de vrăbii gureșe
acoperind orice semn în nisip

apoi a venit marea și a șters totul...

Povestea

o voce de femeie îl roagă în receptor
să vină degrabă la scoală
să citească copiilor poeziile sale
de unde știe femeia că el scrie poezii
el se miră n-a spus niciodată nicicui
poemele le-a scris pe toate în palmă
și-n dimineți însorinde a lipit palmele
pe faianța aburindă din baie
acum stă în cumpănă, dar vocea femeii o știe

el intră timid și se împiedică în prag
copiii îl așteaptă zâmbind curios
are să recite din poeziile sale
iar ei au să-l asculte cuminți
și-au să-l roage încolțind să mai spună
dar imediat ce deschide gura
o fetiță cu cozi blonde se ridică și pleacă
apoi alta din spate face la fel
la fiecare vers pe care îl recită
câte un copil se grăbește să iasă
n-ar fi crezut că sunt atâția copii într-o clasă
căci el e la a patra poezie
iar copiii se tot ridică și pleacă
doar unul rămâne

lucrurile n-ar fi trebuit să se întâmple așa
copiii n-ar fi trebuit să plece
iar profesoara ar fi trebuit să sosească
îl recunoaște pe băiat,
pe vremea lui stătea în penultima bancă la geam
șed amândoi pe scaunele mici ca pe talerele unei balanțe
îmi spui o poveste, îl întreabă băiatul cu ochi rugători
greu cade căruntul din gene
dar o poveste tot are să-i spună
și-apoi alta și alta,
el nu se mai satură tălmăcind povestiri
iar copilul zâmbind…

s-a înnoptat și nu sună încă de recreație!

O cameră obscură

Păstrez în casă o cameră goală
Nicio mobilă înăuntru
Doar două ferestre mari către sud
Prin care pătrunde soarele toată ziua
Seara traversează înapoi
În fiecare primăvară descui ușa
Și-i văruiesc pereții în alb
Astfel încât orice trecere
Să se imprime perfect

