vineri, 31 iulie 2009

Mama lu Popescu

De departe cea mai fantasticǎ, cea mai incredibilǎ, cea mai nemaipomenitǎ întâmplare din viaţa mea, plinǎ de altfel de întâmplǎri fantastice, incredibile şi nemaipomenite dupǎ cum aţi citit deja pe blogulluimosu, a fost cea cu mama lu Popescu. Popescu era colegul meu de joacǎ, un bǎieţel brunet, cu o faţǎ mai mereu încruntatǎ, cu sprâncene stufoase, agitat şi nestǎpânit ca o boabǎ de fosfor într-o farfurie cu apǎ, mic dar îndesat, cu o gurǎ mare cât sirena lui Vasile Roaitǎ, tot timpul dornic de aventurǎ şi gata sǎ participe la orice experiment care ar fi putut sǎ deschidǎ porţi galactice în lumea noastrǎ îngustǎ dintre blocurile BI7 şi BI8. Cu Popescu ne înţelegeam binişor. Cu fetele avea el ce avea. Mai mereu se trezea între degete cu câte o şuviţǎ care blondǎ, care brunetǎ, care roşcatǎ şi cu o mamǎ care ţipa ameninţǎtor de la balconul apartamentului: “Popescule vezi cǎ acuşi cobor la tine şi te spun lu mǎ-ta, nu ţi-e ruşine mǎgarule?!. Dacǎ te mai prind cǎ te atingi de fata mea, îţi pun pielea pe bǎţ”. Mama lu Popescu nu era cum te-ai fi aşteptat, un zdrahon de femeie, deşi era des pomenitǎ în învǎţǎturile mamelor cǎtre fiicele lor Ileana, Mihaela, Georgeta, Rodica, Ancuţa sau mai ştiu eu care, precum şi în interventiile scurte şi rare e adevǎrat, dar energice, pe care taţii le forau în educaţia fiilor lor “vezi cǎ dacǎ te prind cǎ mai faci una ca asta, îţi trag o mamǎ de bǎtaie cum i-a tras mǎ-sa lu Popescu”. Contrar aşteptǎrilor mama lu Popescu era o femeie mǎrunţicǎ, slabǎ, cu buze subţiri, cu pomeţii proeminenţi, mai mereu tǎcutǎ, cu pǎrul vâlvoi şi cu ochii cel mai adesea pierduţi în zǎri care se ascundeau privirii noastre joase. În schimb mama lu Popescu avea o palmǎ grea, lucru dovedit pe viu în câteva angajamente unu-la-unu desfǎşurate în scara blocului, lângǎ uşa din spate spre tomberoanele de gunoi.
Nu ştiu cât de cunoscut era Popescu în cartier, dar pe mama lu Popescu o ştia cu siguranţǎ toatǎ lumea. “Mama lu Popescuuuuu….. - se auzea începând cu ora cinci dupǎmasa când începeau pǎrinţii sǎ vinǎ de pe la servici – Popescu iar m-a tras de pǎr”. “Mama lu Popescuuuu… Popescu mi-a luat bicicleta” se cǎina şi câte un glas mai grosuţ, mai mult ca sǎ echilibreze situaţia decât de necaz, cǎci Popescu cobora fǎrǎ prea mult scandal de pe bicicletǎ şi i-o trântea împricinatului în faţǎ evitând prea multe complicaţii “Ia-ţi-o bǎ milogule, ce credeai cǎ fug cu ea acasǎ?!”.
Singurul care îi lua întotdeauna apǎrarea lui Popescu şi mai ales mamei lu Popescu era Cristi, un bǎieţel absolut delicios. Era blond blond cu pǎrul întotdeauna aruncat pe cap precum fânul în cǎruţǎ, cu ochii albaştrii de parcǎ vedeai prin ei pânǎ pe ţǎrmul mǎrii, timid, tǎcut, visǎtor. Vorbea rar şi o fǎcea numai atunci când era absolut necesar. Cristi nu avusese niciun conflict cu nimeni niciodatǎ, deşi într-o searǎ la jocul cu feţe de cutii de chibrituri, George i le luase pe toate deşi fusese evident pentru toatǎ lumea cǎ piatra lui Cristi fusese mai aproape de groapǎ decât a lui. Dar asta se întâmpla pentru cǎ George era într-a doua iar noi ǎilalţi nu eram decât nişte ţâşti-bâşti mucoşi încǎ la grǎdi. Atunci Cristi şi-a încleştat fǎlcile şi pumnii de am crezut cǎ o sǎ-i sfâşie beregata celuilalt. Dar n-a fǎcut-o. S-a înmuiat ca o saltea înţepatǎ într-o scoicǎ pe plajǎ la Mamaia, s-a întors cu spatele şi s-a depǎrtat cu ochii în lacrimi.
