Vecinii mei de vizavi

În blocul de vizavi Mihai şi Maria se ceartǎ aproape în fiecare searǎ. Nu ştiu cum îi cheamǎ în realitate, numele le-am dat eu. Sunt tineri. Fereastra lor dǎ exact în dreptul ferestrei mele, dar un etaj mai jos, astfel încât vǎd destul de bine la ei în apartament. Chiar dacǎ n-ar trebui. El e un zdrahon de bǎrbat, lucreazǎ probabil undeva în construcţii. Vine acasǎ seara târziu. Şi sâmbǎta vine seara târziu. Lumina este aprinsǎ întotdeauna când soseşte el. Îşi lasǎ haina în cuier, îşi scoate cu greu bocancii imenşi, se aşeazǎ pe canapea şi încep sǎ se certe. Ţipǎ şi ea, nu se lasǎ. Şi dǎ din mâini. Îi numǎrǎ pe degete, îi aratǎ în stânga, în dreapta, în sus. Mai ales în sus aratǎ. “Martor mi-e Dumnezeu!” Îi explicǎ probabil unde a fost şi ce a fǎcut. Ea nu are slujbǎ, are grijǎ de casǎ. El nici nu vrea sǎ audǎ. Îi aduce aminte mereu de ceva, îi aratǎ mereu un loc anume şi un timp anume. Îi reproşeazǎ probabil cǎ a vǎzut-o cândva cu un bǎrbat. Uneori îi taie vorba şi pleacǎ. Alteori se enerveazǎ. Gesticuleazǎ amândoi pânǎ încep sǎ-i doarǎ braţele. Atunci el terminǎ argumentele şi o loveşte peste faţǎ. Fata cade. Apoi se ridicǎ şi începe iar sǎ ţipe la el. El o loveşte din nou, o ţine de pǎr şi o loveşte. Ea se fereşte cât se fereşte apoi alunecǎ moale pe covor. Bǎrbatul pleacǎ în bucǎtǎrie, îşi scoate o sticlǎ mare de vin şi începe sǎ bea. Ea plânge ca un copil. Plânge ce plânge apoi vine în bucǎtǎrie, deschide frigiderul, îi întinde masa, îi pune mâncare în farfurie, apoi pleacǎ înapoi ca sǎ plângǎ. El mǎnâncǎ încet şi cu noduri. Pufneşte. De-aia bea mult ca sǎ desfunde nodurile. Uneori nici nu mǎnâncǎ toate bunǎtǎţile pregǎtite de ea, doar de bǎut bea tot. Ea ştie întotdeauna când e la ultima picǎturǎ, de unde ştie n-am sǎ înţeleg niciodatǎ. Atunci vine tiptil cu picioarele goale, el nici nu simte şi îi cuprinde grumazul gros cât trunchiul de copac cu braţele ei mici. Abia îl cuprinde. El tresare şi îi mângâie mâinile firave. Şi mijlocul. Îi dezveleşte pulpele şi îi atinge uşor rotunjimile înfiorate. Ea îl sǎrutǎ pe gât şi-i jumule urechile cu dinţii ei mǎrunţi, în timp ce buricele degetelor tremurǎ peste contururile pieptului puternic. Bǎrbatul râde cu inima pe dinafarǎ şi-i culege cu vârful unghiei lacrimile de pe pleoape. Ca un urs râde bǎrbatul. Apoi o ia în braţe. E cât braţul lui de mare, nu mai mult. Ajung întotdeauna în dormitor. Copii n-au…