Indigestia

Domnul Blându a fost un om bun. Și-a văzut de viață cu răbdare și conștiinciozitate. S-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Cină n-a mai luat de o bună bucată de vreme, căci aflase că micul dejun îl iei singur, prânzul îl împarți cu prietenii, iar cina o dai la dușmani. Și toate s-au întâmplat asijderi, vreme rostogolită, până într-o seară de joi când domnul Blându a făcut o indigestie și a murit subit. Avea șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile și doar două luni și trei zile până la pensie.
Tare necăjit a fost domnul Blându când s-a trezit a doua zi mort. Dar ce-avea să facă?! Și-a pus picioarele pe spinare și s-a dus acolo unde i s-a spus în ultimul vis trăit pe Pământ. A luat liftul și s-a oprit taman la ultimul etaj. A nimerit într-o încăpere mare și înaltă, fără ferestre, ca un hol imens, unde oameni de toate națiile și vârstele, care cu valize, care cu papornițe, care cu simple gentuțe de mână, se îngrămădeau mai ceva ca la Gara de Nord. Domnul Blându a rămas descumpănit în mijlocul mulțimii. Umeri colțoși îi împungeau trupul, sudalme îi întepau urechile, coate ascuțite îi loveau trunchiul, coapse abuziv rotunjite îl rostogoleau de colo-colo ca pe o bilă de biliard. Noroc cu îngerii-agenți îmbrăcați în salopete albastre din două bucăți, care îi îndrumau pe călători către una din cele trei cozi uriașe formate la intrarea în Ceruri. Domnul Blându s-a trezit prins de brâu și așezat la cea din stânga și înarmat cu răbdare a așteptat acolo. Era mult mai mare decât la AJFP, la impozite și taxe, dar era obișnuit cu cozi din acestea. Domnul Blându a dat să se uite la ceas, să vadă cât de adâncă are să-i fie așteptarea, dar nu mai avea ceas. Domnul a zâmbit blând, toate ceasurile lui rămăseseră pe Pământ. Dincoace nu era timp. Și nici așteptare. Știa asta...
Dupa mai multe felii de răbdare domnul Blându a ajuns până aproape de Sfântul Petru. Și ca să nu se facă de râs când avea să dea ochii cu el, domnul Blâdu a tras cu privirea la cel dinainte, un bărbat zdravăn, cu ceafă groasă și părul tuns scurt, aproape zero.
- Ce-ai adus?! - l-a întrebat Sfântul Petru scurt pe bărbat.
Bărbatul a scos dintr-un sac de iută, pe care-l purta pe umeri, un teanc mare, să fi fost vreo sută, de aventuri trecătoare, șapte iubiri, patru violuri, șase cuțite, două pistoale, trei condamnări, o evadare, douăzeci și trei de tâlhării, o nevastă, trei copii legali, șapte uitați, o pocăință prea târzie...
Sfântul Petru le-a apucat una câte una, le-a întors pe toate fețele, le-a mutat de pe o masă pe alta și apoi însumând a spus doar atât:
- Știi da?! - și i-a arătat din bărbie Poarta Iadului.
Bărbatul cu gâtul gros a rânjit împăciuitor și luându-și înapoi desaga goală a pornit cu pași grei către ușă.
Apoi Sfăntul Petru și-a întors fața către el.
- Tu?! - l-a întrebat Sfântul încruntat, căci lume multă era strânsă în juru-i și nici pomeneală să se împuțineze vreun pic.
Domnul Blându s-a pierdut. Cuvintele i s-au poticnit în beregată și doar un găjăit surd i-a ieșit printre buze.
- Tu?! Ce-ai adus? - l-a întrebat Sfântul din nou ridicând glasul.
Domnul Blându nu era pregătit pentru o asemenea întrebare. El crezuse tot timpul că are să fie întrebat ce-a făcut, nu ce-a adus. Și atunci ar fi putut să spună că timp de șaizeci și patru de ani, nouă luni și douăzeci și șapte de zile a făcut numai lucruri bune, că s-a trezit în fiecare dimineață la șase, a luat micul dejun, și-a sărutat soția pe frunte, a plecat la servici, a muncit opt ore neîntrerupt, apoi s-a întors acasă, și-a sărutat din nou soția pe frunte, a luat masa de prânz, s-a uitat la teveu, s-a spălat pe dinți și s-a culcat. Fără abateri, fără poticneli. Dar Sfântul Petru nu-l întreba asta, Sfântul îi cerea imperativ și cu glas aspru să-i arate ce-a adus. Iar domnul Blându nu adusese nimic, ce să aducă dintr-o viață muncită corect și conștiincios?! Că și casa fusese a întreprinderii, iar la pensie urma să se mute în a bătrânească de la țară, rămasă de la mumă-sa.
- Nimic?! - l-a scrutat Sfântul Petru adunându-și sprâncenele nor deasupra nasului.
Într-o disperată căutare spre salvare domnul Blându a dat să-și scuture buzunarele de la pijamaua în care era când l-a lovit indigestia și a găsit într-un târziu dopul de la tubul de pastă de dinți pitit într-unul din ele. Fericit l-a ridicat, l-a privit ca pe un inel cu diamante pregătit pentru ziua iubitei și l-a pus pe masa din stânga. Nu mai era nimic altceva pe masa din stânga. Și era uriașăăă, iar dopul atât de mic!
Sfântul Petru l-a privit zâmbind amar fără să-l atingă, s-a scărpinat în barbă, s-a scărpinat în ceafă, și-a luat obrajii în palme și a oftat îndelung.
- Nici nu știu ce să fac cu tine mă, pe tine ar trebui să te trimit înapoi!
Domnul Blându s-a uitat încurcat peste umăr. Puhoi de oameni se îmbulzeau unul în altul, icnind, vociferând, înțepându-se cu coatele, împungându-se cu valizele, însumându-se pâlnie spre una din cele două uși. Nici vorbă să-și dorească să se întoarcă. Așa că și-a pus mâinile pe genunchi și a așteptat cuminte, cum făcuse o viață întreagă, decizia Sfântului. Și în cele din urmă aceasta veni. Sfântul Petru ridică privirea și-i arătă din ochi urma bărbatului dinainte, apoi rosti tare și apăsat.
- Următoruuuuul...

legătură de sânge

înghit pe nemestecate
și ultima sabie
departe
cineva își linge rănile crăpânde

ne-aproape

aseară i-am șoptit vânzătoarei de la mezeluri
ca are sânii frumoși
probabil mi-a răspuns ceva
dar s-a pierdut în raftul din spate cu pufuleți
nici n-o observasem
tu în schimb murmurai dulce
din borcanul cu gem de căpșuni!