Nu mult dupǎ întâmplarea asta se trezeşte Marin într-o searǎ: “Mama lu Popescuuuu….. Popescu mi-a murdǎrit pantalonii cu vaselinǎ.” Acu nu pot sǎ zic cǎ nu fusese aşa. Exact aşa fusese. Eram strânşi toţi lângǎ trabantul lu Nea Marcel. Noi venisem cu capacele de bere şi Marin venise cu bicicleta. Fiecare îşi prezenta noutǎţile şi în timp ce toţi cǎscam gura la un capac de bere nemţeascǎ adus de Adrian, unic în cartier şi probabil chiar în lume, aruncat de niscai strǎinezi pe plajǎ la Neptun cǎ tac-su era nu ştiu ce mare pe la minister şi mergeau la mare numa la Neptun, Popescu îşi înfipsese unghiile în vaselina de pe axul roţii lu Marin şi ne dǎdea pe la nas ca sǎ ne sperie. Pânǎ la urmǎ n-a fǎcut mare brânzǎ da de vaselinǎ tot a trebuit sǎ scape şi cel mai aproape au fost pantalonii lu Marin. Adevǎrul adevǎrat e cǎ Popescu nu era mult mai rǎu decât ceilalţi duri ai cartierului dar ceea ce îi fǎcea pe toţi sǎ îl reclame era faptul cǎ mama lu Popescu reacţiona aproape întotdeauna la reclamaţiile pâlniilor urlǎtoare. “Sǎ fugim – a zis unu din grup, nici nu mai ştiu care – cǎ vine scorpia.” Toatǎ suflarea bǎieţeascǎ s-a ridicat şi a rupt-o la fugǎ spre bǎtǎtorul de covoare dispǎrând apoi dupǎ garaje pe aleea cǎtre şcoalǎ. Doar Cristi a rǎmas şi în timp ce ne ridicam m-a tras de mânecǎ sǎ mǎ opreascǎ: “Mama lu Popescu nu e scorpie”. Recunosc cǎ privirea lui lǎcrimoasǎ nu m-a înduioşat câtuşi de puţin şi am rupt-o la fugǎ dupǎ ceilalţi, evitând sǎ dau ochii cu balaurul cu şapte capete care scoate flǎcǎri pe nǎri.
Dupǎ douǎ zile însǎ Cristi a venit din nou la mine sǎ mǎ convingǎ. “Mama lu Popescu nu e scorpie” – a repetat el, lucru care tare m-a mirat pentru cǎ de obicei Cristi nu spunea un lucru de douǎ ori. “Hai sǎ mergem sǎ-ţi arǎt” – mi-a zis el trǎgându-mǎ de mânǎ cǎtre intrarea blocului. Bineînţeles cǎ n-am acceptat cu una cu douǎ sǎ mǎ predau de bunǎ voie castelanei cu braţul de fier, dar privindu-l pe Cristi atât de firav de pe o parte şi atât de convins pe de altǎ parte, mi-am spus cǎ eu sunt mult mai bǎrbat decât el şi nu pot fi mai fricos. “Bine, da dacǎ se apropie de noi, fugim” am acceptat eu condiţionat şi Cristi a dat din cap a confirmare.
Am urcat pânǎ la etajul doi, ne-am oprit în faţa uşii şi dupǎ ce s-a cǎznit de câteva ori fǎrǎ succes sǎ ajungǎ la sonerie, Cristi a început sǎ strige din tot pieptul “Mama lu Popescuuu…. Mama lu Popescuuu….” N-a trecut mult timp şi mama lu Popescu a apǎrut în cadrul uşii. Instinctiv m-am fǎcut mic dupǎ Cristi deşi eram mai înǎltuţ decât el.
- Sǎrumâna. Am venit sǎ-l chemǎm pe Popescu la joacǎ, azi înǎlţǎm zmee – a spus Cristi repede si hotǎrât, deşi nimic nu era adevǎrat sau poate tocmai de aceea.
- Popescu e deja afarǎ – ne-a rǎspuns femeia ce nu arunca nici un fel de flǎcǎri pe nǎri iar capul ei nu aducea nici pe departe cu cel de balaur.
- A ieşit deja?! – s-a mirat Cristi ca un artist experimentat. Dar n-a luat şi zmeul!
Mama lu Popescu a dat din umeri, apoi ne-a poftit înǎuntru.
