duminică, 19 iulie 2009

Pescǎruşii

Bǎrbatul se apropia cu paşi mǎrunţi de intrarea pe pod. Când ajunse în locul în care drumul era tǎiat în douǎ de grinzile metalice paralele înfipte în asfalt, separând practic podul de restul şoselei, se opri. Mǎsurǎ îndelung din priviri structura metalicǎ giganticǎ dar nu cu ochii admiratorului de capodopere inginereşti ci mai degrabǎ cu ochii hulpavi ai unui hoţ mǎrunt de buzunare gata sǎ dea lovitura vieţii. Îşi roti ochii împrejur şi fu mulţumit sǎ constate cǎ nu era ţipenie de om. Nu se fǎcuse încǎ cinci, abia se crǎpa de ziuǎ şi puţini se treziserǎ. Îşi ridicǎ gulerul cǎmǎşii, apoi îşi bǎgǎ mâinile în buzunare, îşi îndesǎ capul între umeri şi-şi continuǎ drumul. Dimineţile erau rǎcoroase. De vreo sǎptǎmânǎ era chiar frig, deşi vara ar fi trebuit sǎ fie aproape. Nu dormise deloc, fǎcuse tot felul de socoteli, învârtise lucrurile pe toate feţele şi rezultatul analizei i se pǎrea firesc, chiar dacǎ uşor exagerat. Cu colţul privirii zǎri râul învolburat. Era vânǎt ca un cadavru lovit în moalele capului şi abandonat sub piciorul de pod. Se chircea spasmotic între malurile înguste, apoi se întindea cu mişcǎri bruşte şi puternice izbind în pereţii stâncoşi ca şi cum ar fi încercat sǎ iasǎ din matca pe care i-o hǎrǎzise bunul Dumnezeu şi sǎ se târâie peste câmp încotro o vedea cu ochii.
Bǎrbatul ajunse lângǎ arcul de fier ce se lungea ca un şarpe uriaş cu coada pe un mal şi cu fǎlcile late muşcând din celǎlalt.. Îl privi îngândurat ca şi cum n-ar fi fost acolo. Lǎsǎ palma moale peste metalul rece. Era unul din cele mai vechi poduri din oraş. Fusese acoperit cu o vopsea verde închis ce se scorojise în vreme şi trebuise acoperitǎ ulterior cu altǎ vopsea verde închis, care se scorojise şi ea la rândul ei şi trebuise acoperitǎ cu altǎ vopsea verde închis.... Privi arcul de cerc ce unea malurile semǎnând cu o potecǎ metalicǎ mǎrginitǎ pe stânga şi pe dreapta de nituri mari asemeni luminilor de la cǎile de evacuare din avion pe care ţi le aratǎ stewardesele de fiecare datǎ când motoarele se ambaleazǎ. “Brrrr, ce frig” – îşi spuse bǎrbatul alergându-şi privirea pânǎ în vârful podului şi-aducând-o repejor înapoi. Mai plesni o datǎ fierul cu palma, apoi continuǎ sǎ meargǎ pe lângǎ icsurile mari ce susţineau arcul de cerc şi se îmbrǎţişau ca dansatorii greci ţinându-se pe dupǎ umeri într-un şir nesfârşit de parteneri. În dreptul unuia dintre stâlpii ce plecau oblic spre cer se opri. Privi în sus, apoi mulţumit de ceea ce vǎzu se aplecǎ şi începu cu mişcǎri molcome sǎ-şi desfacǎ şireturile de la pantofi. Îşi scoase tacticos pantofii, îi lipi unul de altul, apoi apuncându-i cu douǎ degete de partea din mijloc îi sprijini în lateral pe metalul rece. Scoase apoi şosetele şi le îndesǎ în pantofi. Pe partea cealaltǎ a podului trecea o femeie. O vǎzu cum îl priveşte şi o secundǎ avu impresia cǎ ii dǎ bunǎ dimineaţa dar femeia îndreptǎ capul şi-şi continuǎ grǎbitǎ drumul spre muncǎ. Îşi frecǎ palmele apǎsat, ca un gimnast care îşi pregǎteşte exerciţiul la barǎ şi începu sǎ urce. Nu privea nici în jos, nici în stânga, nici în dreapta, nici în sus. Doar înainte, alegând cu grijǎ buloanele groase ce susţineau cele douǎ pǎrţi laterale ale picioarelor metalice pentru a-şi sprijini picioarele şi mâinile. Deşi se gândea cǎ are sa fie mai frig pe mǎsurǎ ce urcǎ, nu era aşa. Soarele ieşise de sub gluga rotundǎ a câmpiei şi începuse sǎ topeascǎ umbrele subţiri ce se lungeau deznǎdǎjnuite spre apus. Când ajunse în locul în care beţele oblice se întâlnesc se opri. Îşi fǎcu loc printre bare, buloane şi alte fierǎtǎnii şi se aşezǎ pe mijlocul icsului. Era