Umbre pe mucava

Stǎteam ascuns între trestii pe un colţ de plajǎ uitatǎ de lume, plinǎ de ciulini şi ierburi subţiri şi aspre, cu nisipul mare amestecat cu scoici ascuţite înţepǎtoare la tǎlpi nebǎtǎtorite, aşa cum o fǎceam adeseori atunci când voiam sǎ mǎ rup de lume, sǎ mǎ aşez la marginea ei ca lângǎ o balustradǎ imaginarǎ agǎţatǎ undeva sus de un balcon sub care se întinde nesfârşitǎ şi adâncǎ marea.
Am vǎzut-o de departe. O siluetǎ femininǎ uluitoare, ca o nalucǎ. Subţire şi înaltǎ ca trestiile printre care îmi strecuram privirea nemestecatǎ. Venea de undeva dinspre sud-est şi soarele abia iţit pe cer îşi croia cu greu loc prin pǎrul ei des şi lung. Pǎrea coborâtǎ de pe pânza lui Botticelli sau din poveştile cu spiriduşi şi zâne… Pǎşea încet, cu capul în pǎmânt ca şi cum ar fi încercat sǎ nu trezeascǎ din somn nici unul din firele de nisip întinse la soare, ţinându-şi într-o mânǎ sandalele şi cu cealaltǎ încercând sǎ cuminţeascǎ pletele blonde ce se rǎzvrǎteau peste privirile triste. Avea o rochie albǎ simplǎ, dintr-o pânzǎ tare, cu buzunare mari şi decolteu larg. A durat mult, mai bine de o jumǎtate de orǎ pânǎ a ajuns în dreptul meu. S-a oprit la marginea apei, a privit câteva secunde marea ca şi cum ar fi întâlnit un prieten pe care nu-l mai vǎzuse de mult timp, a lǎsat sandalele sǎ alunece în nisipul umed, apoi cu faţa spre mare şi cu spatele spre mine a început sǎ-şi descheie unul câte unul nasturii rochiei. M-am simţit ca un puştan care trage cu ochiul prin gaura cheii în camera fetelor. Ne despǎrţeau mai puţin de zece metri şi sunt convins ca era sigurǎ cǎ nu mai este un alt suflet în apropiere. Instinctiv am tuşit încercând sǎ mǎ fac auzit dar valurile care se spǎrgeau la mal mi-au acoperit tusea falsǎ. Imediat, ca şi cum aş fi fǎcut o prostie, mi-am acoperit cu palma stângǎ buzele, mi-am îndesat şi mai mult capul între umeri şi m-am fǎcut mic între trestii. Fata a lǎsat rochia albǎ sǎ alunece de pe umeri şi a rǎmas goalǎ. Absolut goalǎ. Şi-a strâns pletele rǎsucindu-le pe spate într-o coadǎ lungǎ şi a intrat pǎşind pe vârfuri în apǎ.
- Hâ, hâ… e bunǎ fata… – aud dintr-o datǎ în spatele meu. Îmi rǎsucesc brusc capul şi descopǎr rǎdǎcinile vorbelor şerpuitoare care-mi spǎrseserǎ liniştea albastrǎ în milioane de cioburi lichide. Omul care mǎ fǎcuse sǎ tresar de moarte şi sǎ-mi scuip în sân de spaimǎ e un bǎtrân cu pǎrul alb şi rar, cu faţa ridatǎ şi îmbǎtrânitǎ adânc înainte de vreme, cu haine sǎrǎcǎcioase şi cu o bâtǎ de lemn pe post de toiag. Bǎtrânul deschide larg o gurǎ urâtǎ cu dinţi rari şi gǎunoşi şi începe sǎ râdǎ.
- Te-am speriat?!
Pare a fi unul din oamenii strǎzii care se adǎpostesc noaptea pe malul mǎrii fǎcându-şi locuinţe din carton şi bucǎţi de lemn în grotele pe care marea şi vântul le sapǎ în ţǎrmul nisipos al falezei. Ceea ce mǎ împiedicǎ însǎ sǎ-l cataloghez definitiv astfel, sunt hainele curate şi lipsa mirosului acela izbitor de mizerie adunatǎ în straturi cu care oamenii strǎzii te înţeapǎ. Omul meu miroase mai degraba a mare, a alge şi a sare. Îi fac un semn din vârful degetelor sǎ disparǎ şi încerc sǎ-mi înnod privirile pe coapsele unduitoare ale fetei care se pierde încet în valuri.
- Hâ, hâ… - râde din nou hidos omul meu – mişto tipa.
Nu îl bag în seamǎ. Mǎ enerveazǎ oamenii care se bagǎ în vorbǎ neîntrebaţi şi încearcǎ sǎ-ţi intre în suflet cu forţa. Iar el mǎ enerveazǎ de douǎ ori mai mult. Ba de trei ori. Mi-a tulburat şi intimitatea şi liniştea şi priveliştea.
- Da’ nu fii trist. Poate cǎ nu deloc ceea ce pare. Poate cǎ e doar rodul imaginaţiei tale.
Omul începe sǎ mǎ calce pe nervi. Dupǎ ce cǎ mi-a dezghiocat zeiţa din pǎturile de sidef şi a lǎsat-o sǎ se piardǎ în mare, acum nici nu-mi dǎ pace.
- Pleacǎ. Lasǎ-mǎ în pace – îi arunc peste umǎr suficient de aspru ca sǎ-l fac sǎ înţeleagǎ cǎ mǎ deranjeazǎ. Dar omul în loc sǎ plece, se apropie de mine, îşi lasǎ toiagul pe nisip şi nici una nici douǎ se aşeazǎ liniştit lângǎ mine.