- Nu cred. Mergeţi şi vedeţi – ne-a arǎtat ea drumul înclinând capul cǎtre o uşǎ care se deschidea pe coridorul lung spre dreapta.
Ne-am fǎcut de lucru un pic pe acolo în timp ce Cristi îşi construia migǎlos planul dupǎ principiul “vǎzut şi fǎcut”. N-am apucat sǎ construim baricade, sǎ sǎpǎm tranşee şi nici sǎ plantǎm ceva mine antipersonal, cǎ duşmanul a şi apǎrut la orizont.
- Voi cine sunteţi mǎ?! Cǎ nu prea vin copii pe aici. Popescu e cam sǎlbatec.
- El e Baciu şi eu sunt Ionescu – a spus Cristi întinzându-i mâna.
Şi atunci s-a întâmplat ceva cu totul şi cu totul uluitor, balaurul cu şapte capete care scotea flǎcǎri pe nǎri şi pârjolea totul în cale, dar cǎruia nu-i crescuse încǎ decât unul şi nici flǎcǎri nu scotea probabil din cauza preţului crescut al petrolului, a schiţat un zâmbet. I-a întins mâna lui Cristi iar acesta i-a pupat-o elegant. Mai vǎzusem eu gesturi de-astea fandosite la oamenii mari scorţoşi şi înţepaţi, de ziceai cǎ au un bǎţ înfipt în fund şi le cǎzuse şifonierul în cap, dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut cǎ pişpiriul de Cristi care nu ajungea nici mǎcar pânǎ la butonul de la sonerie are curajul sǎ pupe mâna unei doamne. Apoi bǎiatul i-a ţinut mâna în palma lui micǎ şi i-a frecat degetele într-un fel anume cǎ doamna Popescu a rǎmas efectiv împietritǎ cu zâmbetul acela firav aninat de buza sus.
O.K., aici hai sǎ ne oprim un pic. Dacǎ credeţi cǎ am depǎşit mǎsura sau cǎ încep s-o iau razna, eu zic mai bine sǎ faceţi un popas aici şi apoi sǎ vǎ întoarceţi la începutul textului sau şi mai bine sǎ apǎsaţi “close window” şi sǎ faceţi textul acesta sǎ disparǎ din faţa ochilor voştri. Dacǎ totuşi credeţi în poveşti nemaiauzite, nemaipomenite şi cu totul şi cu totul fantastice puteţi citi mai departe.
Deci cum spuneam mama lu Popescu a rǎmas pur şi simplu împietritǎ de gestul lui Cristi. Eu tare mirat. El nu era însǎ nici împietrit, nici mirat şi mi-a fǎcut un semn cu ochiul stâng sǎ-l urmez. Cristi i-a dat ocol doamnei împietrite Popescu şi ajuns în spatele ei s-a ridicat pe vârfuri şi a deschis uşor o uşiţǎ din spinarea doamnei. Apoi a luat un scǎunel şi luându-mǎ de mânǎ am intrat amândoi înǎuntru. Dincolo de uşǎ era o scǎriţǎ îngustǎ de lemn care urca rotund printr-un turn de piatrǎ cu ochiuri mici de geam cum vǎzusem eu la Bran când fusesem cu bunicii în vacanţǎ. Era întuneric iar eu mǎ strǎduiam sǎ vǎd pe unde pǎşesc în timp ce Cristi mǎ trǎgea vânjos dupǎ el spre un final ce nu voia sǎ se apropie nicicum. Am urcat şi-am tot urcat, de mi-am slobozit plǎmânii prin spirala nesfârşitǎ de atâta gâfâit şi-am crezut cǎ treptele acelea n-au sǎ se mai termine nicicând. Apoi dintr-o datǎ o luminǎ orbitoare ca o miere caldǎ a umplut culoarul îngust scurgându-se vâscos peste treptele mâncate de timp ale scǎrii. Lumina pǎtrundea printr-o deschidere în zid, ca o uşǎ nu mai mare decât înǎlţimea noastrǎ, ce se desfǎcea apoi cǎtre o terasǎ micuţǎ şi cochetǎ ca un balcon al turnului pierdut printre nori în care e încuiatǎ prinţesa cea frumoasǎ.
Adicǎ ceva de genul ǎsta (desenul este absolut real şi a fost fǎcut chiar atunci, scrijelit cu cheia de la casǎ pe care o aveam agǎţatǎ de gât pe o bucatǎ de piatrǎ gǎsitǎ pe treptele turnului):