exact la jumǎtatea podului. Râul vuia sub picioarele sale. Oraşul era încǎ adormit, ici colo se zǎreau lumini în ferestre. Inspirǎ adânc. Apoi încǎ o datǎ. Şi încǎ o datǎ. Aerul era tare ca un coniac vechi bǎut dimineaţa pe stomacul gol. Un corb se învârtea în cerc undeva în faţa sa. Bǎrbatul îşi duse mâna la buzunarul cǎmǎşii, ezitǎ sǎ scoatǎ ceea ce cǎuta, o ţinu câteva secunde în aer şi în cele din urmǎ o aşezǎ la loc în poalǎ. Corbul se rotea ca şi cum şi-ar fi fǎcut gimnastica de înviorare. Nu pǎrea interesat de nimic, fǎcea doar cercuri largi şi încerca sǎ profite cât mai mult de curenţii de aer de deasupra apei, evitând pe cât posibil sǎ-şi vânture aripile. Stomacul bǎrbatului începu sǎ ghiorţǎie zgomotos dar el nu-l auzi, gândurile sale plutind deasupra oraşului precum corbul şi coborând ici colo printre clǎdirile de piatrǎ pentru a inspecta amintiri vechi sau întâmplǎri recente. Pasǎrea îşi finalizase încǎlzirea şi cǎuta un loc unde sǎ se aşeze. Bǎrbatului nu-i veni sǎ creadǎ când corbul, terminând de desenat ultimul cerc chiar în dreptul sǎu, se apropie de el şi se lǎsǎ pe o barǎ metalicǎ lângǎ umǎrul lui. “Cioclu naibii, nu puteai sǎ fii pescǎruş?!” – murmurǎ bǎrbatul şi fǎcu vânt cu mâna înspre corb. Acesta nu se mişcǎ. Bǎrbatul, teribil de nemulţumit de reacţia corbului, îl fixǎ în vizor, îşi arcui braţul, apoi îl azvârli în direcţia sa. Corbul se feri, fâlfâi o singurǎ datǎ din aripi şi se aşezǎ douǎ bare mai încolo unde bǎrbatul nu-l mai putea ajunge. Era negru tǎciune, un pic lucios, cu ciocul galben şi o dungǎ gri pe burtǎ. “Şuuu...!” – fǎcu bǎrbatul înspre el încercând sǎ-l sperie. “Craaa...” – ripostǎ corbul fǎrǎ nici cea mai micǎ intenţie de a se mişca din locul pe care îl ocupase. Bǎrbatul renunţǎ sǎ-l mai sâcâie, se fǎcu comod şi extrase din buzunar hârtia pe care voise s-o scoatǎ ceva mai devreme. Era o singurǎ paginǎ, mototolitǎ şi stâlcitǎ pe care erau scrise cu pix negru aproximativ douǎzeci de rânduri. Bǎrbatul o despǎturi, o netezi cu dosul palmei apoi îşi aruncǎ ochii peste ea. “Motive pentru care e musai sǎ trǎieşti” era scris în cap de listǎ şi sub acest titlu erau doar douǎ rânduri scurte: “sǎ laşi urmaşi” şi “sǎ nu mânii pe Dumnezeu”. Bǎrbatul se strâmbǎ a mirare. Doar douǎ motive i se pǎreau cam puţine pentru o acţiune de o asemenea anvergurǎ şi nici nu se dovedeau a fi un argument sustenabil. Încercǎ într-o doarǎ sǎ gǎseascǎ rapid, aşa la prima vedere, alte motive pentru care ar fi musai sǎ trǎieşti, dar mintea sa nu reuşea sǎ se desprindǎ la mai mult de un metru de corbul negricios. Aşa cǎ trecu la al doilea capitol din listǎ “motive pentru care ar fi bine sǎ trǎieşti” ce conţinea de data aceasta mai multe subpuncte notate meticulos cu cifre arabe de la unu la treisprezece.
1. sǎ mǎnânci şi sǎ bei
2. sǎ faci sex
3. sǎ rezolvi ecuaţia lui Bayes
4. sǎ te uiţi la fotbal
5. sǎ te rǎtǎceşti în pǎdure
6. sǎ râgâi
7. sǎ faci pipi în piscina cu valuri a lui Bob
8. sǎ mǎnânci chips
9. sǎ ai Corvette decapotabil
10. sǎ te îmbeţi cu bǎieţii
11. sǎ priveşti fesele studentelor
12. sǎ scrii mǎscǎri pe zidul de la WC
13. sǎ adormi pe bancǎ în parc
Mmm... treisprezece – ridicǎ el din sprânceanǎ. Nu îşi amintea cum de-a ales sǎ se opreascǎ tocmai la treisprezece. Nu erau toate ideile lui, unele erau adunate de la amicii care în decursul timpului dovediserǎ un apetit special pentru trǎit bine şi de la care încercase mereu sǎ se inspire.
