vineri, 16 ianuarie 2009

Piersica

Mika îmi aratǎ cu degetul piersica. Este rotundǎ, cu fruntea palidǎ şi obrajii roşii.
- Îi iese sufletul.
- Sufletul?!
Mǎ mai uit o datǎ la ea, de data aceasta cu mai multǎ atenţie. Mda, pe obrazul stâng are o juliturǎ micǎ. Pielea finǎ s-a crǎpat puţintel, aşa cât o unghie şi stǎ sǎ lǎcrimeze.
- De unde ştii cǎ-i iese sufletul?
- Ascultǎ.
Mika pune piersica pe covor, se aşeazǎ pe burtǎ, îşi sprijinǎ bǎrbia în palme şi-mi face semn sǎ mǎ aşez lângǎ ea. Apoi apasǎ piersica cu degetul. Nu aud nimic. Mika îmi face semn sǎ am rǎbdare şi mai apasǎ o datǎ . De data aceasta aud un pufff… abia perceptibil ca şi cum piersica ar fi oftat şi prin ochiul crǎpat în pieliţa subţire o lacrimǎ sângerie dǎ sǎ iasǎ la luminǎ. Apoi se rǎzgâdeşte şi se retrage în sine.
- Poate cǎ e doar supǎratǎ.
- Nu! Ştie cǎ o s-o mǎnânc şi îi face vânt sufletului sǎ iasǎ prin crǎpǎturǎ. Sǎ se salveze….
Apoi Mika duce degetul în dreptul despicǎturii roşii ca o ranǎ şi culege bobul de lichid, aşa… ca pe o albinǎ tristǎ. Ridicǎ degetul în aer cum îl ridicǎ copiii primǎvara cu buburuzele îngheţate de frig şi le cântǎ de-alean:
“gǎrgǎriţǎ riiiţǎ
zboarǎ-n poieniiiţǎ
şi-acolo unde-i zbura
sǎ fie casa ta”
Dar picǎtura nu vrea deloc sǎ zboare.
- Ce faci?
- Aştept sǎ se evapore apa ca sǎ rǎmânǎ sufletul curat – rǎspunde Mika cu ochii pironiţi pe picǎtura ca grǎuntele de rouǎ.
Dar picǎtura în loc sǎ se evapore, se balanseazǎ încet spre stânga, apoi spre dreapta, se rǎstoarnǎ pe-o parte şi alunecǎ în jos pe deget, pe dosul palmei, coborând uşor pe braţ cǎtre cot.
Mika o urmǎreşte atentǎ, cu ochii mari, aşa cum urmǎreşti o gângânie ciudatǎ ce se luptǎ sǎ-şi gǎseascǎ o felie de linişte sub care sǎ se ascundǎ de ochii lumii. Picǎtura ajunge în cele din urmǎ la cot, se ţuguie ca un ţurţure minuscul, apoi se desprinde şi cade pe parchet. Mika se aşeazǎ în genunchi, prinde între degete ceea ce a mai rǎmas din picǎturǎ, îi scormone înlǎuntrurile aşa cum faci cu frunza de mentǎ pentru a-i elibera aromele încapsulate şi decreteazǎ:
- S-a dus. Nu mai e. A zburat.
Apoi apucǎ piersica, muşcǎ cu poftǎ din ea şi se îndreaptǎ spre ieşire ţopǎind de pe un picior pe altul:
“gǎrgǎriţǎ riiiţǎ
zboarǎ-n poieniiiţǎ
şi-acolo unde-i zbura
sǎ fie casa ta…………”

2 comentarii:

madelin spunea...

Io cantam cam asa:

“gǎrgǎriţǎ riiiţǎ
zboarǎ-n poieniiiţǎ
şi-acolo unde-i zbura
acolo m-oi mǎrita..."

Un ceva curios: fetitza mea nu stie cantecelul asta...

mosu spunea...

poate ca nu vrea sa se marite; vrea sa fie o business woman independenta si puternica
eee…… alte vremuri, alte cantecele………
:)