Pe terasa de piatrǎ era o mǎsuţǎ scundǎ cu trei picioare şi douǎ scaune cu braţe înalte, cu perne adânci şi moi în care ne-am cufundat amândoi eliberându-ne teama, stresul şi oboseala. Cristi n-a rezistat mai mult de douǎ minute şi ispitit de curiozitate s-a ridicat şi s-a dus la marginea terasei privind în jos peste balustrada de piatrǎ rece.
- Vino sǎ vezi – m-a strigat încântat – vino repede sǎ vezi.
Am venit într-un suflet, am aruncat un ochi peste balustradǎ, apoi m-am simţit aruncat înapoi în fotoliu ca împins de suflul unei explozii. M-am ridicat din nou, m-am apropiat pe vârfuri şi uşurel mi-am aplecat privirea peste marginea de piatrǎ acoperitǎ cu muşchi moale şi umed. De la înǎlţimea turnului pǎmântul nici nu se mai vedea, era mic, albastru cu dungi albe, cum vǎzusem eu la teleenciclopedia pozele alea cu Pamântul fǎcute de pe lunǎ. Mâinile mele încleştau marginea muşchiuloasǎ în timp ce toatǎ vitejia mi se strânsese în vârfurile degetelor de la picioare.
- Oooo….. ai vǎzut vulturul acela? – îmi arǎtǎ Cristi undeva în zare o pasǎre mare croşetând cercuri largi ca un planor ce biciuie aerul cu aripile încercând sǎ-l înveţe sǎ se ridice cǎtre soare.
Mda, pǎsǎroiul plutea liniştit şi parcǎ la un moment dat înclinǎ capul înspre noi în semn de bunǎ ziua. Cristi îi fǎcu semn cu mâna. Nu cred cǎ se cunoşteau, iar Cristi îşi fǎcea destul de greu cunoştinţe noi. Încet încet frica a început sǎ se risipeascǎ şi privirile mele au început sǎ pluteascǎ uşor pe lângǎ norii pufoşi care ne înconjurau ca nişte perne uriaşe îmbiindu-ne la vise de turtǎ dulce. Cerul era albastru, albastru cum nu l-am vǎzut niciodatǎ, precum coperta de la Cireşarii din care îmi citea bunica înainte sǎ mǎ culc peste care se întindeau galben doar titlul şi numele autorului.
- Bunǎ ziua copii, bine aţi venit! - se aude din spatele nostru o voce feminina caldǎ. E o doamnǎ tânǎrǎ ce seamǎnǎ izbitor cu mama lu Popescu doar cǎ e mai… e mai… nu ştiu cum sǎ zic. E ca o prinţesǎ din turnul de piatrǎ. Are o rochie lungǎ maronie cu mâneci bufante, pantofi roşii, pǎrul luuung lung alunecându-i uşor pe spate, peste care strǎluceşte o diademǎ aurie. Are buzele roşii, glasul moale ca o mângâiere pe obraz şi ochii vii şi zburdalnici ca douǎ veveriţe alergând dintr-un colţ în altul al brazilor.
- Dacǎ se apropie eu fug – îi reamintesc şoptit lui Cristi convenţia noastrǎ pe care am stabilit-o puţin mai devreme, deşi nu sunt prea convins de ceea ce spun. Cristi însǎ râde uşor în barbǎ apoi mǎ ia de mânǎ şi ne aşezǎm amândoi confortabil în scaunele moi. Nu pare sǎ fie pentru prima oarǎ aici.
- Ce sǎ vǎ aduc? – întreabǎ mama lu Popescu. Îngheţatǎ, suc, prǎjituri, bomboane, tort, fructe?
