miercuri, 8 iulie 2009

Nedumeriri letale (parental guidance advised)

- E de cǎcat.
- Ce e de cǎcat?
- Viaţa asta e de cǎcat – continuǎ brunetul ca şi cum nu l-ar fi auzit pe mǎrunţelul de lângǎ el.
- Ei... de cǎcat. N-ai bǎut tu destul – râse mǎrunţelul şi-i smulse sticla de votcǎ din mânǎ trǎgând un gât zdravǎn. Ce-o fi de cǎcat?!
- Am futut-o pe M – reluǎ bǎrbatul dupǎ ce mai multe minute privirea i se plimbase pe trotuarul de vizavi înşurubându-se printre copacii desfrunziţi şi cuprinzându-i pe dupǎ mijloc cu eleganţǎ de dansatoare.
Micuţului îi sticlirǎ ochii. Limba i se rostogoli de douǎ ori peste buzele şifonate şi crǎpate şi un strop de salivǎ albǎ rǎsǎri în colţul din dreapta al gurii. M era diva, era inaccesibila, era femeia fatalǎ, era visul oricǎrui bǎrbat din gaşca lor. Iar brunetul o avusese. Mǎrunţelul îl privi admirativ încercând sǎ identifice pe faţa sa asprǎ elementele care ar fi putut s-o convingǎ pe M sǎ se întindǎ cu el. Nu gǎsi absolut nici unul.
- Şi chiar ai fǎcut-o?! – întrebǎ el, mai mult din admiraţie şi mai puţin din lipsǎ de încredere.
- Îhi – murmurǎ brunetul direct din gâtlej fǎrǎ sǎ desfacǎ buzele.
- Şi-atunci de ce dracu eşti morcovit?! N-a mers?!
- Ba a mers.
- Pânǎ la capǎt? – insistǎ micuţul şi peste faţa lui se întinse un rânjet obraznic iar limba începu iar sǎ-i mǎture buzele uscate. Mai trase un gât, de data aceasta prelung. Închise ochii şi respirǎ adânc de douǎ ori, apoi râgâi puternic.
- Bineînţeles cǎ pânǎ la capǎt – îşi îndreptǎ privirea brunetul şi sprâncenele se adunarǎ încet cǎtre mijlocul frunţii a încruntare. Da pânǎ unde credeai?!
- Şi-atunci de ce puşca mea eşti cǎzut aşa în cap?!
- Nu ştiu... nu ştiu dacǎ i-a plǎcut – murmurǎ brunetul dupǎ o pauzǎ lungǎ ce trǎda o luptǎ interioarǎ pentru a se convinge pe sine cǎ secretul poate fi dezvelit.
Mǎrunţelul începu sǎ râdǎ nǎvalnic. Era mai mult decât un râs, era o orgie. Braţele şi picioarele mǎrunţelului începurǎ sǎ se bǎlǎbǎne prin aer ca membrele unei caracatiţe gâdilate sub barbǎ. Burta îi sǎlta ca o tobǎ mare la marşul final şi mǎrunţelul încerca din când în când s-o aducǎ la locul ei cuprinzând-o cu amândouǎ mâinile ca pe o minge de rugbi înainte de transformare. Râsul continuǎ preţ de câteva minute ca un ţol oltenesc rostogolit pe treptele de la Moulin Rouge, întrerupt ici colo de sughiţuri murdare.
- Dacǎ nu taci te pocnesc – îl întrerupse brunetul sictirit de jocul de marionetǎ al mǎrunţelului. Acesta se ofili brusc şi alunecǎ în nemişcare ca şi cum cineva ar fi tǎiat dintr-o loviturǎ toate sforile cu care era mânuit.