Bǎrbatul privi partea a doua a listei ca şi cum ar fi fost scrisǎ de un extraterestru. Ochii priveau fix lista dar gândul bǎrbatului zburase deja în alte zǎri. Ochii i se umezirǎ. O mânǎ i se lipi de fierul rece şi începu sǎ se încleşteze. Apoi brusc bǎrbatul scuturǎ din cap şi reveni înapoi între braţele icsului. Privi lista ca şi cum ar fi vǎzut-o prima datǎ şi strâmbǎ din nas când observǎ cǎ toate subpunctele de la unu la treisprezece erau tǎiate cu o linie dreaptǎ continuǎ. La fel şi “sǎ laşi urmaşi” de la primul capitol. Singura frazǎ care nu era tǎiatǎ era “sǎ nu mânii pe Dumnezeu”. Bǎrbatul se încruntǎ şi mai tare. “Sǎ nu mânii pe Dumnezeu? Asta îmi ceri?! Dupǎ tot ce mi-a fǎcut, tu asta îmi ceri?!” murmurǎ el şi gura i se umplu de cuvinte murdare pe care le plimbǎ dintr-un obraz în celǎlalt ca pe pietrele lui Demostene. În cele din urmǎ le scuipǎ peste râul şerpuit ce începuse sǎ se întremeze şi sǎ-şi însolzeascǎ spinarea. “Tu spui asta?! - continuǎ bǎrbatul dupǎ ce se şterse cu mâneca cǎmǎşii la gurǎ – Tu spui asta, care ţi-ai bǎtut joc de mine!? Bestie!” - şi rememorǎ rapid ca un film dat pe fast forward ultimele douǎspreze luni. Cum cu un an înainte îşi transformase toate economiile ba chiar se mai şi împrumutase pentru a cumpǎra acţiuni. Nevastǎ-sa îl tot bǎtuse la cap. “Cum vrei sǎ ne descurcǎm?! Cu salariul tǎu de profesor?! Nu vezi cǎ abia o ducem de la o zi la alta?!”. Puţin a lipsit sǎ i-o strige în faţǎ sǎ-i zvârle toatǎ zeama urât mirositoare a relaţiei lor peste ochi. Schimbaserǎ casa de trei ori în ultimii zece ani, maşina de patru, de fiecare datǎ cu altele mai scumpe. Haine îşi cumpǎra în fiecare sǎptǎmânǎ. Fiicǎ-sii la fel. Datorii şi rate aveau peste tot. Cum dracu sǎ ajungǎ banii. “Doar nu vrei sǎ-mi caut eu job! Tocmai acuma” – îi spusese ea ca şi cum angajarea ar fi fost o faptǎ mai mult decât indecentǎ. Tot ce s-a întâmplat dupǎ aceea a fost nǎucitor, a fost un coşmar amar. A simţit rapid primele semne dar a crezut cǎ e ceva trecǎtor şi cǎ bursa îşi va reveni. Când a decis cǎ ar fi timpul sǎ vândǎ, piaţa s-a prǎbuşit brusc, cu zgomot puternic, ca o salǎ de concert în care orchestra de coarde insistǎ sǎ toarcǎ sunetul acela concret, rotund si sǎ-l subţieze pânǎ se face fir lung de mǎtase, din ce în ce mai lung şi mai subţire, pânǎ când întinse la maxim coardele cedeazǎ şi totul se prǎbuşeşte peste un stal din care spectatorii privesc înmǎrmuriţi ceea ce pare mai mult decât un spectacol de pantomimǎ.
S-au dus toate ca piesele de domino pe care le aranjase de atâtea ori pentru puştoaicǎ. Întâi casa, apoi maşina, apoi toate celelalte bunuri şi în cele din urmǎ slujba. Ea n-a aşteptat sǎ pice toate. Când a vǎzut cǎ prima piesǎ începe sǎ se încline a bǎgat divorţ şi a dispǎrut. Un an de zile a încercat sǎ batǎ la uşi închise, prieteni, colegi, vecini, necunoscuţi, organizaţii umanitare. Unii îi închideau uşa în nas, alţii îi spuneau franc “n-am pentru mine, pentru tine nici atât”. Mai bine de jumǎtate de an a dormit în stradǎ şi a cerşit. Din asta a trǎit. A îndurat umilinţe, dureri, bǎtǎi, frig, ploaie. A învǎţat sǎ se adapteze. Pânǎ într-o zi când a vǎzut-o pe fatǎ. A vrut s-o atingǎ, dar ea s-a fǎcut cǎ nu-l cunoaşte şi şi-a continuat drumul scuipând pe locul unde îi atinsese pielea şi ştergându-l cu o batistǎ moale. Atunci a luat decizia. Fǎrǎ urǎ, fǎrǎ patimǎ. A pus pe listǎ toate motivele pentru care cineva în locul lui ar mai fi vrut sǎ trǎiascǎ. Apoi le-a şters unul cate unul.
Bǎrbatul îşi scoase pixul şi tǎie cu o linie apǎsatǎ şi ultimul subpunct “sǎ nu mânii pe Dumnezeu”. “Cine pe cine a mâniat, poţi sǎ-mi spui?!” – întreba el privind în sus şi scrâşnind cu nǎduf ca şi cum ar fi înfipt în cele din urmǎ sabia în pieptul adversarului dupǎ un duel lung şi istovitor din care nimeni nu ştie clar cine e învinsul şi cine e învingǎtorul.
