Capela de piatrǎ

Am ridicat ochii. Toţi cei din compartiment coborâserǎ, cu excepţia femeii pe care parcǎ abia atunci o vedem pentru prima datǎ. Se mutase pe locul de lângǎ fereastrǎ şi îşi risipise dinapoia perdelei privirea fǎrâmiţatǎ în grǎunţe mici cât sǎmânţa de mǎr peste câmpurile alunecânde. Era o femeie între douǎ vârste cu pǎrul puţin cǎrunt, cu tenul pal, comunǎ, obişnuitǎ, oarecare. Trupul era învelit în haine decente a cǎror culoare se stinsese uşor, obositǎ de drumurile lungi şi zilele rotunde şi asemenea, aranjate ca boabele de mazǎre în teci paralele. Îşi ţinea mâinile în poalǎ cu un aer pios şi trupul drept şi înghesuit în el însuşi, ca şi cum ar fi vrut sǎ se închidǎ într-o capelǎ imaginarǎ şi sǎ se izoleze de lumina tare şi de lume. Nimic nu o ridica din banal cu excepţia ochilor. Avea ochii vii ca douǎ flǎcǎri mici iţindu-se ici şi colo dintre cǎrbunii arşi peste care timpul aruncase o canǎ cu apǎ sǎ domoleascǎ flǎcǎrile. Avea o faţǎ tânǎrǎ femeia şi ochii mari şi adânci asemeni unui coridor lung înapoia cǎruia se zbǎtea tremurând o umbrǎ ca o aripǎ lucitoare de pasǎre plutind uşor într-un întuneric dens şi rece.
Nu te puteai opri sǎ nu încerci sǎ pǎtrunzi dincolo de culoarul acela ca o intrare secretǎ de castel, legând pe sub grǎdina nesfârşitǎ, iatacul prinţesei din turnul de rǎsǎrit cu luminişul din inima pǎdurii. Am pǎşit uşor, cu teamǎ, dar curios sǎ ating întunericul greu şi în acelaşi timp inconsistent ca un burete, sfâşiat ici colo de fante de luminǎ. Tunelul, ca o intrare de peşterǎ, era scurt şi se termina brusc. Ceea ce pǎrea o aripǎ de pasǎre asmuţind lumina prin gura de fier zǎbrelitǎ cu drugi cât braţul de om, erau de fapt frunzele unui mesteacǎn plǎpând şi aproape transparent hrǎnindu-se cu pulberi de soare filtrate prin deschizǎtura îngustǎ din tavan şi cu firimituri de pǎmânt cǎutate orbeşte de rǎdǎcinile rǎsfirate de jur împrejur ca o pânzǎ de pǎianjen peste cremenea cenuşie. Chiar sub bolta înaltǎ şi crǎpatǎ înspre miazǎzi ca un ochi de acvilǎ, un ghizd de fântânǎ acoperit cu muşchi verde şi flori mici, mici de tot cât vârful de unghie, albastre cu dunguliţe albe abia transpirânde. Peste fântânǎ un capac de lemn şubrezit de vreme, cu urme vizibile cǎ cineva îl deschisese de curând sau mai degrabǎ cǎ tunelul nu era un capǎt de drum ci o cale bǎtutǎ peste care trecuserǎ deunǎzi şi alte suflete. Am ridicat capacul. Un puţ de piatrǎ cu buzele rotunjite de muşchi verde ce se subţia vǎzând cu ochii pe mǎsurǎ ce coborai, cu trepte de piatrǎ ieşind dintre zidurile rotunde ca nişte suliţe alunecând în spiralǎ spre niciunde. Aerul devenea tot mai rece iar lumina oscila ca într-o clepsidrǎ între clipirea ochiului de acvilǎ devenind tot mai mic şi pâlpâirea unei flǎcǎri ce se lǎţea între tǎlpi.
