sâmbătă, 14 februarie 2009

Jurnalul unui om fericit 6

A doua oarǎ m-am întâlnit cu moartea la tuşa Maria. Unchiul îşi pierduse un plǎmân pe front. Într-o zi l-a pierdut şi pe al doilea. Întotdeauna m-am întrebat copil fiind de ce nu l-a cǎutat nimeni pe primul dacǎ al doilea era aşa de important. Cǎ tot în perioada aia pierduse şi mama un carnet de economii. Şi tata cumplit s-a mai mâniat. A ţipat la ea şi a zis cǎ o sǎ rǎmânem nemâncaţi pânǎ la sfârşitul vieţii. Şi mama a plâns, grozav a mai plâns. Da’ l-a cautat şi l-a gǎsit pânǎ la urmǎ pitit în şifonier, undeva în spate, printre nişte cearceafuri mai vechi, unde a gǎsit şi moţul meu blond împǎturit într-o foaie de hârtie îngǎlbenitǎ. Nici nu ştia cǎ nu-l mai gǎseşte.
Şi fiindcǎ unchiul îşi pierduse amândoi plǎmânii au trebuit sǎ-l îngroape. Eu şi cu verii mei ne-am dus în cimitir şi am jucat cinci-în-linie pânǎ au terminat ei treaba, cǎ era prea multǎ lume. Apoi ne-a chemat tuşa Maria sǎ intrǎm în bisericǎ. A ţipat la bǎieţi cǎ s-au fǎcut ca porcii, cǎ ea munceşte de se speteşte ca sǎ-i ţinǎ curaţi şi ei tot ca porcii se fac. Da nu erau deloc ca porcii, erau ca mine, multǎ lume spune cǎ semǎnǎm. Mulţime mare în bisericǎ. Şi unchiul. Unchiul era liniştit. Tuşa nu. S-a aplecat spre el sǎ-i bage un ban în buzunar şi toţi s-au grǎbit s-o ţinǎ, credeau cǎ de durere vrea sǎ se arunce în sicriu peste el. Dar pe tuşa o durea mai tare cǎ verii mei se fǎcuserǎ ca porcii. Toatǎ lumea avea hainele negre si feţele cenuşii. Stǎteau strânşi unul într-altul în jurul coşciugului şi nu spuneau nimic. Din când în când câte o babǎ începea sǎ boceascǎ. Apoi tǎcea. Atunci am vǎzut-o pe ea. Pe ea, pe moarte. Stǎtea undeva într-un colţ, cu spatele lipit de zid şi privea plictisitǎ. Nu semǎna deloc cu ceea ce ştiam eu despre moarte. Avea pǎrul blond şi rochie elegantǎ, şi pantofi cu toc şi ciorapi de mǎtase. Puţine femei purtau ciorapi de mǎtase pe vremea aia. Tuşa Maria nu purta. Dar moartea purta. O vreme n-am mai vǎzut-o, cǎci bǎrbaţii erau înalţi şi zdraveni, apoi când toatǎ lumea s-a bulucit spre ieşire am regǎsit-o sezând pe un scaun de lemn, picior peste picior, bǎlǎbǎnindu-l pe dreptul ca un pendul. Era vizibil nerǎbdǎtoare. Venise sǎ-l ia pe unchiu iar oamenii aceia tot întârziau predarea.
Dar n-a mai durat mult. De acolo am mers direct la groapǎ. Groapa era deja sǎpatǎ. Dumnezeu îi deschisese poarta peste noapte. Preotul a mai citit ceva dintr-o carte groasǎ şi apoi au lǎsat coşciugul înǎuntru şi-au aruncat ţǎrânǎ peste el. Atunci tuşa a plâns, a plâns cu sughiţuri, tare mult a mai plâns. Şi bǎrbatul de lângǎ ea o ţinea de braţ sǎ nu se arunce în groapǎ, dar tuşa nu voia în groapǎ, voia acasǎ. Acasǎ la ea voia tuşa. Moartea nu plecase, era acolo în spatele unor femei cu broboadǎ. Era înaltǎ, îi vedeam ochii mari printre femeile acelea. Dupǎ ce l-au coborât în groapǎ, au astupat-o şi toţi au plecat la treburile lor. Eu am mai rǎmas sǎ vǎd ce face moartea. A mai aşteptat un pic sǎ iasǎ sufletul celui dus, l-a înşfǎcat, apoi a plecat şi ea. În cealaltǎ parte.

jurnalul unui om fericit 5

2 comentarii:

Luana Aldor spunea...

Imi place mult. Ai talent cu toptamul. Si văd că ți-l cultivi, fără să-ți pese de comentatori. Așa să faci și pe mai departe. Nu te sfii.Poate ne mai vedem în blogosferă și ne mai încontrăm, ne mai pupăm. Salut.

mosu spunea...

Buna Luana. Ma bucur daca ti-a placut ce ai gasit pe aici si iti multumesc pentru cuvinte. Despre talent as avea ceva dubii, cat despre scris… mmm… e un fel de refugiu.
Poate ne mai vedem in blogosfera… :)