Corbul îl privea atent. Fie cǎ era un obişnuit al locului şi ştia ce va sǎ urmeze, fie cǎ avea de gând sǎ fure câte ceva din lucrurile strǎlucitore ale bǎrbatului, îl urmǎri cu privirea tot timpul fǎrǎ sǎ-şi ia ochii de la el, înclinând capul ca un robot în stânga sau în dreapta. Bǎrbatul se ridicǎ în picioare. Privi în jos şi simţi cum îl apucǎ ameţeala. Nu-i plǎcea compania corbului. Se cǎţǎrǎ înspre el şi încercǎ sǎ-l uşuie din nou. De data asta corbul zburǎ şi se asezǎ tocmai în vârful arcului de fier. Bǎrbatul îl privi cum se instaleazǎ şi cum îl priveşte în continuare iscoditor. Apoi brusc îşi fâlfâi aripile şi se depǎrtǎ o aruncǎturǎ de aripǎ, aşa cum fǎcuse puţin mai devreme. Bǎrbatului i se pǎru cǎ vǎzuse şi-o mânǎ. Privi atent. Într-adevar dupǎ nici zece secunde o mânǎ se îndreptǎ iar cǎtre corb fǎcându-l sǎ se mute din nou.
- Heiiii... – strigǎ bǎrbatul cât putu de tare dar nu primi nici un rǎspuns.
- Heiii – strigǎ el din nou şi mai puternic şi un cap ciufulit apǎru dintre barele metalice ale podului. Era un bǎrbat tânǎr şi subţire.
- Cine dracu eşti? – întrebǎ ciufulitul vizibil deranjat.
- Jones, Martin Jones – rǎspunse bǎrbatul şi pe buze îi înflori un zâmbet livid. Profesor la George Washington University.
- Nu asta te întrebam. Ce dracu cauţi aici? Asta voiam sǎ ştiu. Eşti de la Eastern Bridges? – reluǎ capul cuifulit dar bǎrbatul nu înţelese clar ce voia.
- Nu. Eu sunt din piaţǎ - clarificǎ el lucrurile. Dar tu cine eşti?
- Mike – rǎspunse ciufulitul sec, apoi adǎugǎ – Dacǎ nu eşti de la compania de poduri atunci ce dracu cauţi aici sus?
- Voiam sǎ mǎ sinucid! – îi rǎspunse bǎrbatul franc.
- Tot azi? – întrebǎ tânǎrul vǎdit enervat de întorsǎtura pe care o luase tragica sa poveste.
- Îhî – murmurǎ bǎrbatul. Tu de când eşti aici?
- De azi noapte, voiam s-o fac acuma dimineaţǎ! Tare m-ai încurcat. Înţelegi?!
- Şi tu.
Apoi o vreme se fǎcu linişte. Bǎrbatului începurǎ sǎ-i tremure picioarele aşa cǎ se aşezǎ uşurel înapoi pe pilonii de metal. Privi în sus. Corbul stǎtea liniştit la doi metri de ciufulit şi privea fix în jos înspre el. Pǎrea sǎ fie mai interesant decât ciufulitul. Pielea şarpelui de dedesubt îşi recǎpǎtase culoarea argintie şi râul mişca iar ca un şarpe viu şi nestǎpânit.
- De ce vrei s-o faci? – întrebǎ bǎrbatul obosit de tǎcerea ce acoperise podul.
- M-a lǎsat gagica. A plecat cu altul.
- O iubeai?
- Ce întrebare! Bineînţeles cǎ o iubeam. Altfel crezi cǎ alegeam sǎ mǎ sinucid?
Apoi brusc corpul fusiform alunecǎ de pe ultimul pilon pânǎ pe grinda de sub marele arc metalic. Doi ochi mici şi rotunzi îl privirǎ scrutǎtor.
- Bineînţeles cǎ eşti moş. Ştiam eu cǎ eşti moş. Nu înţeleg de ce moşii aleg sǎ se sinucidǎ. De ce dracu voi moşii nu staţi acasǎ sǎ vǎ vedeţi de-ale voastre, sǎ tundeţi gazonul, sǎ beţi o bere, sǎ vǎ regulaţi fata-n casǎ şi s-aşteptaţi moartea sǎ vinǎ sǎ vǎ ia de acasǎ - reluǎ ciufulitul înfuriat. Pentru moşi se asigurǎ aceste servicii gratuit. Vine ea acasǎ, nu trebuie sǎ urci matale pânǎ aici, înţelegi?!
- Înţeleg, dar eu n-am casǎ, poate cǎ aş fi stat acolo şi-aş fi aşeptat-o dacǎ aveam.
Ciufulitul nu-i rǎspunse. Pǎrea sǎ-l doarǎ în cot de necazul bǎrbatului. Dar nu era aşa!
- De ce n-ai?
- Mi-a luat-o banca înapoi pentru cǎ nu mi-am putut plǎti rata.
- Nasol. Nevastǎ-ta n-are, vecinii, prieteni... n-ai gǎsit pe nicǎieri unde sǎ stai?
- Tz...... Toţi mi-au închis uşa în nas. Îi înţeleg, Majoritatea o duc greu, au copii, unii stau cu bagajele fǎcute la uşǎ şi cu ochii pe bursǎ. Mde.. profesori. Nevastǎ-mea m-a pǎrǎsit!
- S-a cǎrat?! – începu ciufulitul sǎ râdǎ violent. Aşa-ţi trebuie dacǎ ţi-ai luat o scorpie. Te-a lǎsat în rahat pânǎ-n gât, aşa-i?!