- Pǎǎǎǎi….. eu vreau o îngheţatǎ mare de cacao cu zmeurǎ….. şi fistic…. şi vanilie…. şi cǎpşuni… Şi mai vreau o felie mare de tort de ciocolatǎ cu glazurǎ de frişcǎ cu cireşe şi un suc mare de portocale – se hotǎrǎşte Cristi în cele din urmǎ, apoi privesc amândoi înspre mine aşteptând sǎ mǎ pronunţ, dar cum limba mi se împleticeşte Cristi hotǎrǎşte în locul meu:
- Şi el la fel! - şi mǎ priveşte cu un aer de superioritate de la sine înţeleasǎ ca şi cum ar spune “vezi, ţi-am zis eu cǎ nu-i scorpie şi nici balaur, n-ai vrut sǎ mǎ crezi!”.
Mama lu Popescu dispare prin deschizǎtura micǎ a turnului iar noi rǎmânem spânzuraţi deasupra Pǎmântului în turnul cel înalt, cel mai înalt dintre cele mai înalte care au existat vreodatǎ.
- Ştii… aici parcǎ suntem pǎsǎri – îmi spune Cristi zâmbind iar nasul abia i se vede dintre pernele mari şi moi ale scaunelor cu braţe înalte şi spǎtar. Aici oricine poate sǎ înveţe sǎ zboare, e ca la mare unde apa sǎratǎ te ţine la suprafaţǎ – continuǎ el vizibil încântat de tot ceea ce i se întâmplǎ.
Recunosc cǎ şi eu încep sǎ devin încântat. Şi are dreptate, mama lu Popescu e o femeie pe cinste. Dacǎ mai vine şi cu bunǎtǎţile pe care i le-a cerut Cristi e chiar prima-ntâia.
Doi pui de pǎsǎroi, nu ştiu de unde rǎsǎriţi, ce nu seamǎnǎ cu nimic altceva din ce am mai vǎzut eu pânǎ atunci, se aşeazǎ pe marginea balustradei şi ne studiazǎ curioşi. Probabil sunt teribil de miraţi sǎ ne gǎseascǎ agǎţaţi acolo sus unde nu prea este locul oamenilor ci al pǎsǎrilor. Nu avem nici aripi, nici cioc, nici gheare. Stǎm rǎu şi la capitolul pene.
- Cirip – concluzioneazǎ primul mustǎcind oarecum mulţumit de evaluarea fǎcutǎ.
- Cirip, cirip – confirmǎ al doilea şi odatǎ lǎmuritǎ problema o şterg împreunǎ.
- Ia poftiţi la bunǎtǎţi – apare şi mama lu Popescu cǎrând pe braţe o tavǎ enormǎ pe care se lǎfǎie douǎ cupe mari de îngheţatǎ, douǎ felii negre de tort uriaşe, douǎ pahare mari mari cât sticla de lapte cu suc gǎlbui de portocale în care stau ţepoase douǎ paie verzi şi o farfurie largǎ ca un coş de rufe cu pepene roşu şi rece.
Cristi dispare repede cu capul în cupa de îngheţatǎ în timp ce eu continui sǎ o privesc vrǎjit pe femeia care îmi zâmbeşte ca dintr-o carte de poveşti. E frumoasǎ şi caldǎ. Nu e chiar tânǎrǎ cum am crezut la început. La colţul ochilor dacǎ priveşti atent apar nişte încreţituri firave pe care mamele le numesc riduri şi despre care nu vorbesc decât şuşotit şi pe ascuns de parcǎ ar fi cine ştie ce ruşine. Are însǎ ceva în priviri care te prinde, te vrǎjeşte, te încǎlzeşte şi un aer liniştit ca un vis albastru.
- Nu mǎnânci? – mǎ întreabǎ întinzându-mi cupa cu îngheţatǎ şi trǎgând în faţa mea şi farfuria cu tort.