semaforul

în orașul nostru există un singur semafor, în centru lângă brutăria lui Bujor; și mașini sunt puține; semaforul de lângă brutăria lui Bujor e tot timpul verde strălucitor; doar când se apropie câte o șoferiță începe să clipească roșu peltic umezindu-și buzele în picături prelinse de la ultima ploaie pe rotundul perfect, așa într-o doară, ca și cum tocmai și-ar aminti că există; atunci ele iau piciorul de pe pedală, își domolesc ritmul mersului și-și lipesc ochii de el, îndreptându-și spatele într-o relaxare de mâță însingurată lângă ghemul de lână
el le privește de sus și ochiul cel mare începe să clipească din ce în ce mai repede ațintind prin parbriz genunchii lor dezgoliți; uuu… ca niște pui de vrabie-n cuib scot capul genunchii lor dezgoliți de sub fusta parcă anume făcută să se ridice peste frunți căutătoare, când mâna se pleacă să ducă maneta schimbătorului la punctul mort, complet mort; nu și ochiul lui, ochiul lui rămâne deschis larg și roșu, din ce în ce mai roșu, roșu strălucitor ca și cum doi sori ar exista în același timp deasupra parbrizului, unul galben un pic mai la stânga și unul roșu în dreapta, imediat peste bordura trotuarului, cel roșu desigur mult mai luminos
iar ele rămân așa cu privirea fixată pe trupul lui subțire și își descalță pantofii cu toc ascuțit, l-ar purta și mai ascuțit ca piciorul să pară mai zvelt și arcuirea gambei mai amplă, dar le împiedică la șofat, își freamătă degetele rapid, apoi și le plimbă înmănușate-n mătase de-a lungul buzei reci a pedalei ca și cum le-ar plimba pe conturul bărbiei lui, de sus, din dreptul tâmplei, pănă dincolo în maisusul obrazului, ca să treacă mai repede timpul își spun, deși știu foarte bine că nu e așa și că el le atrage ca un magnet, altfel nu s-ar înfierbânta în halul ăsta și nici nu ar deschide, ca să se mai răcorească, fereastra și nasturii de sus ai bluzei străvezii, sub care sânii tresaltă ca o pereche de porumbei rotindu-se între gratii fragile, aranjându-i apoi atentă în oglindă reverele
plictisite și singure, mințile sunt cu totul plecate, mâinile alunecă de-a lungul coapselor mângâind stofa subtire, o dată și încă o dată și încă și încă, până când, pe neașteptate, degetele ating în locul pânzei pielea fierbinte și gândurile coboară înapoi pe banchetă, se ghemuiesc în cutiuța pentru paharul de cafea și degetele caută, abia acum încep să caute tresăririle nespuse ale pielii fierbinți, iar căutarea nu-i fără pravăț, căci dorințele degetelor se îngemănează cu vibrația pielii și ele rămân așa înțepenite în afară ca într-un cub de gheață fierbinte, dar lunecă lent și viermuit înlăuntru, întâi prin braț, apoi prin umăr, făcând un ocol mic prin stomac, până în creștet unde ciocăne ușor în cutia craniană care reverberează la fiecare atingere răspândind-o în mii de alte atingeri întoarse, suprapuse peste cele de-alături, peste cele ce vin, multe, grozav de multe, fierbinți, ascuțite, mărunte, ca un foc de artificii
ele își trec răscolite degetul peste buze, la început abia atingându-le întredeschiderea, ca și cum ar vrea să șteargă urma unui cuvânt nerostit, apoi lung, căutându-le, de la un capăt la altul și înapoi, îmbujorarea și gura se desface ca o regină a nopții abia deșteptată, buzele se desprind umede delicate petale, degetul alunecă repede, respirația și mai repede, se întrec, se ciocnesc încercând să treacă unul pe lângă altul, totu-i vârtej și nebunie și vipie-i
bărbații trag cu ochiul geloși la freamătul dinăuntru și ochii lor hămesiți se târăsc prin crăpătura ferestrei în care decolteele oftează adânc după aer, dar nu-și opresc pasul căci știu foarte bine că în orașul nostru există doar un singur semafor, în centru lângă brutăria lui Bujor și semaforul de lângă brutăria lui Bujor e tot timpul verde strălucitor, doar când se apropie câte o soferiță începe să clipească în roșu peltic umezindu-și buzele și ele trebuie să oprească neapărat și să-l aștepte cuminți…
apoi se face iar verde!