- Îhî – recunoscu bǎrbatul – pânǎ mai sus de gât!
- Şi unde dracu stai acuma?
- La primǎrie...
- La primǎrie? – îl întrerupse ciufulitul şi ochii i se bulbucarǎ spre el.
- La primǎrie pe stânga – reluǎ bǎrbatul – pe 72 e un canal de termoficare. Cobori şi la vreo cincizeci de metri mai încolo e un cǎmin de vane. Acolo stau.
- Ptiu..... – scǎpǎ ciufulitul printre dinţi.
- A fost greu pânǎ l-am obţinut. Despre locul ǎsta vorbesc. Ne-am tǎiat cu toxicomanii. Era al lor. Ei îşi fǎceau veacul pe acolo.
- De acolo ai tǎietura aia nasoalǎ pe faţǎ?
- Da. Se vede de-acolo? – întrebǎ bǎrbatul pipǎindu-şi cicatricea care se întindea de la colţul buzei pânǎ la ochi. Mi-a fǎcut-o unul cu cuţitul. Eu n-aveam atunci. M-am apǎrat doar cu haina. Acum port tot timpul cuţitul la mine. Nu-i rǎu acum - cǎutǎ bǎrbatul sǎ îndulceascǎ lucrurile. Ne-au lǎsat pe noi intelectualii acolo. Mai e un profesor de arte, un inginer şi doi economişti.
- Ca lumea – concluzionǎ ciufulitul ironic, dar bǎrbatul o luǎ de bunǎ şi adaugǎ:
- Îhî, nici poliţiştii nu ne mai bat. De când s-a adâncit criza şi Dow Jones a rupt pragul de 9000 de puncte ne lasǎ în pace.
Ciufulitul începu sǎ râdǎ în hohote din nou.
- E frumoasǎ prietena ta? – îl opri bǎrbatul nemulţumit de dezlǎnţuirea sa obraznicǎ.
- E.
- Cum o cheamǎ?
- Mary. Mary Stevenson. O dulceaţǎ de fatǎ, dar îi cam fug ochii dupǎ bǎrbaţi. Una douǎ mǎ lasǎ cu curu-n baltǎ şi o vǎd cǎ-i curg balele dupǎ vre-un negru cu scula mare. Dracu s-o ia cǎ nu mai înţeleg nimic din ce vor femeile. Cât am fost în facultate mi-am tras-o cu toate puicuţele şi mi-a mers vorba. Acuma când am lǎsat-o mai moale cu sexu şi încerc s-o dau pe filing nu vǎd nici un fel de rezultat. Nu se îndrǎgosteşte nici una de mine. Pe asta o iubesc. Credeam cǎ mǎ iubeşte şi ea. Am trecut prin multe împreunǎ. Am plâns unul pe umǎrul celuilalt. Era sǎ şi murim împreunǎ.
- Cum? – tresǎri bǎrbatul.
- Pe şosea – rǎspunse ciufulitul sec şi bǎrbatul nu insistǎ.
- Nu ştiu ce sǎ zic. Totul e metafizicǎ. Important e sǎ pǎtrunzi în sufletul ei. Dacǎ îţi faci loc acolo, totul e simplu. Chestia asta nu e însǎ ca o operaţie de schimbat valva la inima, tai, bagi valva, coşi şi gata, reparaţia terminatǎ, inima nouǎ. E aşa... ca o împletiturǎ. Ca un coş de nuiele. Trebuie lucrat de jur împrejur, împletit, tras şi iar împletit. Apoi întins şi iar împletit.
- Împletit cu ce? – se arǎtǎ ciufulitul nedumerit.
- Cu ce ai deja, cu ce existǎ, cu ce ai pus acolo...
- Ce predai? – îl întrerupse brusc ciufulitul.
- Matematica.
- Credeam cǎ literatura, vorbeşti ca un poet, nu ca un matematician.
- Matematica şi poezia se împletesc. Uite aşa se împletesc – îi arǎtǎ bǎrbatul cele douǎ mâini înlǎnţuite în vârful degetelor. Ca la Omar Khayyam.
- Ca la cine? La Homer?
- Omar Khayyam – repetǎ bǎrbatul, apoi renunţǎ - las-o baltǎ. Dupǎ care brusc explodǎ.
- Cum ai zis c-o cheamǎ pe prietena ta?
- Mary. Mary Stevenson.
- Ma-ry-Ste-ven-son – silabisi bǎrbatul încântat. N-a fǎcut la George Washington?
- Ba da.
- Ha, mi-a fost elevǎ.
- Ei pe dracu!
- Îhî, chiar aşa – apoi dupǎ câteva clipe de pauzǎ în care încercǎ sǎ rememoreze timpurile acelea – e o minunǎţie de fatǎ. Dacǎ pui mâna pe fata asta eşti mare amice.
Ciufluitul nu spunea însǎ nimic. Un timp se lǎsǎ o tǎcere apǎsǎtoare, mai apǎsǎtoare decât arcul metalic sprijit pe pilonii încrucişaţi în ics ca braţele dansatorilor greci.
- Ai numǎrul ei? – întrebǎ bǎrbatul brusc speriind corbul care asista cuminte la discuţia lor, nedumerit cǎ nici unul dintre combatanţi nu se hotǎrâse sǎ facǎ pasul decisiv.
- Îl am desigur dar n-am de gând s-o sun. De ce-aş suna-o?!