Zâmbesc încântat şi mǎ apuc sǎ înfulec bunǎtǎţile. Când terminǎm arǎtǎm amândoi ca doi elefǎnţei rotunzi perpeliţi prin creme de ciocolatǎ, dar sǎtui şi mulţumiţi.
- Nu ne mai rǎmâne decât sǎ zburǎm – îmi zâmbeşte Cristi şǎgalnic şi îmi face cu ochiul, ceea ce mǎ face sǎ cred cǎ vorbele sale nu sunt chiar aruncate în vânt, ci vrea sǎ arunce în vânt ceva mult mai palpabil.
Şi fiindcǎ mǎ vede încruntat şi neliniştit continuǎ:
- De aici se poate zbura, oricine poate zbura chiar dacǎ nu ştie. E ca la mare ţi-am mai spus. Nu-i aşa, mama lu Popescu?! – aşteptǎ el confirmarea din partea femeii şi aceasta vine prompt.
- Aşa e – zâmbeşte ea.
Şi nici una nici douǎ amicul meu se ridicǎ din scaun legǎnându-se ca o gǎinǎ dolofanǎ, se apropie de marginea terasei, se urcǎ pe balustradǎ şi-mi face semn sǎ vin.
- Hai, curaj.
Vǎzând reţinerile mele mai mult decât evidente, mama lu Popescu mǎ ia de mânǎ şi mǎ duce la marginea balustradei.
- Oricine poate sǎ zboare când e fericit. Nu trebuie sǎ faci nimic pentru asta, ai sǎ vezi, totul e natural, vine de la sine… Apoi mǎ ia în brate şi mǎ aşeazǎ cu fundul pe balustradǎ. Muşchiul e rece şi umed.
- La revedere mama lu Popescu – strigǎ Cristi şi îşi face vânt în gol.
Îmi îngheaţǎ sângele în vine şi pantalonii tremurǎ energic pe fundul meu ce vibreazǎ ca o meduzǎ. Închid ochii. Deschid unul. Nu vǎd mai nimic. Îl deschid şi pe celǎlalt. Undeva mai jos Cristi pluteşte. I-au crescut aripi ca de înger, albe şi moi. Îmi face cu mâna. O privesc pe mama lu Popescu îngrozit. Ea îmi zâmbeşte ca o prinţesǎ din poveşti şi mişcǎ uşor bǎrbia ca şi cum ar spune “da, nu e nici un pericol, du-te”. Zâmbesc şi eu. Îmi fac curaj şi mǎ arunc în gol. Aerul e ca o saltea moale din pene de gâscǎ. Cad uşor. Îmi ating umerii. Nu mi-a crescut încǎ nici o aripǎ. Şi totuşi cad în gol. Sus terasa se vede din ce în ce mai micǎ. Din mama lu Popescu n-a mai rǎmas decât un punct negru cu o coadǎ lungǎ ca o cometǎ. Îmi ating iar umerii. Tot nimic, nici mǎcar un ciot. Încep sǎ mǎ sperii. De jos pǎmântul urcǎ cu o vitezǎ ameţitoare. Încep sǎ se vadǎ continentele, apoi oraşele, apoi blocurile mari. Aripile tot nu mi-au crescut. Sunt îngrozit. Ceva nu funcţioneazǎ ca lumea în povestea asta.
- Mama lu Popescuuuu…….. Mama lu Popescuuuu…….. - ţip eu cât mǎ ţin puterile, privind îngrozit cum cartierul nostru devine din ce în ce mai mare, din ce în ce mai mare. Şi brusc aripile se desfac ca o paraşutǎ de siguranţǎ şi aterizez lin chiar în scara blocului.
- Ce tot ţipi, nu vezi cǎ nu-i acasǎ. Ce, vrei sǎ scoli toatǎ scara?! – mǎ apostrofeazǎ Cristi încruntându-se. Sǎ mergem înapoi – îmi spune apoi hotǎrât şi face stânga împrejur lǎsându-mǎ perplex în faţa uşii închise a mamei lu Popescu. Hmmm…… cum o fi fǎcut asta?!