Îl privesc ca pe un marţian, iar el observându-mi mirarea se uitǎ fix în ochii mei şi dǎ din umeri ca şi cum ar spune “ce altceva aş putea sǎ fac?!”. Apoi îşi reia vorbǎria.
- Puţine lucruri sunt reale, palpabile, majoritatea sunt rodul imaginaţiei noastre, sunt interpretǎri ale unor semne. Ca un vis. De fapt trǎim mai mult un vis decât o viaţǎ realǎ. Trǎim într-un înlǎuntru ca o colivie de pasǎre ale cǎrei gratii ce ne despart de realitate sunt propriile noastre simţuri. N-om fi cu picioarele şi grumazurile legate fǎrǎ a ne putea roti capetele din pricina legǎturilor, dar în mare mǎsurǎ ceea ce vedem sunt umbrele ci nu corpurile care le proiecteazǎ.
Omul meu chiar e marţian! Sau o fi vre-un profesor de filozofie pensionar prǎbuşit în mizerie odatǎ cu implementarea capitalismului rapace?! Nu apuc sǎ-mi exprim mirarea cǎci omul continuǎ imperturbabil fǎrǎ sǎ mǎ priveascǎ.
- Gândeşte-te la oameni. Cât din ceea ce reprezintǎ omul transpirǎ în afara lui?! Câte gânduri, câte tulburǎri, câtǎ vǎlmǎşealǎ de cuvinte nerostite, câte nelinişti, cât tremur, cât vaiet, cât ţipǎt sugrumat?! Cât ştii despre lumea care te înconjoarǎ?! Mai nimic… Iei un sunet de ici, o imagine de colo, iei o mireasmǎ, un zâmbet, un vârtej de culoare, cuvinte goale, multe cuvinte goale înşirate ca mǎrgelele de sticlǎ coloratǎ, le mesteci, adaugi puţin suc gastric din creierul tǎu ǎla spongios, le laşi sǎ dospeascǎ ca într-un stomac uriaş şi scremi o margicǎ, dupǎ care asemeni cocoşului moşului alergi prin toatǎ ograda fâlfâind trufaş din aripi cucurigind cât te ţin bojogii “asta-i viaţa, asta-i viaţa…” Habar n-ai ce-i aia viaţǎ, ce-i dincolo de gardul ǎla ce te înconjoarǎ ca un zid de cǎrǎmidǎ. Tot ce-ţi închipui tu cǎ e viaţǎ e doar imaginaţia ta. Umbre. Le iei pe toate aşa cum ţi le îndeasǎ ei pe gât, ba îţi mai dai şi cu pǎrerea cum cǎ ştii tu… Ce naiba ştii tu?! Ai ieşit vreodatǎ din tine, ai intrat în interiorul lucrurilor, ai alergat de-a lungul venelor unui cuvânt, al unui gest, al unui gând alǎturi de globulele albe şi roşii?! Te-ai simţit vreodatǎ atât de strǎin de tine încât sǎ vezi cu adevǎrat chipuri şi nu umbre?! Totul, dar absolut totul e doar o proiecţie pe pânza subţire a sufletului tǎu!
Bǎtrânul a devenit din ce în ce mai mânios ca şi cum l-aş fi supǎarat cu ceva. Fata nu se mai vede, doar pǎrul ei blond ca un soare auriu pe cerul de smarald.
- Şi fata?!
- Mai ales fata – zâmbeşte bǎtrânul, de data aceasta candid.
- Şi dacǎ mǎ duc în apǎ şi mǎ întorc cu ea de mânǎ?! Ce-mi dai?!
- Nu-ţi dau nimic! Dar dacǎ te întorci cu ea de mânǎ înseamnǎ ca ai reuşit sǎ vezi realitatea, sǎ simţi realitatea, ceea ce înseamnǎ mult mai mult decât ceea ce îţi pot oferi eu sau oricine altcineva…
Zâmbesc în sinea mea de tulburarea bǎtrânului dar şi de insistenţa cu care îmi vârǎ pe gât toate prostiile lui, mǎ ridic şi mǎ apropii de malul mǎrii. Pletele fetei se întind ca o floare de nufǎr uriaşǎ. Daaaar…. Mmm…. nu se poate… Ceea ce am crezut tot timpul cǎ sunt pletele fetei este de fapt un ghem de alge plutind deasupra apei. Îmi arunc privirea peste toatǎ întinderea apei. Nimic. Nu se poate. Îmi duc mâna pâlnie la ochi şi privesc din nou atent suprafaţa apei. S-a sinucis?! Într-o secundǎ îmi trec prin faţa ochilor ca un film dat pe repede înainte drumul fǎcut de fatǎ, paşii ei, trupul ei, pǎrul ei şi mai ales tristeţea ei. Îmi arunc privirea spre sandalele şi rochia lǎsate pe ţǎrm. Dar nici urmǎ de sandale sau de rochie. În spatele meu cam la un metru doar douǎ beţe dintr-un trunchi de copac putrezit şi o pungǎ albǎ de plastic adusǎ de vânt de cine ştie unde. Încep sǎ cred cǎ bǎtrânul a avut dreptate. Dar cine naiba e bǎtrânul ǎsta?!

N-am aflat niciodatǎ cine era bǎtrânul pentru cǎ nici pe el nu l-am mai gǎsit. Doar toiagul culcat lângǎ locul unde şezuse. L-am cǎutat peste tot pânǎ s-a întunecat, prin trestii, prin ierburile înalte si tǎioase ca suliţele, prin culcuşurile sǎpate în malul fǎrâmicios, pe nisip şi pe mare dar n-a fost de gǎsit. Îl mai caut şi azi cǎci nu se poate sǎ fi avut dreptate…….