O vreme fu linişte. Doar maşinile care treceau în vitezǎ rupeau dintr-însa felii mari, luate apoi de vânt şi împrǎştiate printre blocurile cenuşii ale oraşului. Mǎrunţelul nu se mai simţea în stare sǎ deschidǎ vorba. Dupǎ un timp, tǎcerea începu sǎ-i sfâşie stomacul ca o mare acidǎ scurmând în pereţii subţiri. Apǎsǎ o palmǎ peste burtǎ încercând sǎ calmeze zvârcolirile. Îşi imaginǎ cu ochii deschişi amestecul acela de votcǎ, tutun, suc gastric şi curiozitate care fierbea ca magiunul în tuciul aşezat pe pirostrii. Bule mari umplute cu gaz se rotunjeau, se umflau, creşteau pânǎ la dimensiuni apocaliptice, apoi explodau cu zgomot, împroşcând cu un noroi ca smoala încinsǎ pereţii descǎrnaţi ai stomacului, mai ceva ca-n pântecele iadului
- Şi cum a fost? - încercǎ el marea cu degetul.
- M-a prins prin spate pe la Union. Trǎgeam o pipǎ. Nu mi-a zis nimic. M-a luat de braţ, m-a târât în parc printr-o gaurǎ în gard pe care o ştia doar ea şi m-a bǎgat între tufişuri. Şi-a dezvelit o ţâţǎ şi pe urmǎ mi-a luat palma şi mi-a lipit-o de ea. Nu mai ştiu p-ormǎ nimic din ce s-a întâmplat. Când m-am dezmeticit eram cǎlare peste ea în iarbǎ. Aveam capul înfipt între ţâţele ei. Şi ea fuma. Asta m-a scos din pepeni. Tot timpul a fumat, înţelegi?!. Stǎtea aşa, cu cracii în sus, cu capul într-o parte, cu ţâţele rǎsturnate peste marginea înfloratǎ a rochiei şi pufǎia ca dintr-o narghilea. Era întuneric. Nu vedem decât bilele alea mari albe, ochii de pisicǎ şi vârful încins de ţigarǎ. N-a zis nimic. Nimic. Înţelegi?! Nimic! Doar vârful ǎla de ţigarǎ pâlpâia ca un far ba mai moale topindu-se-n noapte, ba mai puternic luminându-i vârful nasului ca pe un vas la intrarea în port. Dracu s-o ia de vrǎjitoare.
Pe mǎrunţel scena îl excitǎ pânǎ peste poate încât instinctiv îşi duse mâna stângǎ la prohab. Apucǎ cu degetele de fermoar, apoi brusc şimti o durere subţire ca o lamǎ de bǎrbierit strǎpungându-i falangele.
- Ia laba, ce mǎ-ta – îi strigǎ brunetul lovindu-l cu cârja peste mânǎ. Şi mǎrunţelul îşi retrase imediat degetele dintre picioare ducându-le la gurǎ şi morfolindu-le în salivǎ pentru a curma arsura ce-i cuprinsese întreaga mânǎ.
- Înţelegi tu?! Nimic n-a zis. Nici un geamǎt, nici un oftat... nimic. De ce dracu am mai futut-o?!
- Da ai zis c-ai fǎcut-o pânǎ la capǎt, aşa-i?!.– încercǎ mǎrunţelul sǎ clarificele lucrurile fǎrǎ putinţǎ de tǎgadǎ. Ţi-ai dat drumul?
- Îhi - confirmǎ brunetul. Dar ea n-a fost în stare sǎ geamǎ nici mǎcar o secundǎ – se bâlbâi el cǎutând sǎ se convingǎ pe sine cǎ între cele douǎ chestii trebuie musai sǎ existe o legǎturǎ. Dacǎ ştiam cǎ stǎ aşa ca vaca mai bine o fǎceam cu aia de cauciuc. Ştii cǎ am una de cauciuc?! Am gǎsit-o într-un tomberon în spatele hotelului – spuse el mândru. A injunghiat-o unu cu trei lovituri de cuţit în gât şi-a aruncat-o de la balcon, dar le-am rezolvat cu ecoplast – şi arǎtǎ vesel spre bandajul murdar de pe piciorul zdravǎn de pe care fuseserǎ dezlipite fâşiile de leucoplast şi care era acum legat de picior cu o bucatǎ de sfoarǎ ce se rotea în jurul gambei ca nojiţele de la opinci.