***

Nu ştiu ce tertipuri şi ce smecherii a fǎcut Cristi ca sǎ-mi şteargǎ din creier toatǎ povestea asta cu mama lu Popescu şi cu turnul din nori. Când i-am amintit despre ea a râs şi a spus cǎ am imaginaţie bogatǎ, cǎ n-am intrat niciodatǎ în casǎ la mama lu Popescu şi cu atât mai puţin în trupul ei. Şi s-a încrâncenat sǎ mǎ convingǎ. Poate chiar ar fi reuşit, dacǎ într-o zi, la vreo sǎptǎmânǎ dupa întâmplare, când mama a vrut sǎ-mi punǎ hainele în maşina de spǎlat, nu mi-ar fi gǎsit în buzunarul pantalonilor de joacǎ douǎ pietre scrijelite cu cheia de la casǎ, pe prima fiind desenat un turn înalt de piatra sub care Pǎmântul arǎta ca o minge de tenis şi pe cealaltǎ o terasǎ însoritǎ pierdutǎ undeva între nori cu douǎ scaune cu perne moi şi adânci, cu o mǎsuţǎ scundǎ cu trei picioare şi cu o mulţime de bunǎtǎţi pe ea……..



(eu si cu Cristi nu aparem in desen pentru ca eram mai intr-un colt si priveam in jos peste balustrada; in schimb sus, usor in dreapta, se poate vedea in zare vulturul care ne saluta din cap)

10 comentarii:

arc-en-ciel spunea...

hmmm, mi'e pofta sa ma intorc pe dos, oare ce fel de constructie oi fi? dar tu?

mosu spunea...

daca ti-e a te-ntoarce pe dos atunci ai putea fi…. ai putea fi…. nor, din cei pufosi care indeamna la vise de turta dulce……; cat despre mine… eu nu pot fi decat o constructie barboasa de mos scrijelind povesti pe pietre netede sau pe scoarta lucioasa de mesteceni….

Anonim spunea...

stiam eu ca se poate zbura..

mosu spunea...

da….. trebuie doar sa fii eliberat de toate, usor ca o libelula, fara ganduri negre si sa zambesti; atata tot; restul e floare la ureche...
:)

madelin spunea...

Tare mult as vrea sa vad si turnul si terasa numarul 1, eventual pe hartie...

Mosule, tu chiar ai barba? dedevaratelea? de barbi nu te-ntreb! :-)

mosu spunea...

ooo… pe hartie n-au sa existe niciodata; nici turnul nici terasa; n-ar avea nici un sens; doar pe piatra neteda si lucioasa scrijelita cu cheia sau…… pe viu; pe mama lu Popescu nu cred c-o mai gasesti acuma, o fi murit saraca de batranete, ca-i mult de-atunci; da sunt sigur ca turnul are multe alte intrari; nici nu stii sub ce picior de pod, sau in ce corola de flori se ascunde usita mica ce duce catre turnul de piatra cu scarita de lemn in spirala….
cat despre barba… sigur ca am; da o tiu intr-o punga si o pun numa cand am musafiri sau cand ma asez comod la masa sa scriu povesti cu printese, libelule si varcolaci, ca sa par sobru si serios….

Roxana spunea...

cat de frumos!! mi-a placut mult, mi-a amintit de copăilarie, cand credeam ca totul e posibil. stii ca si peter pan spunea ca poti zbura numai daca te gandesti la lucruri frumoase :). mi-a placut! mult. si ai vazut ca nu sunt singura care te indeamna sa le asterni pe hartie si sa le lasi admirate de lumea-ntraga :) multa inspiratie in continuare!

mosu spunea...

eiii roxana, ma faci sa ma rusinez de cat lauzi povestile mele…; da daca-ti plac, zi, zi, ca-mi place ca-ti plac…. :))

windwhisperer spunea...

mosule, plutesti :)
Mă supun silenţioasă fluxurilor, ca o notă, în alb şi negru, în negru pe alb.
Dar uneori, nu.
Mă lupt cu albul acesta pufos, peste care s-a trecut, nu demult; mi-o spun paşii.
“Ai găsit?”

mosu spunea...

plutesc si nu plutesc; de atunci nu mi-au mai crescut niciodata aripi desi imi mai pipai din cand in cand umerii; dar mi-am facut intr-un butoi mai mare, albastru, un turn cu terasa si nori din vata de zahar; o lume ceva mai mica si mai putin complicata………
:)