Lumina era de la o torţǎ sprijinitǎ într-un braţ de fier pe zidul culoarului lung ce se desfǎcea ca o limbǎ ondulândǎ din gura de piatrǎ. Ici colo pâlpâiri galbene ca florile de pǎpǎdie vǎlurite de vânt, agǎţa privirea în pioleţi rari şi nesimetrici pe zidul de piatrǎ asprǎ ca într-o cǎţǎrare temerarǎ pe orizontalǎ. Din loc în loc culoarul se desfǎcea spre stânga, apoi spre dreapta, ca nervurile unei frunze împrǎştiindu-se într-un înlǎuntru bulversant. Uşi mari de lemn, groase cât pieptul unui bǎrbat zdravǎn şi îmbrǎcate în cǎmǎşi de fier cu nituri mari cât degetul arǎtǎtor, strǎjuiau încǎperi nedezvelite de vreme. M-am oprit în dreptul uneia dintre ele şi am încercat sǎ o deschid. Balamalele încremenite în ani au scârţâit cu un vaiet prelung rotogolit peste coridoarele lungi ce amplificau sunetul ca o tobǎ, ca şi cum deschiderea uşii ar fi provocat o insuportabilǎ durere. Dincolo de uşile mari, praf şi tristeţe. Atât. Altǎ camerǎ, acelaşi decor. Si alta şi alta… Ici şi colo zgârie întunericul un tablou spânzurând pe pereţi, o pânzǎ ce cândva ar fi fost albǎ sfâşiatǎ felii, un potir rǎstignit într-un cui ruginit, semne cǎ într-o altǎ deschidere a timpului lucrurile au stat cu totul altfel. Acum totul e monoton şi trist, cenuşiu şi dureros. Şi totuşi undeva departe se aude un vuiet ca un cântec tânguit. Deschid agitat una câte una toate uşile ce îmi ies în cale. Nu! E mai jos. Cobor pe scǎri din ce în ce mai înguste. Culoarele sunt tot mai mici. Şi camerele mai scunde ca şi cum locuitorii s-ar fi transformat într-un neam de pitici. Deschid cu furie uşile care acum se desfac tot mai uşor şi sunt tot mai subţiri. Mai jos, mai jos…
Ultima poartǎ. O gaurǎ sǎpatǎ în podea, ca o intrare spre beci. Acoperitǎ cu un capac de lemn asemeni primeia. Este însǎ mult mai micǎ. Mâna îmi tremurǎ…. Ce poate fi dincolo?! Inima? Miezul fierbinte? Lavǎ arzând? Deschid uşor capacul şi sufletul îmi tresare. Cobor cele câteva trepte de piatrǎ. E o mare. O mare subteranǎ. Valuri mici clipocesc sub tǎlpi ca o pereche de vidre foindu-se vesele printre picioarele mele. O luminǎ interioarǎ venind parcǎ din pereţi îi dau o strǎlucire aparte. Apa aratǎ ca o inimǎ albastrǎ, palpitând uşor. Aş vrea sǎ strig, sǎ ţopǎi, sǎ bat din picioare. Mi-e teamǎ însǎ şi sǎ respir. Întind uşor un deget. Ating apa. Am senzaţia cǎ am atins o bucatǎ de carne vie. Apa începe sǎ se desfacǎ în cercuri concentrice ce pornesc din locul unde am atins-o cǎtre maluri ascunse privirii mele. Inelele sunt din ce în ce mai mari. E ciudat, apa devine ca un izvor, inele tot mai groase înfloresc dintr-un punct şi se avântǎ spre maluri. Nu mai sunt inele, sunt deja valuri. Picioarele îmi sunt cuprinse ca într-un cleşte de apǎ. Vidrele nu se mai joacǎ, chiţǎie sǎlbatec.. Mǎ rǎsucesc pe cǎlcâie şi fug. Tuneluri, scǎri, iar tuneluri, hornuri lungi şi întunecate, coridoare nesfârşite… Nu mai gǎsesc drumul. În spate se aude un vuiet ca de furtunǎ, o rostogolire de ape scrijelind pereţii reci de piatrǎ. E întuneric. Alerg înainte cu sufletul la gurǎ. Undeva, douǎ lumini mici ca doi ochi. În sfârşit am scǎpat… Ţâşnesc printre ei şi mǎ izbesc de bancheta moale a compartimentului. Femeia, în capela ei de piatrǎ, nu schiţeazǎ nici un gest. Doar pe obraz lacrimi mari cât un vârf de deget apǎsat uşor peste inimǎ se rostogolesc nestǎvilit.