Mǎrunţelul îl privi cu invidie şi cu scârbǎ în acelaşi timp. Bandajul însiropat în roşu stacojiu de la stângul şi ciotul de os de la dreptul pe care îl sprijinea de marginea trotuarului îi întorceau stomacul pe dos. “Cum dracu o fi fǎcut-o M taman cu ǎsta?!” – gândi el şi brusc doi sâni mari de femeie coaptǎ îl pleznirǎ peste faţǎ înghesuindu-i obrajii roşii ca sfecla şi îmbuibându-i nǎrile pânǎ la sufocare cu miresme de busuioc. Începu sǎ respire sacadat, din ce în ce mai rapid şi mâna îi zburǎ din nou spre prohab. Înainte sǎ se piardǎ între sânii imenşi ai femeii reuşi sǎ vadǎ cu coada ochiului în ultima clipǎ un chipiu de poliţist. Apoi altul. Chipiurile se prelungeau în jos cu un bluzon cǎcǎniu, cu o pereche de pantaloni cǎlcaţi la dungǎ şi doi pantofi negrii proaspǎt cremuiţi. Erau mici. Dar pe mǎsurǎ ce se apropiau alergând devenau din ce în ce mai mari.
- Gaborii – strigǎ el, stârnind panica printre vrǎbiile ce tǎifǎsuiau liniştite pe cablul telefonic ce urmǎrea trotuarul ca un caine docil de la un capǎt la altul al strǎzii. Apoi întinse mâna sǎ-l ajute pe brunet. Îi dǎdu ciotul de lemn ce-i folosea drept prelungire de picior stâng, îi ridicǎ amândouǎ cârjele şi încercǎ sǎ-l salte de jos susţinându-i antebraţul stâng pe dupǎ gât.
Dar brunetul nu pǎrea nici pe de parte tot atât de grǎbit. Îl pocni pe mǎrunţel cu ciotul de lemn folosit acum ca ghioagǎ peste ţurloaie si aruncǎ cârjele pe care acesta i le înstinsese.
- Dǎ-i dracu, nu-nţelegi cǎ nu ştiu dacǎ a simţit ceva?! - ţipǎ el la mǎrunţel.
Acesta îl mǎsurǎ cu privirea din cap pânǎ în picioare cu o figurǎ strâmbǎ. Niciodatǎ brunetul nu fusese prea zdravǎn la cap dar acum pǎrea dus din cale afarǎ.
- Şterge-o – îi spuse acesta dupǎ ce aruncǎ un ochi în direcţia din care veneau poliţiştii, de data aceasta cu un ton aproape patern.
Poliţiştii îi ochiserǎ de cum dǎduserǎ colţul. Îi pândeau de mult timp pe cei doi cerşetori, bǎnuindu-i de mai multe furtişaguri de prin maşinile din zonǎ şi mai ales din buzunarele muşteriilor hotelului în jurul cǎruia îşi fǎceau veacul. Şi deşi dintre cei doi unul avea un picior de lemn, acela fusese întotdeauna cel mai greu de gǎsit şi de prins. Aşa cǎ bucuria lor fu nemǎrginitǎ când vǎzurǎ cǎ tuciuriul aruncǎ cârjele şi îi aşteaptǎ cuminte pe trotuar.
- O fi simţit ceva acolo înǎuntru sau a vrut sǎ ne futem de milǎ cǎ sunt schilod?! – îşi slobozi el nedumerirea ca un tren lung şi negru dupǎ mǎrunţel, dar acesta dispǎruse demult dupǎ primul colţ.

2 comentarii:

Roxana spunea...

vad cum se contureaza o idee de roman!!! felicitari! postarea asta si cea cu Anjeta se leaga asa bine... aceeasi lume, aceleasi vise spulberate, o doza de realitate de la care intoarcem capul prea des. felicitari! :)

mosu spunea...

eiiii….. daca a placut si povestea asta e bine; nu e un text deloc pudic dar e viata in el, viata adevarata…….