- Dǎ-mi mie numǎrul.
- Eşti tâmpit?! Vrei s-o suni tu? Nu-ţi dau nimic.
- Promit sǎ nu-i spun absolut nimic despre tine. Îmi dau cuvântul.
- Dar ce-ai sǎ-i spui?
- O invit la ceai!
- Şi nici un cuvânt despre mine?! – întrebǎ ciufulitul neîncrezǎtor.
- Nici un cuvânt. – spuse bǎrbatul şi încrucişǎ degetele a promisiune. Şi asta deşi o iubesti la nebunie?!
- Deşi o iubesc la nebunie.
- E-n regulǎ!
Capul ciufulitului dispǎru dupǎ barele metalice apoi reapǎru. Notezi?! Şi îi dictǎ numarul.
- O.K. Fii atent.
Telefonul ţârâi doar de douǎ ori şi o voce de şoricel rǎspunse imediat.
- Alo da, aici Mary.
- Bunǎ Mary. Sunt profesorul Jones. Martin Jones de la George Washington University.
- Aaa...... bunǎ ziua domnule profesor. Ce mai faceţi? Nu v-am mai vǎzut demult. De trei ani.
- Exact de trei ani Mary. Ştii... Te-am vǎzut asearǎ prin oras. Arǎţi extraordinar Mary. Te-ai schimbat de când ai terminat facultatea. Ai devenit o femeie frumoasǎ.
- Vai domnule profesor.... – chicoti fata.
- Serios, ai devenit o femeie foarte frumoasǎ. Deja din ultimul an erai cea mai frumoasǎ fatǎ din serie.
- Exageraţi domnule profesor. Gill era. Nu vǎ mai amintiţi?!
Bǎrbatul zâmbi. Îşi amintea desigur de povestea cu Gill, cine nu şi-ar fi amintit?! Se întâmplase chiar în ora lui. Cursul despre şirurile Couchy. Nick şi Gill stǎtuserǎ toatǎ ora de vorbǎ. Îi urmǎrise cu coada ochiului. La un moment dat Gill a ridicat mâna. “Domnule profesor, am o problemǎ complicatǎ si as dori sǎ mǎ ajutaţi s-o lǎmurim” “Desigur Gill, spune” “Domnule profesor, Nick spune cǎ Mary are cei mai frumoşi sâni de aici şi eu nu ştiu ce sǎ cred”. Îl trecusera toate sudorile. Nici nu mai auzea, nici nu mai vedea, a trebuit sǎ-şi scoata ochelarii şi sǎ şi-i şteargǎ pentru cǎ se aburiserǎ. “Şi vrei sǎ lamurim asta aici, acum, în ora mea?” “Da domnule profesor” – a rǎspuns Gill hotǎrât şi a ridicat tricoul arǎtând tuturor o pereche de sâni lunguieţi în formǎ de parǎ, dar fermi şi ispititori. Dupǎ un minut de blocaj toatǎ sala a început sǎ râdǎ şi sǎ fluiere. Apoi toţi au întors capul spre Mary scandând: “Ma-ry, Ma-ry, Ma-ry”. Mary n-a stat mult pe gânduri, şi-a scos tricoul, apoi fǎrǎ ezitare şi-a desfǎcut sutienul ridicând din cupele lui doi boboci mici de trandafir. Nick le-a privit pe amândouǎ şi a hotǎrât fǎrǎ ezitare: “Ai dreptate, tu îi ai!”. Fusese cel mai penibil moment din întreaga sa cariera.
- Nu mai ai aceiaşi sâni mici, Mary.
- Vai domnule profesor – chiţǎi puştoaica – mǎ faceţi sǎ roşesc.
- Cum stai cu baieţii? Ai pe cineva?
- Da domnule. Am un prieten. Momentan suntem.... certaţi dar..... suntem împreunǎ.
- Îţi place? - plusǎ bǎrbatul – e de treabǎ?
- Îmi place, e funny, e isteţ. E un pic cam prea gelos dar e ok.
- Mary ce-ai zice dacǎ te-aş invita sǎ luam micul dejun împreunǎ?!
- De ce nu, domnule profesor.
- Ştii podul vechi?! Cel din sud. Ne putem întâlni pe podul vechi în jumǎtate de orǎ? Şi apoi mergem în sus pe River Hills sǎ bem un ceai şi sǎ mâncǎm brioşe cu coacǎze.
- Desigur.
Oraşul începuse sǎ se anime. Soarele încǎlzise dimineaţa şi atingea cu bagheta sa magicǎ oameni şi lucruri trezindu-le la viaţǎ. Podul începuse sǎ fie intens circulat, mai ales în direcţia spre centru.
- Dacǎ vine şi vrea s-o facem sǎ fiu al dracului dacǎ mǎ mai sinucid – încheie bǎrbatul subiectul, având grijǎ sǎ fie auzit de ciufulit.
Ciufulitul mormǎi ceva de neînţeles apoi se fǎcu nevǎzut printre pilonii de metal.
O clipǎ îi fu teamǎ cǎ ciufulitul o s-o facǎ. Apoi zâmbi şi se linişti fiind convins cǎ nu se va arunca înainte ca fata sǎ soseascǎ. Douǎzeci şi cinci de minute nici unul, nici altul n-a mai scos vre-un sunet. Aşteptau încordaţi.
- Trebuie sǎ soseascǎ – murmurǎ bǎrbatul ca pentru sine şi nici nu închise bine gura cǎ o maşinǎ galbenǎ frânǎ brusc pe pod. Amândoi bǎrbatii tresǎrirǎ. O clipǎ nimic nu mişcǎ, apoi din maşinǎ coborî o domnişoarǎ minionǎ cu pǎrul roşcat şi trupul strâns într-un tricou mulat pe corp şi o pereche de blugi aşişderea. Îşi aruncǎ privirea lung spre oras, apoi spre periferie, dupǎ care îşi privi ceasul.
- Heeei sunt aici – strigǎ bǎrbatul dar zgomotul maşinilor îi acoperi vocea. Maryyyy ....... sunt aici – Maryyyyy ......... Maryyyyyyy .......
În cele din urmǎ fata îl auzi şi înǎlţǎ capul.
- Domnul profesor Jones? Martin Jones? – bâigui fata neînţelegând nimic din ceea ce se întâmplǎ. Ce faceţi acolo sus?
- Eeee..... complicat de povestit. Una peste alta, sunt aici pentru cǎ azi dimineaţǎ am vrut sǎ mǎ sinucid. Şi dacǎ nu veneai aş fi fǎcut-o! – completǎ el.
- Din cauza mea? – întrebǎ fata teribil de stânjenitǎ.
- Nu, nu din cauza ta. Din cauza crizei.
Fata tǎcu. Nu înţelegea chiar nimic. Şi se gândea cǎ ar fi mai bine sǎ plece. Profesorul Jones nu pǎrea sǎ fie în toate minţile. Nu semǎna deloc cu cel pe care îl cunoscuse ea, timid, corect, sobru.
- Nu vreţi totuşi sǎ coborâţi?
- Mmm...... pânǎ mai adineauri aş fi coborât cu mare plǎcere şi am fi mers amândoi la The Great Maluba sǎ luǎm micul dejun dar de câteva minute mi-am schimbat pǎrerea. Nu mai cobor de aici decât împreunǎ cu noul meu prieten – spuse bǎrbatul şi arǎtǎ cu degetul in sus spre ultimul etaj. E colegul meu de suferinţǎ. Ne-am întâlnit dis de dimineaţǎ aici. Ghinionul dracului sǎ vrem sǎ ne sinucidem amândoi pe acelaşi picior de pod. Cred cǎ îl cunoşti şi tu. Îl cheamǎ Mike – terminǎ bǎrbatul apoteotic ca un cvintet de coarde zburdând pe aripi de vânt cǎtre finalul fericit.
- Mike!?!?!? – ţipǎ fata. Mike al meu?
- Al dracului sǎ fii! Ai spus cǎ nu zici nimic despre mine – îşi arǎtǎ ciufulitul cǎpşorul dintre barele de metal.
- Mikeeeeeee........ – ţipǎ fata sfâşietor. Ce cauţi acolo? – şi fǎrǎ sǎ aştepte un rǎspuns începu sǎ se jeleascǎ - Coborǎ te rog! Te rog frumos dǎ-te jos de acolo. Vrei sǎ mor de inimǎ?! Vino încoace te rog. Hai vino la mine.
Ciufulitul ezitǎ, zvârcolindu-se enervat între bucǎţile de metal, ca un leu în cuşcǎ.
- Tinere domn, o frumoasǎ domnişoarǎ doreşte sǎ-ţi vorbeascǎ. Nu vrei sǎ cobori? De acolo nu vei auzi nimic din ceea ce vrea sǎ-ţi spunǎ.
- Sǎ te ia dracu – slobozi tânǎrul printre dinţi şi începu sǎ coboare. Apoi se rǎzgândi şi urcǎ la loc.
- Mikeeee.......... Mikeeee.......... vino odatǎ, nu te prosti........ Mikeee........Mike te iubesc, vino te rog – strigǎ fata cu mâinile pâlnie la gurǎ.
- Olecuţǎ de rǎbdare cǎ vine acuş acuş, îşi aranjeazǎ costumul – zâmbi bǎrbatul şi amândoi îşi pironirǎ ochii spre locul în care ciufulitul stǎtea ascuns ca într-o scorburǎ. Dupǎ câteva minute de nemişcare se zǎri un picior care cautǎ timid o treaptǎ solidǎ. Apoi altul.
Când amândoi ajunserǎ la baza stâlpului fata alergǎ cu ochii în lacrimi spre ciufulit şi-l cuprinse cu braţele ei micuţe.
- De ce mi-ai fǎcut asta baby? Ai vrut sǎ mor? Ai vrut sǎ mǎ omori baby? – se miorlǎi ea topindu-se în braţele lui. O vreme n-au mai zis nimic. El o mângâia într-una pe pǎr şi o sǎruta pe creştet iar ea îl strângea în braţe ca şi cum cineva ar fi aruncat-o de pe lunǎ iar ea s-ar fi prins cu disperare de colţul ei ascuţit.
- Ei cum rǎmâne cu micul dejun?! Ştiu un bistro mişto în sus pe River Hills. Azi face ciufulitul cinste - zâmbi bǎrbatul mângâindu-se domol pe burtǎ şi o porni încet înainte spre The Great Maluba, urmat îndeaproape de cei îndrǎgostiţi.

13 comentarii:

Roxana spunea...

foarte frumos!!! cuvinte bine alese care pun in valoare o frumoasa poveste de viata... nimic nu e intamplator :)

mosu spunea...

:) multumesc roxana
uneori imi fuge gandul si face tot felul de nazbatii de nici eu nu stiu ce sa mai zic, cum sunt pescarusii astia...

madelin spunea...

Si pescarusii? Unde se invarteau ei? Deasupra parcului dintre blocurile caramizii...
Chiar ca metafizica... impletitul in suflet, ca un cos de nuiele, asa...

mosu spunea...

eiiii.... pescarusii erau chiar acolo; pescarusul mike si pescarusul martin; mmm..... si da, i-ai vazut bine, sufletele lor zburau in cercuri mari deasupra parcului cu flori dintre cladirile de piatra....

ew spunea...

mi-a placut, desi prefer personajele neaose. si numai podul de la cernavoda l-am avut inaintea ochilor in timp ce am citit, nu'sh de ce :)

mosu spunea...

:)
tiii….. telepatie curata….
si eu tot la podul de la cernavoda m-am gandit cand a mijit ideea, dar nu la cel mare peste dunare, la care probabil te-ai gandit tu, ci la cel nou, mai mic, spre oras care seamana binisor cu cel descris de mine; nu'sh de ce :); dar imi trebuia unul oleaca mai grandios, cred ca d-aia l-am facut american, pe el si tot ce atarna de el; la americani totul e grandios, pana si punga cu floricele…

ew spunea...

pana si gandacul de bucatarie e mai grandios!!!!

ew spunea...

podurile sunt intr-adevar extraordinare. daca dai un google cu pittsburgh bridges si apoi dai click pe images, ai sa vezi chestiile care imi plac cel mai mult din tot orasul asta. langa downtown se unesc 2 rauri si il formeaza pe al 3-lea: ohio.
n-am avut bafta sa vad vreodata pod peste dunare in orasul meu. la noi era doar bacul.

mosu spunea...

sunt intr-adevar spectaculoase, iar acolo unde spui parca este un parc al podurilor; si uite ce am gasit: “all together, a total of 446 bridges are in the city of Pittsburgh, offically the city with the most bridges in the world, three more than former world leader Venice, Italy”

mayamybitch spunea...

seamana bizar cu o intamplare proprie - am cunoscut un sinucigas din Cernavoda numai ca a facut-o de pe un pod din Agigea, l-am cunoscut de un An Nou, cand i-am si spus sa nu se repeada la prima bucata de placinta in al carui ravas nu scrie nimic, sa astepte sa-i vina randul, dar n-a asteptat. Era prea grabit sa-si intalneasca destinul. Se pare ca si mandra lui care in loc sa-I spuna s-astepte, l-a incurajat. Nici macar la reconstituire nu s-a dus, a spus ca are rau de mare. De-atunci stiu ca pe ravasul sinucigasilor nu scrie nimic- nici de rau, nici de bine. Cel mai al dracu ravas dintre toate. Oricat de greu ar fi sa astepti ceva e mult mai rau sa n-astepti nimic. Exista si cazuri cand astepti, vine, si tot degeaba, dar oricum pana si asta e un caz fericit. Cred ca e important sa fii fericit… la rand

mayamybitch spunea...

m-ati zapacit cu podurile, podul de care vb. era de fapt un dig

mosu spunea...

@maya
nefericita poveste! e dintre cei ce au dreptul la umbletul de-al doilea; pacat insa ca doar in cer; aici pe pamant ai doar o singura optiune si trebuie sa profiti de ea...

mayamybitch spunea...

si daca i s-a "zvantat" a.m.r.-ul? Ce-i drept, ce-i prea mult strica, ca si ce-i prea putin, numai ca eu nu cred in caile de mijloc in optiuni, doar in procesele care conduc acolo, si-apoi numai omul da omului o singura optiune, cand el are din orice start cel putin doua